26 iulie 2016

Într-un București eliadesc, la primele ore ale dimineții, totul pare limpede sub sulița soarelui ce-și azvârle deja ascuțișul spre creștetul muritorilor de rând. Îmi spun că toate drumurile, toate străzile sunt la locul lor, că se aseamănă de la o intersecție la alta precum niște siamezi uniți prin artere sigure și zgomotoase. Pornesc dinspre Piața Unirii și caut drumul spre strada Matei Basarab, trasat pe harta sigură a pașilor de una dintre doamnele minunate cu care am privilegiul să lucrez în aceste zile de cercetare. Se pare că m-am înșelat, alegând, asemenea oricărui personaj năuc din proza lui Mircea Eliade, calea greșită. Sau pe aproape. Nu mă înspăimântă rătăcirea, dimpotrivă. La Roma sau la Budapesta, de pildă, asemenea peregrinări fără busolă îmi dădeau o satisfacție interioară greu de stăpânit. Dar acum mă îngrijorează timpul, asaltat de volumul uluitor de muncă și oarecum istovitor. Uneori orașul mă apasă. Nu știu dacă spațiul citadin, în sine, sau invazia masei de oameni grăbiți ce tind să se înșire într-o magmă informă și mișcătoare. Când vin în valuri cotropitoare și indiferente spre mine, simt o senzație de sufocare și un șuvoi de palpitații. Am nevoie de aer, de liniște, de spațiu rarefiat… Iar acum, la ora 9 dimineața, m-am rătăcit pe niște străzi construite pe verticală. Tot ei, oamenii, mă ajută, îmi dau indicii, puncte pe care, din nou, le ratez. Parcă e un făcut. Nu-mi pun întrebări, dar încep să-mi fac reproșuri. Și, deodată, în față îmi apare un colț de stradă, cu o casă veche ce a răzbit timpul și furia demolărilor demențiale din anii comunismului. E învelită într-o schelărie furioasă și devoratoare. Parterul și etajul sunt înalte, deschise spre un imaginar trecut mai binevoitor… Iar pe colț, pe plăcuța albastră, printre barele de metal, disting numele străzii Olteni… Nu înțeleg. Ce caut eu aici? Cum am ajung în trecut? Am cumva halucinații de la soare, ori de la ochii obosiți de atâta citit pe documente de arhivă? De zece zile scrisesem de nenumărate ori denumirea străzii: str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45… Și acum sunt la colțul străzii. Fug. Mă reped spre munca mea și încep cu nesaț să parcurg celelalte mii de file. Strada e acolo, atât de aproape: în dosare și în realitatea concretă, palpabilă, cu casele ei vechi… Oare câte au mai rămas de atunci?

1 august 2016

M-am liniștit. Orice m-ar fi mișcat în acea direcție, m-a dorit acolo. Nimic nu e întâmplător. Astăzi e o căldură toridă. Asfaltul clocotește sub picioare, iar aerul deshidratează trupurile în câteva secunde. Mă gândesc cu nostalgie la Colonelul Lawrence. Într-unul din dosarele penale găsesc o declarație olografă a lui Richard Wurmbrand din 1959, aflat pe atunci într-o nouă detenție:

Subsemnatul Wurmbrand Richard, domiciliat în București, Str. Olteni 45, r. T. Vladimirescu, Etaj I, rog să mi se aducă dela soția mea, Sabina Wurmbrand, următoarele obiecte: 1) 2 flanele de corp; 2) 1 izmană de flanelă; 3) 1 pereche ciorapi de lînă (…) La adresa de mai sus se ajunge cu tramvaiul 1, 7, 19 ori 16 stația Căuzași.

…În 1956, Richard Wurmbrand se mutase împreună cu familia în locuința de la nr. 45, după prima eliberare din închisorile comuniste. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, acolo se aflase Misiunea Bisericii Norvegiene pentru evrei, condusă în România de pastorul Magne Solheim. Încă de prin 1939, Richard Wurmbrand devenise secretarul acestei Misiuni. După 1948, Misiunea a părăsit țara, la fel ca toate instituțiile fostelor țări aliate. Știu că mă voi reîntoarce, chiar dacă mă voi topi, strop cu strop, tot așa cum Bucureștiul de altădată s-a măcinat sub furia sistematizării urbanistice. Sunt din nou aici, pe strada Olteni, iar la colțul ei observ că plăcuța a fost atârnată de un gard de protecție. E bine și așa. Acum merg pe drumul cel bun. Îmi dau seama că nu mai respir, că număr casele cu teamă crescândă, parcă presimțind că undeva se vor opri. Zâmbesc. Pe una dintre case cineva a scris MARY. Are însă un număr mic și asta mă neliniștește. Toate temerile mi se adeveresc. Pe partea cu numere impare, casele se opresc la 9… Restul va fi fost de aici înainte, peste terenul viran cu vegetație arsă de soare, după giganții de sticlă și oțel, dincolo de bulevardul ce a sfâșiat ceea ce era, odată, strada Olteni… Ridic ochii și privesc albastrul, la fel de pur precum era și atunci, demult, când l-a privit el…

2 august 2016 (actualizat)

…Sunt tot aici, pe strada Olteni, la numerele mici, singurele care nu s-au pulverizat sub teroarea istoriei și a buldozerelor. M-am reîntors spre casa pe tencuiala căreia cineva a scris, cu majuscule, printre alte trăznăi, ceva ce seamănă izbitor de bine cu numele MARY. E neverosimil ce mi se întâmplă. Undeva se află ascunsă povestea unei alte MARY. E numele conspirativ al uneia dintre cele mai harnice, mai profesioniste, mai acribice informatoare din dosarele de urmărire deschise pe numele lui Richard și Sabina Wurmbrand, apoi pe numele apropiaților lor. Agentă a Direcției a II-a a Securității. Numele ei adevărat va putea fi citit în cartea la care lucrez acum. Va produce un șoc. Lumea, așa cum o percepem noi astăzi, nu prea are legătură cu adevărata realitate, cu ceea ce credem că știm, că vedem. Dar să ne bucurăm de iluzie, până mai putem…

Adevărul trebuie rostit mereu până la capăt.

IMG_3646

IMG_3647

 

 

 

 

 

 

IMG_3648

IMG_3644