,,…la îndrăgostiți, trupul gândește și sufletul este palpabil.” (Octavio Paz)

Uneori, sufletul pătrunde în lume, evadează din substanța sa amorfă, devine palpabil și-și revendică libertatea față de trupul ce-l ținuse prizonier, încorsetat în timidități sau încrâncenări. Cu acest mesaj ne întâmpină spectacolul Iarna al Teatrului Nottara din București, într-o admirabilă punere în scenă după un text al scriitorului norvegian Jon Fosse, sub semnătura inconfundabilă a regizorului Mihai Măniuțiu. Nu e deloc întâmplătoare alegerea piesei pentru deschiderea celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad, organizată în perioada 6-14 mai 2017. Explorând dincolo de orice așteptări vocația experimentului teatral, alături de o echipă alcătuită din nume deja consacrate datorită viziunii artistice de o vitală modernitate, Mihai Măniuțiu demonstrează că teatrul nu se afirmă doar ca o poveste jucată în spațiul scenic, ci și ca o tulburătoare poezie a vieții.

Deopotrivă teatru poematic și teatru de mișcare, spectacolul e construit pe o idee originală a regizorului, mărturisită, de altfel, în dosarul de prezentare publicat pe website-ul Teatrului Nottara: ,,Suntem, fiecare dintre noi, dubli, și corpul dublului nostru fantasmatic/ fantomatic are tot atâta putere asupra spiritului nostru cât și corpul nostru din carne și oase.” La rândul său, într-un interviu acordat în 2014, dramaturgul Jon Fosse își exprimase convingerea că se poate comunica fără cuvinte, iar teatrul lui se află, mai degrabă, în proximitatea stilistică a lui Harold Pinter decât în cea a lui Samuel Beckett: ,,Pinter said his plays weren’t about lack of communication, but about too much of communication. I would say the same: my people communicate without words. They alreay know what’s going to be said.” Adaptarea scenică a unui asemenea text dramatic, ce nu mai mizează pe forța magmei sale expresive – cuvântul -, se prezintă ca o mare provocare, însă Anca Măniuțiu și-o asumă în totalitate, printr-o împlinire artistică de un tulburător lirism al mișcării.

Povestea este esențializată, fragmentată în fărâme de viață, în cadre decupate din fibra celui mai prozaic cotidian. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a spectacolului, aventura pare că se întâmplă dintotdeauna acolo, sub ochii privitorului, iar firul ei se poate desluși din mișcările de o lentoare halucinantă ale celor patru personaje, ce amintesc de cadrele cinematografice redate cu încetinitorul. Distanțarea corpului de sufletul său nu se observă încă, fiindcă senzația de plutire hipnotizează prin acel amalgam de forme profilate într-o perspectivă incertă, în care aproapele și departele se contopesc.

Vă invit să citiți cronica integrală în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/05/22/iarna-vrajbei-lor/

Anunțuri