În privinţa particularităţilor discursului memorialistic al detenţiilor, se pot opera mai multe serii de distincţii, în funcţie de momentul şi locul redactării scrierilor, precum şi de statutul autorilor. Se remarcă o primă diferenţiere între cărţile scrise în ţară, în perioada comunismului, sub ameninţarea deconspirării şi a consecinţelor dramatice pe care le-ar fi putut suporta autorii lor, şi cele scrise şi publicate în Occident înainte de 1989. La prima categorie ne-am referit chiar la începutul acestei părţi, evidenţiindu-i specificul de literatură de sertar. Din cea de-a doua categorie fac parte scrierile: La început a fost sfîrşitul. Dictatura roşie la Bucureşti de Adriana Georgescu (apărută în 1951, la Paris, cu titlul Au commencement était le fin. La dictature rouge á Bucarest), Cu Dumnezeu în subterană de Richard Wurmbrand (apărută în 1968, la Londra, cu titlul In God’s Underground) şi Celula marionetelor. Cincisprezece ani de închisoare. România 1949-1964 (traducere proprie), avînd titlul original, în limba franceză, Le Cachot de marionnettes. Quinze ans de prison. Roumanie 1949-1964 (1990) de Madeleine Cancicov. La timpul lor, volumele enumerate au contribuit la demistificarea falsei imagini a societăţii comuniste şi la revelarea adevărului cu privire la sistemul represiv din România, sincronizîndu-se cu literatura carcerală publicată în vestul Europei.

În al doilea rând, deosebiri semnificative apar la nivel artistic şi estetic. Finalitatea artistică este inerentă, mai ales în cazul mărturisirilor unor scriitori sau jurnalişti întemniţaţi, maeştri ai condeiului, ale căror mărturisiri devin adevărate capodopere ale genului. Într-o asemenea categorie se înscriu N. Steinhardt, Adriana Georgescu, Lena Constante, Constantin Noica, Ion Ioanid, Petre Pandrea, Florin Constantin Pavlovici. La aceste cărţi şi la autorii lor se referă Ion Pop atunci cînd notează: ,,În majoritatea lor, cele pe care le putem apropia de literatură, într-un înţeles foarte larg, sunt de inclus în specia cuprinzătoare a memorialisticii, în care caracterul confesiv şi cel aşa-zicînd «reportericesc» se îmbină în doze diferite de la caz la caz.” Pe de altă parte, se disting scrierile care nu ridică pretenţia literaturităţii, iar autorii lor nu sunt profesionişti ai scrisului. Totuşi, paginile mărturisirilor ce reflectă trăiri dureroase dau o notă de culoare lumii cenuşii a temniţei şi sunt remarcabile prin emoţiile autentice evocate, prin valoarea meditaţiei profund umane. Dintre autorii respectivi, se desprind prin talentul narativ istoricul Constantin C. Giurescu, psihologul Nicolae Mărgineanu sau inginerul Petre Baicu. Cărţile lor se situează la frontiera dintre literatură şi document istoric. Cercetătorii refuză stricta lor ierarhizare în funcţie de caracterul predominant literar sau documentar, întrucît sunt scrieri atât de complexe încît se sustrag oricăror încercări de configurare într-un domeniu riguros delimitat.

În miezul memorialisticii detenţiei se află eul mărturisitor. În jurul său se edifică o scriitură circulară, ce propune o dublă perpectivă, privirea îndreptîndu-se atît spre sinele profund, ca punct central, cît şi spre lumea exterioară, întunecată, descrisă în amănunţime, cu toată forţa de radiaţie a interiorităţii. Pentru a demonstra caracterul puternic subiectiv al memoriilor de închisoare, vom parcurge cîteva fragmente relevante din operele celor mai interiorizaţi autori. Adriana Georgescu redă o scenă aproape suprarealistă, impresionantă, din timpul celei de-a doua detenţii, în subsolul prefecturii de poliţie din Bucureşti: ,,Văd în penumbră un grup de femei care privesc în tavan. Le urmăresc privirea. Sus, lângă tavan, este o fereastră. (…) Toate femeile stau în vîrful picioarelor, nemişcate şi atrase de acest firicel de aer. Celula este îmbibată de o duhoare umedă. Scena e absolut nereală, am impresia că privesc un tablou care s-ar putea intitula: În căutarea aerului. Cine ar fi putut să-l picteze? Cine ar fi putut să redea toată acea penumbră mişcătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră…?” Răspunsul la întrebările autoarei se află chiar în paginile propriei mărturisiri, reuşind să recreeze cu ajutorul cuvintelor un tablou sumbru şi întunecat. În articolul Femei încarcerate – Adevăr şi adevăruri (I), Mihaela Ursa remarcă această particularitate a memorialisticii de detenţie, de a reţine alte tipuri de percepţii decît în scrierile obişnuite: ,,În al doilea rând, are loc o alterare vizibilă a structurii memorialistice obişnuite: majoritatea scrierilor memorialistice – s-a observat – se bazează fundamental pe percepţiile vizuale: corpuri, forme, culori, nuanţe, lumini şi umbre, obiecte şi portrete – acestea sunt rememorate cele dintîi şi cu maximă claritate.” Ochiul devine mult mai atent la nuanţe, la planurile secundare, la alternanţele cromatice, construind tablouri de un mare efect artistic.

Fragment din volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, pp. 25-28