Septembrie 2016: Anchetă culturală în revista Orizont

,,Cât de dur/ impudic/ indecent/ obscen îi este îngăduit unui text literar să fie?”

Aceasta este întrebarea la care am răspuns și eu pentru cel mai proaspăt număr al revistei Orizont, din septembrie 2016. Îi mulțumesc lui Cristian Pătrășconiu pentru invitația de a participa la ancheta culturală publicată într-o ediție cu ecouri de mare sărbătoare pentru o viitoare capitală a culturii europene. Într-un trecut nu foarte îndepărtat s-au numărat mulți, foarte mulți ani timișoreni ai vieții mele. Vă invit să citiți cuprinsul anchetei în paginile 6-7 ale revistei, precum și întregul număr, urmând link-ul http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf.

ancheta-orizont-page-006ancheta-orizont-page-007

Reclame

17 gânduri despre ”Septembrie 2016: Anchetă culturală în revista Orizont

  1. Ion Adrian zice:

    Intrucat autorul este primul sau cititor raspunsul meu ar fi : cat isi permite autorul fata de el insusi ca cititor restul cu ce spun cititorii este o alta chestiune si cred ca autorul daca este total sincer cu sine isi va asuma riscul. 🙂

  2. Maria zice:

    Iar eu vă mulțumesc pentru că ați stăruit asupra răspunsului meu. 🙂
    N-am intenționat să intru în spinoasa relație dintre autor și cititor, aceasta fiind de competența teoreticienilor și a tratatelor stufoase. Discuțiile sunt îndelungi și nu converg mereu.
    Ca să detaliez puțin unghiul meu de vedere, vă voi parafraza: autorul își va asuma riscul dacă va înțelege că scriitura lui va deveni text în sine abia în momentul în care-și va afla cititorul/cititorii, de a căror receptare depinde ca operă/creație în sine. Dacă cei din urmă nu îngăduie sau nu suportă anumite limite și se vor retrage până la ultimul, nu vom mai putea vorbi despre un text căruia să-i fie îngăduit să…
    Ideea mea era că, de fapt, nu există limite care să poată fi impuse autorului. Să știți că mă gândisem întâi să aduc în discuție autorul, dar m-am răzgândit, punând focusul pe cititor. Din motivul de mai sus. 🙂 Am citit atât de multă estetică și teorie literară încât mi-am dat seama că acum opinia mea contează, felul cum simt, cum văd, cum trăiesc eu această relație a îngăduinței în planul creativității artistice.

  3. Ion Adrian zice:

    PS. Odata intro discutie am definit frumosul drept forma necesara.
    Referitor la cata obscenitate/impudoare isi poate permite un autor, suplimentar la ce am spus mai sus adaug si o metoda de testare: Orice pasaj impudic care odata eliminat cartea, povestea nu pierde nimic din mesaj , valoare , rotunjime, deplinatate si etc etc , poate fi linistit eliminat. Sa exemplific:acel pasaj din Rascoala unde se deschideau singure carile din bibliotecile publice mai ales cand internetul nu era consider ca este necesar povestii .care ar pierde mult daca ar fi eliminat si fara o descriere literara corespunzatoare adica bine scrisa si nuantata pastrat ar deranja .Deci odata arta dar arta necesara adica frumoasa (de fapt este un pleonasm)

    • Maria zice:

      Vedeţi? Sunteţi subiectiv în ce priveşte accepţiunea obscenităţii sau a impudorii. 🙂
      M-ar interesa doar talentul cu care autorul ar insera fragmentul considerat de alţii impudic/ indecent/ obscen, talentul său literar, exclusiv literar, care ar transforma imaginea in marea artă. Sunt cititori şi cititori, asta e. Iar aici prefer să pun doar un emoticon smile şi să nu scriu mai mult, ca să nu fiu greşit înţeleasă. 🙂
      Pe de altă parte, seria interogativă mai conţinea un adjectiv, iar pe mine acela m-a preocupat în mod deosebit, fiind o trăsătură a textelor cu care am avut îndelung de-a face în ultimii mulţi ani. Iar aici intrăm în greutăţi serioase, nu glumă…

  4. Ion Adrian zice:

    Pai in aceasta zona a artei subiectivitatea ramane in final unicul argument. Desigur ca trebuie talent dar trebuie si necesitate adica nu trebuie sa raspunda la altceva decat la necesitatea intrinseca a textului, a povestii. De exemplu intrun volum de memorialistica asemenea scene nu cred ca au ce cauta chiar daca autorul ar fi foarte talentat si ar putea sa le redea de minune, dar arta transfigurand realitatea memorialistica totusi nu incearca asa ceva daca sunt doar memorii. Poate ca un volum intitulat „amintiri” ar fi altcumva, amintirea fiind mai aproape de vis. Dar asa este, este prea mult si complicat subiectul.
    PS. Despre ce serie interogativa este vorba?

    • Maria zice:

      Textul memorialistic este sau nu este un text literar? Intră sau nu în aria tematică a dezbaterii? Aceasta e întrebarea la care ar trebui să răspundem înainte de a trece mai departe. Ştiu… şi eu am demonstrat în cartea mea nivelul de literaritate atins de unele (nu de toate!) memorii şi jurnale.
      P.S. E vorba, de fapt, despre seria adjectivelor din interogaţia anchetei.

      • Ion Adrian zice:

        Da este cum spuneti, cand am scris acestea de mai sus si eu m-am intrebat acelasi lucu si am decis asaa pentru mine, ca una este memorialistica si alta amintirile .

  5. Georgeta R. M. zice:

    Doar o părere personală știind că nu există limite care să poată fi impuse autorului unui text literar decât de el însuși și cititorii lui: având în vedere că arta ca formă a activității umane, ca modalitate de exprimare a frumosului, a esteticului cere îndemânare deosebită, măiestrie și anumite cunoștințe și faptul că literatura sub toate formele ei face parte din ea, cred că numai strălucirea stilistică folosită fără un fond de gândire sănătos în conținut care să releve și să aducă un aport valoros societății în ansamblul ei este doar o strălucire temporară, o ieșire în evidență pentru atragerea atenției. De aceea mă întreb ce înseamnă libertatea artei. Aceste două cuvinte alăturate, libertate și artă îmi dă senzația de compromis. Oare să fie necesară o reevaluare a dex-ului, nu cred, sau poate da ?
    În afară de forme de măiestrie artistică cu un stil strălucit dar fără un conținut de valoare la ce ar ajuta urmașilor noștrii, tinerilor (căci până la urmă arta este un dar pentru posteritate) acest gen de texte literare, căci necesitatea duritații unui text poate fi la fel de bine oglindită tot printr-o măiestrie artistică dar decentă ? Evoluția înseamnă poate și în acest caz contribuția noastră de a depăși aceste forme revelatorii dar indecente.
    Citind articolul mi-am adus aminte de o cugetare a d-lui Dumitru C-tin Dulcan (care nu se referă la textul literar, e vorba de alt context) dar care mi se pare potrivit și în acest caz: ” Există un singur răspuns pentru că omul nu a făcut încă saltul de la animal inteligent la animal înțelept de la inteligență la înțelepciune. Înțelepciunea este finalitatea pozitivă dată inteligenței și asta încă ne lipsește.”
    Toate cele bune !

    • Maria zice:

      Vă mulțumesc mult pentru intervenție și pentru vizita virtuală!
      Aveți dreptate, în sfera artisticului conceptul de libertate trebuie înțeles într-un sens mult mai larg, depășind, poate, canonul dex-ului. Aș privi-o ca pe o libertate a imaginației, ca pe o eliberare de sub tutela oricăror constrângeri ce împiedică zborul, descătușarea, înălțarea. Ca cititor, am nevoie de imaginarul artistului, îmi hrănesc cu el propriile lumi albe create de limitele omenești…
      Mesajul Dvs. m-a determinat să mă gândesc și la alte constrângeri atunci când operăm cu etichete convenționale atașate unor texte, presupuse a fi într-un anume fel: dure, indecente etc. Unele vin dinspre mentalitatea epocilor în care literatura își afirmă dreptul la supraviețuire. Am în minte texte pe care astăzi le considerăm superbe, adevărate capodopere ale genurilor pe care le reprezintă, deși au trecut prin dure filtre moralizatoare. Oare cum vor fi fost receptate la timpul lor narațiunile din ,,Decameronul” lui Boccaccio, ori povestirile din seria orientală a celor ,,O mie și una de nopți”? Dar ,,Duduca Mamuca” a lui Hasdeu ori comediile lui Caragiale. N-aș îndrăzni să mă gândesc la destinul ,,Cântării cântărilor” într-o epocă nefastă cu harul creator, fie el chiar înveșmântat cu măiestria artistică cuvenită… Și încă n-am pășit cu exemplificările pragul secolului XX, n-am ajuns la ,,Crăiasa de zăpadă” a lui Voiculescu…
      Așa este, avem nevoie de înțelepciune în fiece secundă, chiar și într-un discret colț de lume ori de bibliotecă…
      Toate cele bune!

  6. Georgeta R. M. zice:

    Textele pe care le-ați amintit sunt superbe și nevinovate (față de atâtea altele care dau senzația de vulgaritate și lubric) unde metafora poetică acoperă, curăță potența lubrică printr-o stilistică poetică specială și un limbaj ocult, eliptic; în acest sens Eminescu, care îmi este drag, nici el nu a ezitat să conceapă versuri asemănătoare, sub influența reveriilor imaginarului, dar … în manuscris. Vă mulțumesc pentru răspunsul la comentariul pe care poate m-am grăbit să-l fac în felul cum l-am conceput, răspuns care îmi oferă un prilej de meditație. Un sfârșit de săptămână cât mai plăcut !

    • Maria zice:

      Eminescu, da!, l-am descoperit și astfel în versuri regăsite și publicate mult mai târziu. Bunul său prieten, Ion Creangă, la rându-i, n-a ezitat să-și facă auzită ,,Povestea poveștilor” la Junimea, spre deliciul auditoriului. Iar Mircea Nedelciu, mai spre zilele noastre a transpus-o într-o adevărată panoramă a generației optzeciste. Și… povestea continuă. Vă mulțumesc pentru dialogul ce mi-a permis să evoc atâtea analogii literare! E adevărat, toate se bucură de un rafinament artistic ce le ferește de tenta alunecării spre vulgaritate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s