Pentru că mi s-a oferit, recent, prilejul să-mi amintesc de acea parte a familiei mele răsfirată prin Connecticut, motiv de observare ocazională a procesului electoral din America, m-am retras puțin în spațiul generos al trecutului, tot așa cum fac, bunăoară, atunci când cotidianul mi se pare îngrozitor de ineficient și deprimant.

…Dar să nu pierd firul, ci să mă îndrept spre vara lui 1989, pe care mi-am petrecut-o bântuind Bucureștiul topit de caniculă, ori Constanța și… tot litoralul din jurul ei. Călătoream fără opreliști, mă bucuram de soare și de panoramele orașelor de câmpie, uneori plecam dimineața cu trenul spre stațiuni și trăiam sentimentul acelei libertăți pe care numai proaspăta absolvire a liceului o poate oferi unui tânăr. Unchiul la care poposisem, fratele tatălui meu,  era șeful impunătoarei gări din Constanța, iar sudul mi-era mai mult decât accesibil pe toate căile feroviare. După moartea tatălui meu, în 1980, unchiul îmi rămăsese, sufletește,  apropiat ca un al doilea părinte.

În casa lui am văzut pentru prima dată fotografiile lui Viorel Florescu, în acea vară în care am simțit, cu toți porii, că mă aflu la o cotitură a destinului. Tanti Florina, soția unchiului și mătușa mea, mi-a arătat, într-o după-amiază, un calendar ilustrat de fotograful Viorel Florescu, fratele ei.

Photo credit: Menotti Bucco Films

Photo credit: Menotti Bucco Films

E greu să redau acum, în cuvinte, impresia trăită. Recapitulând puțin, amintesc că ne aflam în ultimul an de comunism în România, că nu ieșisem niciodată dincolo de graniță, că trăiam într-o stare de ingenuă naivitate. Încremenisem. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci. Hârtia fină, velină, ce strălucea sub o rază a amurgului constănțean, păstra culori, perspective și detalii neașteptate ce evocau viața și mișcarea. Mi-a povestit mult atunci despre Viorel, despre plecarea lui în America, despre succesul obținut ca fotograf al unor prestigioase ziare de pe coasta de Nord-Est a țării, Newsday și New York Daily News. Eu nu-l cunoscusem. Eram prea micuță atunci când și-a ales drumul în lume. Cum tata, frații și surorile sale erau răspândiți, pe grupe de vârstă, cam prin două generații, tot așa eram și noi, nepoții, copiii lor. Nu e de mirare că sora mea cea mare a fost norocoasa care și-a petrecut verile copilăriei în compania lui Viorel. O familie mare și frumoasă, unită și astăzi, mereu interesată de bucuriile și împlinirile fiecărui membru al ei…

Nu peste mult timp, lui Viorel i s-a acordat  Premiul Pulitzer, precum și alte prestigioase premii la categoria news photography. Dacă aveți răbdare să căutați pe net, găsiți multe lucruri interesante. Semnalez aici doar website-ul său, viorelflorescu.com, și un articol scris de Laurie Garrett, About the Photographers.

Primul care l-a urmat în America a fost vărul meu, Radu. Înotător excelent, încercase, fără succes, să fugă din țară trecând Dunărea înot. A fost prins de grăniceri, iar familia n-a primit nicio veste despre temerarul frontierist timp de câteva luni. Prin cine știe ce minune a sorții a reușit să plece până la urmă. În acea vară a lui 1989, mătușa mea îmi povestea printre lacrimi – nu, nu de tristețe – despre viața fericită a lui Radu. Apoi a plecat Atena, verișoara mea. Apoi, într-o bună zi, în vremuri deja libere, unchiul meu și tanti Florina și-au împachetat bagajele și au plecat. Acum, o parte a familiei mele se află răsfirată prin Connecticut.