Apropierea de perimetrul ficțiunii urmează un traseu mult mai suplu în urma unor lansări și întâlniri cu autorii, înscrise într-un coerent program estetic. Dezbaterea recentă pe tema Docuficțiunii ne-a permis să dialogăm cu scriitoarea Doina Jela și să întrevedem sensuri noi în romanul Villa Margareta, publicat la Editura Polirom în 2015. Operă densă, cartea provoacă un exercițiu captivant de lectură, construind o narațiune asemănătoare unui caleidoscop în continuă metamorfoză. Nimic nu este ceea ce pare a fi, fiecare pagină proiectând noi lumini asupra recuzitei de imagini și de viață, recurgând la un insolit melanj al decupajelor de realitate și ficțiune. Naratoarea divulgă, la un moment dat, strategia de organizare a substanței romanești: ,,Fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le asamblez ingenios” (p. 207). Ficțiunea le asimilează firesc, în modul cel mai natural cu putință, fără a trasa granițe imaginare între cele două orizonturi. Se remarcă o anumită distanță a privirii naratoriale, o tendință de a percepe spectacolul lumii mai degrabă din exterior, dar aceasta trebuie înțeleasă în sensul acelui ,,cinism salvator” (p. 220) evocat, de asemenea, în paginile cărții.
Villa Margareta este un roman al memoriei, al multiplelor memorii individuale, fiecare personaj intrând în ficțiune cu ,,bula de amintiri, trăiri, gânduri care ne înconjoară ca un albuș diferit” (p. 341). Funcționează o memorie cu totul specială, atentă la cele mai fine detalii, fapte, crochiuri de viață trăită. Naratoarea, alias Doina Jela (evident, un alter ego ficțional), alias Digei, alias profesoara de franceză, dorește să-și regăsească eul dinainte. Pe măsura înaintării în miezul textului, vom înțelege că sensul cuvântului, repetat ca o obsesie, se referă la perioada dinainte de 22 decembrie 1989, când s-au petrecut acele întâmplări esențiale din magma cărora se vor rostui experiențele individuale decisive. Ea pătrunde adânc în propriul suflet și aduce la suprafață o mulțime de insight-uri, de date interioare, constatând că ne inventăm noi identități de fiecare dată când în viața noastră intervine o schimbare majoră. Din tot acest evantai al eurilor noastre, fiecare este ceea ce vede în el omul cu privirea mai pătrunzătoare. De altfel, un alt personaj, Ioana, va conchide într-un pasaj retrospectiv: ,,Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine.”
Ca roman al recuperării trecutului dinaintea unui punct istoric de inflexiune în destinele colective, în Villa Margareta se suprapun multiple straturi de memorie. Se distinge chiar un paralelism al liniilor temporale: anul 1989 vs. 2012. Uneori se conjugă amintirile mai multor personaje, luminând același context ori același profil uman din unghiuri diferite. Totuși, nu sunt perspective divergente, fiindcă toate conduc la aceleași concluzii, la același adevăr, la aceeași frază rostită cândva de un personaj sau altul. Asistăm la o adevărată competiție a memoriilor celor ce intră în acest decupaj de viață: Relu-Rafaelu, Letiția, Vlad Cernescu, Ioana, cei doi Niță. Naratoarea pune cap la cap mărturiile unora către alții, completează zonele albe, necunoscute. Imprimă o notă investigativă incursiunilor sale în trecut, reluând una și aceeași partitură de viață din perspectivele mai multor personaje. Rememorarea subiectivă funcționează, uneori, ca o peliculă de film împărțită în două cadre ce se derulează concomitent pe un singur ecran. Ritmul amintirii se împrospătează mereu, amintirile curg din amintiri, fiecare memorie individuală reproduce propriile amintiri. Secvențele se adună precum fișele prinse pe draperia apartamentului din Colentina în care viețuiește temporar. Se succedă o serie de interogații despre ce anume, cât și cum ne amintim, care e mecanismul interior ce declanșează avalanșa reflexiilor din trecut. Jurnalul nu o ajută întotdeauna, după cum constată: ,,Mă îndoiesc de afirmația destul de frecventă că un jurnal este un aide-mémoire. Cel puțin din experiența mea, am constatat că exact momentele la care după 20-30 de ani vom simți nevoia să revenim sunt cele pe care NU le notăm.” (p. 39) Ceea ce împiedică selecția unor date importante întipărite în memorie sunt amintirile-mască, ,,simple diversiuni ale memoriei” (p. 152), adevărate obstacole care le umbresc pe cele esențiale. Începe o frenetică vânătoare de amintiri, ,,zdrențe întunecate din cotloane întunecate ale memoriei”. În același mod se strecoară la suprafață adevărurile-mască, ce le ocultează pe cele cu adevărat importante. Acestea din urmă rămân nerostite și croiesc un soi de camuflaj, provocând alunecarea în capcana banalității-mască.
Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/11/villa-margareta-si-evantaiul-eurilor-posibile/
La firul cărţii 