Interviul realizat de Ioan Gulyas, elev în clasa a XI-a B la specializarea Filologie-Jurnalism, a apărut în numărul 1 din 15 ianuarie 2016 al revistei Colegiului Național ,,Mihai Eminescu” din Oradea, Ritmuri eminesciene. Așa cum scriam aici, am răspuns cu bucurie la întrebările interlocutorului meu, care au dezvăluit o vie curiozitate a tânărului preocupat de istoria comunismului în România, de tenebrele și culisele ei. Toate întrebările au gravitat în jurul cărții recent lansate. Vă las plăcerea de a lectura și a aprecia un interviu cu adevărat frumos despre o carte care, iată, nu este ignorată de niciun cititor de bună credință.

Scrisul ca eliberare

Un interviu realizat de Ioan Gulyas

Ce v-a determinat să alegeţi titlul cărții, ,,Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti”?

Unei cărţi de specialitate îi stă bine cu un titlu clar şi percutant, din care cititorul interesat să desprindă tema tratată sau măcar linia generală de abordare. Fiecare cuvânt ce intră în structura titlului a fost bine cumpănit, pentru ca ansamblul să surprindă ideea unei sinteze asupra memoriilor despre experienţele trăite în spaţiul carceral românesc de după 1944. Aici se întrevede şi rostul formei de plural detenţiilor, fiindcă e vorba despre numeroasele destine individuale, frânte între zidurile închisorilor comuniste şi în coloniile de muncă silnică. Abia după ce le cunoaştem pe toate avem conştiinţa amplorii fenomenului şi, implicit, a dezastrului provocat după instaurarea regimului comunist în România.

Aţi simţit o stare de apăsare sufletească, având în vedere tema sensibilă pe care aţi
abordat-o?

Singura presiune pe care am resimţit-o a fost cea a timpului. Am fost provocată de la bun început de sensibilitatea temei, de imperativul revelării adevărului despre o perioadă marcată de bulversarea valorilor umane şi de pasiunile ideologice care au culminat cu represiuni inimaginabile. Acum e momentul să ieşim de sub orice presiuni, reale sau imaginare, să alungăm aceste temeri, să înfruntăm demonii fostului regim, ce ne pot îngreuna braţul cu care facem dezvăluirile.

Cât a durat cercetarea?

Perioada consacrată documentării, în sensul strict a ceea ce înseamnă document de arhivă, a durat 5 ani. Am început în aprilie 2010, într-o vacanţă de primăvară, când am pătruns prima dată în CNSAS în calitate de cercetător acreditat. Pentru mine a echivalat cu o experienţă iniţiatică, începută cu vocaţia filologului şi continuată cu entuziasmul istoricului şi documentaristului, două faţete profesionale descoperite pe parcurs. De atunci, toate vacanţele de primăvară şi de vară mi le-am petrecut în sala de lectură a institutului, un loc unde revin mereu cu mare drag datorită atmosferei create de oamenii extraordinari de acolo. Cred că am citit până acum mai mult de 100.000 de file de documente din dosarele studiate. O mare parte din acestea sunt prezentate în volumul publicat. Pentru proiectele editoriale viitoare mă voi reîntoarce în arhive, fără îndoială, pentru a-mi continua activitatea de cercetător acreditat.

A fost vreun membru CNSAS care nu v-a susţinut în redactarea cărţii?

Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Dimpotrivă, aş avea cele mai luminoase istorii de povestit despre modul de lucru, de relaţionare cu toţi acei profesionişti care mă apreciază şi pe care îi apreciez enorm, la rândul meu. M-au ajutat să înţeleg terminologia din cuprinsul dosarelor, limba de lemn utilizată de securişti, elementele subtile de relaţionare ce reies din anumite documente. De fiecare dată mi s-au eliberat toate fotocopiile cerute, pentru că scopul acestei instituţii este acela de a face cunoscute publicului larg informaţiile din dosare. Şi sunt foarte multe contexte acolo, ascunse încă printre filele îngălbenite. Rostul fiecărui cercetător acreditat este de a contribui la dezvăluirea acelei mici bucăţi de istorie pe care o studiază amănunţit. Practic, acolo am învăţat tot, de la cei mai buni profesionişti în domeniu: elemente de legislaţie privind cercetarea documentelor, elaborarea referinţelor ce trimit la surse documentare, observarea diferenţelor între tipurile de dosare întocmite pe numele memorialiştilor detenţiei, exersarea unor conexiuni absolut necesare între informaţiile culese din surse documentare multiple.

Cum aţi reuşit să vă împărţiţi timpul, având în vedere că sunteţi şi profesoară la
C. N. „Mihai Eminescu” şi aveţi, de asemenea, o viaţă de familie?

Activitatea de profesoară nu m-a împiedicat în niciun fel să-mi desfăşor munca de cercetare, pentru că perioadele de lucru nu s-au suprapus. Mi-am dedicat doar vacanţele cercetării şi am constatat că răstimpul a fost suficient. În schimb, viaţa familială a trebuit atent integrată în acest program cu totul special. Din fericire, familia mi-a fost alături şi m-a susţinut pe deplin în tot ce mi-am propus. În plus, copiii au început să se simtă atraşi de naraţiunea istorică, să-şi dezvolte spiritul critic pe măsură ce le dezvăluiam progresul activităţii mele. Acum, publicarea cărţii este o bucurie pentru toată lumea. O resimţim ca pe un efort de echipă.

Aţi avut ocazia de a discuta cu scriitorii de memorii pe care i-aţi menţionat de
repetate ori în cuprinsul cărţii?

Din nefericire, timpul e necruţător. Majoritatea autorilor menţionaţi în cuprinsul volumului s-au stins din viaţă. De aceea această temă este atât de urgentă, pentru că mai sunt puţine voci printre noi. Pe de altă parte, tema cărţii m-a îndreptat exclusiv spre textul scris, spre memorii. Dialogurile cu supravieţuitorii universului concentraţionar alcătuiesc inepuizabila istorie orală, ilustrată cu meticulozitate de istorici pasionaţi. Dar, pentru viitor, am un proiect de suflet, acela de a-l întâlni şi de a discuta cu Florin Constantin Pavlovici, unul dintre cei mai talentaţi autori ai genului, ale cărui evocări m-au cucerit prin zvâcnetul şi originalitatea lor.

Care vi s-a părut cea mai apăsătoare parte pe care aţi redactat-o?

Cele mai apăsătoare au fost părţile ce redau, analizează experienţa torturii. E prea mult spus analizează. Cum poţi analiza inomabilul? Cum te poţi detaşa complet de sensibilitatea tipic omenească, încât să poţi scrie despre torţionari, agenţi ai regimului, adevărate brute croite parcă tocmai pentru a distruge fizic şi moral elita României? Despre tehnici de tortură, fie rudimentare, fie rafinate cu un sadism înfricoşător? Sunt întrebări retorice, iar răspunsurile s-ar putea contura, poate, din paginile cărţii, pentru că am încercat să nu uit, nicio secundă, că suferinţa în stare pură este adevărata esenţă a lucrării mele.

Aţi simţit la un anumit moment că nu trebuie să continuaţi scrierea cărţii sau faptul
că aţi fi fost copleşită de încărcătura emoţională pe care au oferit-o documentele din arhiva CNSAS?

Inevitabil m-am simţit copleşită în faţa valurilor de informaţii ce se revărsau diluvian din filele de dosar. Uneori aveam impresia că trăiesc o istorie paralelă, că tot ceea ce cunoscusem până în acele momente era doar o frântură reflectată într-o singură oglindă a realităţii. Dar emoţional nu m-am lăsat copleşită, pentru că luciditatea şi înalta conştiinţă a revelării adevărului istoric trebuie să primeze, şi nu emoţiile pasagere ale cercetătorului. Asemenea afecte necontrolate pot escamota realitatea, lucrurile esenţiale care trebuie dezvăluite limpede şi răspicat. Nicio clipă nu m-am gândit să renunţ la ce am început. Dimpotrivă, fiecare descoperire neaşteptată mă îndemna să aflu mai mult, să adâncesc investigaţiile.

În timpul lansării volumului, la Oradea doamna Cozea spunea că a avut de-a face cu
o ”carte grea”. Acest aspect l-aţi considerat drept un atu sau un dezavantaj al lucrării?

Afirmaţia doamnei Liana Cozea, reputat critic literar, subliniază un mare atu al cărţii. Critica de întâmpinare are un rol esenţial în lansarea şi susţinerea unei proaspete apariţii editoriale. Cred că cei prezenţi au înţeles sensul metaforic al ,,cărţii grele”, prin care nu se întrevede o anumită dificultate de lectură, ci o serie de elemente de noutate ce vor schimba, inevitabil, modul de abordare a memoriilor carcerale în viitor. În ce mă priveşte, am căutat mereu ca prin stilul cărţii să-mi păstrez publicul de toate vârstele, să găsesc o cale de conciliere între exigenţele academice ale unei asemenea lucrări şi strategiile de pătrundere în toate mediile de cititori posibili.

Vă rog să ne povestiţi despre lansarea cărţii de la Timişoara şi de la Bucureşti.

Fiecare eveniment a fost special, în felul său. Dacă la Oradea s-a afirmat, pe drept cuvânt, că este un eveniment al Colegiului Naţional ,,Mihai Eminescu”, pentru că am avut alături, într-o atmosferă caldă şi emoţionantă, colegi profesori, elevi şi foşti elevi, la Timişoara şi Bucureşti lucrurile au fost sensibil diferite. Publicul timişorean a fost format mai ales din foşti deţinuţi politici şi foşti deportaţi în Bărăgan, ceea ce a dat o notă aproape ritualică lansării. Am simţit că particip la un fel de ceremonial de repunere în drepturi morale a acestor oameni loviţi cumplit de contorsiunile istoriei recente. La Bucureşti locul privilegiat a revenit specialiştilor, profesioniştilor în studiul istoriei contemporane a României, în mijlocul cărora am avut reconfortanta senzaţie a unei întoarceri acasă. În plus, prezenţa în public a unor publicişti de notorietate mi-a confirmat că destinul cărţii va fi unul luminos.