O spun din capul locului: știu că scriind aceste rânduri îmi asum riscul de a-mi contraria cititorul. Nu cred că voi mai face vreodată o asemenea mărturisire. Azi-noapte, la lectura veștii că scriitorul Umberto Eco ne-a părăsit, mi-au dat lacrimile. Dar nu câteva, discret ascunse în colțul ochiului, așa cum i-ar sta bine unui intelectual cerebral, ci șiroaie de amărăciune rostogolite peste obraji. N-am reușit să înțeleg pe loc de ce evenimentul îmi provoacă o asemenea imensă tristețe.

Am recuperat astăzi amintirile mele despre Eco, risipite în cele două lumi în care i-am vizitat opera, asimilând o mare parte din cercetările sale. Am pornit pe un itinerariu creionat pe harta lumii vegetale, prin file îngălbenite din cursurile de semiotică, prin tratatele și istoriile achiziționate și citite cu sfințenie, cu creionul în mână și cu fișele de lectură alături, prin pasaje de romane marcate și acum cu diferite culori fluorescente. M-am îndreptat apoi spre lumea minerală, căutându-l pe Eco prin pulberea de siliciu a serverelor mașinăriei universale ce stochează totul, cu religiozitate, de la cuvinte până la fotografii și amintiri…

Am înțeles abia acum cât de mult înseamnă Umberto Eco pentru mine și cât de multe îi datorez pentru buna mea așezare în lume și pentru înțelegerea semnelor ei, exercițiu devenit în timp o adevărată abilitate ce mă ajută să depășesc, fără prea mare dificultate, multe momente delicate. De la profesor și semiotician am învățat să trasez cu ușurință granițele dintre semiotică, semiologie și semantică și să-mi diversific instrumentarul de analiză textuală cu cele mai elaborate și moderne tehnici. Mi-a stârnit dragostea pentru lumea și limbajul criticii și m-a convins că expresia critica criticii nu sună nicidecum precum coada vreunui monstru marin eșuat pe uscat, ci este un mod plăcut de a-mi explora o altă formă a spiritului creator. Și, de ce nu, a narcisimului diaristic.

De la Baudelaire citire, lectorii aflaseră deja că ,,Prin codri de simboluri petrece omu-n viață”, că în spațiul acela difuz dintre simbolizant și simbolizat se naște poezia cu infinitele ei constelații de semnificații. Dacă poezia își primise ofranda în zorii modernității literare, proza a fost nevoită să mai aștepte aproape un secol pentru demna și rafinata repunere în drepturi estetice. Eco are marele merit de a-i da Cezarului ce-i al Cezarului, iar prozei ce este al prozei: semiotica, superba știință născută din frenezia căutării sensurilor ascunse ori adormite, din pasiunea ideilor și rațiunea tăierii nodurilor gordiane ivite pe parcursul celor mai adânci analize textuale.

Pentru mine, întâlnirea cu Eco a fost acel moment decisiv care mi-a pecetluit calea de formare, drumul spre universul prozei, spre grația narațiunii, al cărei nimb mă atrage negreșit. Pentru mine, el face parte din Sfânta Treime a prozei, fără de care nimic n-ar fi și nimic nu s-ar povesti: Eco – Llosa – Borges. O spun acum în deplinătatea conștiinței mele de cititor avid al scrierilor citite cu nesaț și cu o plăcere intelectuală imposibil de reprimat: pentru mine, ornitorincul lui Eco e la fel de fascinant precum catoblepasul lui Llosa, iar în labirintul scriiturii lectorul nu se poate simți altfel decât în inima Paradisului borgesian.

Arta literaturii este o știință a semnelor pe care autorul știe să le așeze în calea cititorului său. Nu mă atrag scriitorii care nu stăpânesc această știință a semnelor, care nu-mi lasă nimic în drum mie, cititorului. E o lume vidă, ternă ca o pictură rece și lipsită de viață, ale cărei culori se vor ofili în timp fără ca nimeni să le împrospăteze și căreia eu nu-i pot oferi, la rândul meu, nimic. Ocolesc spontan asemenea autori incapabili. Și așa lumea reală se pulverizează în tot felul de frământări lipsite de importanță, ignorând lucrurile cu adevărat esențiale; nu simt nicio plăcere, deci, s-o descopăr în deplina ei inutilitate gravată aidoma pe foi de hârtie…

Nu știu ce aș fi devenit fără Eco, unde m-aș fi aflat fără scrierile sale. Am scris în spațiul virtual despre cărțile traduse și publicate în România de câte ori am avut ocazia: în articolul pe care l-am republicat astăzi pe acest blog, aici și aici. Pe ultimul îl voi relua în continuare, pentru că, așa cum Eco s-a îndrăgostit de Sylvie, trăind o frumoasă poveste de dragoste alături de ea, tot așa și eu m-am îndrăgostit de narator în timpul plimbărilor prin pădurea narativă… Din grijă față de cititorul meu, avertizez că redau textul așa cum l-am scris atunci, în 2008, fără să mișc vreun semn lingvistic de la locul său. Așadar, nu recomand să se interpreteze nici cel mai mic semn cu instrumentele prezentului, căci se pot produce răniri neprevăzute…

P.S. Blogul Doar tu și cartea îmi aparține. L-am deschis în 26 iunie 2008 și am scris, o perioadă, de plăcere. Treptat, textele au devenit științifice, apoi documentare. Ulterior, din pricina modului dificil de operare pe platforma Blogspot, am fost nevoită să mă mut La firul cărții, de unde scriu și astăzi textele în spațiul virtual.

Rătăcind prin pădure…

În seara aceasta intenţionam să iau la ,,atac” Idiotul lui Dostoievski, dar iarăşi m-a oprit gândul dantesc cel bun, cu vocea-i de lapte şi miere, aducându-mi aminte că ne aflăm în miezul marilor sărbători ale Creştinătăţii de la începutul fiecărui an.
Aşadar voi face (din nou) o plimbare nocturnă prin pădurile narative, călăuzită de… ştiţi voi cine! Se pare că aţi ghicit: e vorba de Umberto Eco, semioticianul atât de drag mie, riguros şi tenace, capabil să reitereze la nesfârşit analiza structurală a unui text pentru a-i îmbogăţi dimensiunile. În Şase plimbări prin pădurea narativă, carte editată şi reeditată la noi, Eco adună o serie de conferinţe ţinute de-a lungul timpului. Oricare ar fi pretextul, punctul de pornire al dezbaterilor sale, în miezul fiecărui text se ascunde un alt nivel al naraţiunii Sylvie de Gerard de Nerval, carte pe care o consideră una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii universale. În prima conferinţă, intitulată Cum se intră în pădure, autorul îşi aminteşte : ,,Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată s-o citesc. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna […]. În 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University şi au apărut multe ‘term papers’ foarte interesante pe această temă. Îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cât de nesăraţi sunt cei care spun că anatomizând un text şi exagerând cu ‘close reading-ul’ îi ucizi farmecul. De fiecare dată când iau în mână Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima oară.”
În cea de-a doua conferinţă, Pădurile din Loisy, Eco îşi îndreaptă iarăşi paşii spre Sylvie, aventurându-se pe potecile deja cunoscute, accesibile, luminate. Diegeza în sine, istoria povestită şi trăită de personaje, îl interesează mai puţin pe cercetător decât analiza textuală pe care o întreprinde cu o deosebită plăcere. Structura cărţii se converteşte în adevărate diagrame ale lumii închise între paginile ei, ce oferă imaginea unei arhitecturi complexe, neobişnuite şi destul de greu de pătruns de către un neiniţiat. Redau încă un fragment revelator din carte, fiindcă eu n-aş putea scrie la fel ca Eco: ,,Avea dreptate Proust când observa că această atmosferă ‘albăstruie şi purpurie’ nu stă în cuvinte, ci între un cuvânt şi altul. Într-adevăr, această atmosferă e creată de raportul dintre fabulă şi subiect şi tocmai acest raport guvernează chiar opţiunile lexicale ca atare la nivelul discursului. Dacă puneţi diagrama mea ca o grilă transparentă peste suprafaţa discursivă, veţi vedea că tocmai în nodurile în care iau naştere salturile temporale se insinuează, în poziţie strategică, acele schimbări continue de timpuri verbale. Aceste schimbări între imperfect, prezent sau perfect vin aparent pe neaşteptate, uneori sunt imperceptibile, dar nu sunt niciodată nemotivate.
Spusesem în conferinţa precedentă că, după ani şi ani de zile, de când o supun pe Sylvie unui tratament aproape anatomic, această carte nu şi-a pierdut niciodată pentru mine farmecul ei, şi de fiecare dată când o citesc e ca şi cum această poveste a mea de dragoste cu Sylvie (nu ştiu dacă e cu povestirea sau cu protagonista) ar începe pentru prima oară. Cum e posibil, din moment ce cunosc ‘grila’, regula acestei strategii? Asta-i deoarece grila poate fi construită când ieşim din text, însă când te întorci în text, şi odată recaptivat de text, Sylvie nu poate fi citită în grabă. Sigur că poţi, dacă din întâmplare vrei să identifici o frază, dar în cazul acela nu mai citeşti, ci consulţi, sau faci ‘scanning’, ca un computer. Dacă citeşti, încercând să înţelegi diferite fraze, îţi dai seama că Sylvie te obligă să încetineşti pasul. Şi imediat ce-l încetineşti, uiţi cheia, firul Ariadnei cu care intraseşi în text. Te pierzi din nou în pădurea din Loisy fără a mai găsi drumul.”

Întrerup aici textul meu şi al lui Eco… Acum mă preocupă lectura celei de-a treia conferinţe, Zăbovind prin pădure

(7 ianuarie 2009)