,,Pentru ca cititorul să te citească, trebuie să te creadă, dar să te creadă cam în maniera în care atunci când se joacă, uitând de sine, copilul crede că e de-adevăratelea.” (Doina Jela)

Întâlnirea cu Doina Jela reprezintă una dintre acele rare întâmplări așteptate cu emoție și nerăbdare. La invitația Ralucăi și a lui Otniel Veres, fondatorii editurii și librăriilor Ratio et Revelatio, Doina Jela a sosit la Oradea, la începutul lunii noiembrie, pentru lansarea romanului Villa Margareta și susținerea unei serii de conferințe și dialoguri pe teme generoase, de ardentă actualitate, precum formele de recuperare a trecutului recent, relația dintre istorie și jurnalism, docuficțiunea.

Cu acest prilej, am invitat-o să-mi acorde un interviu pentru revista LaPunkt, pornind de la romanul Villa Margareta. Din fericire, interviul a devenit un autentic dialog, prelungit în timp datorită afinităților culturale.

Maria Hulber. Dragă Doina Jela, ne-am întâlnit la Oradea cu prilejul lansării romanului Villa Margareta, un moment esențial pentru mine, pentru nuanțarea propriei receptări asupra acestei remarcabile opere de ficțiune. Ne-ai mărturisit câteva detalii din perioada începuturilor sale, ceea ce mi-a întărit convingerea că scrierea ei a presupus o consistentă investiție de timp, de energie și de uluitoare imaginație creatoare. Cum și când s-a născut ideea scrierii acestui roman? Cât a durat actul elaborării sale?

Doina Jela. Dragă Maria Hulber, lasă-mă să încep printr-un ocol. Sunt aproape doi ani de când a apărutVilla Margareta și eu nu încetez să mă minunez de efectul pe care îl are asupra unui număr de cititori extraordinari, ca tine, care nu se sfiesc să formuleze la adresa ei aprecieri mult ieșite din comun, încât i-au creat reputația unei cărți complicate, grele, rebarbative, greu de scris și în concluzie greu de citit. O reputație pe care n-am dorit-o pentru ea, cum niciun autor nu cred că-i dorește unei cărți a lui. Timpul foarte îndelungat de elaborare a ei a constat mai ales în enorme perioade de întrerupere și chiar de uitare. Din 1990, când am scris prima suta de pagini – romanul adus în 2012, de Relu-Rafaelu la redacția unde lucrează personajul narator care NU întâmplător îmi poartă numele, fiindcă asta e formula pe care mi-am ales-o, amestecând realul cu ficțiunea – și rama în care l-am așezat, anul 2012, cu cotidianul lui, dar și cu flash- backurile provocate de lectura acelui roman, s-au scurs 22 de ani, nu? Dar în acești 22 de ani eu am scris vreo 10 cărți, am tradus alte 10-15, am redactat și editat zeci de autori, mulți debutanți, care sunt azi autori cu o reputație bine stabilită, am coordonat colecții ca Procesul comunismului și Actual. Or, de activitatea asta a mea sunt mai sigură decât de oricare din cărțile mele amânate ani lungi, probabil și de teamă. Și nu cochetez. Sunt mândră de mâna bună pe care am avut-o contribuind la debutul Monicăi Heinz, al Clarei Mareș, al lui Antonio Momoc, al Constanței Ghițulescu, al lui Alin Rus, al Simonei Preda, sau traducând Boris Souvarine, Stéphane Courtois, Marguerite Yourcenar, Nancy Huston ori Olga Lossky. Cărțile Monicăi Heinz sunt în bibliografia studenților în antropologie și sociologie de la noi și o citează în cărțile lui un autor de calibrul lui Vintilă Mihăilescu. Unii au luat premii de debut. Ceilalți au făcut deja adevărate cariere. Am făcut singură antologii, sau am semnat cărți în colaborare cu Neculai Constantin Munteanu sau Vladimir Tismăneanu, sau Vladimir Bukovski. Nici propriile mele cărți non-fictive nu au fost rău primite. Și eu am luat premii cu ele.

Ăsta a fost ocolul. Concomitent cu mirarea de care-ți spun, și cu surpriza plăcută pe care mi-o creează receptarea asta dincolo de așteptările mele, la fiecare nouă cronică, și au fost vreo douăsprezece, eu mă cam îndepărtez afectiv de Villă, a cărei scriere n-a durat totuși mai mult de doi ani și jumătate. Iar îndepărtarea asta se întâmplă fiindcă mult mai mult m-a chinuit continuarea ei, la care am moșmondit tot doi ani, după patru-cinci ani de aproximări, bâjbâieli și gestații… neduse la termen, și abia i-am dat acum de capăt. Dacă i-am dat. De fapt, am pus-o în carantină ca să mai citesc vreo… trei mii de pagini pe tema ei…

Vă invit să citiți interviul interal în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/interviu-doina-jela-despre-arhitectura-villei-margareta/

Reclame