Dacă aserțiunea potrivit căreia ,,Autorii comunică cu cititorii lor și pe calea subconștientului.” (p. 225) își dovedește justa ancorare în hermeneutica lecturii, atunci va trebui să ascultăm cu mare atenție timbrul vocii auctoriale din romanul Cum am devenit român de Székely Ervin, pentru că ne divulgă adevăruri mult timp nerostite ori păstrate sub pecetea tainei de apărătorii corectitudinii politice ori ai unui statu-quo ce ignoră datele realității actuale. Volumul, apărut în 2017 la Editura Curtea Veche, sub traducerea din limba maghiară semnată de Iosif Klein Medeșan, este o carte curajoasă, pe alocuri un cri de coeur, care ipostaziază, pe suprafața biograficului ficțional, etapele succesive ale întâlnirii și confruntării cu lumea, reprezentând tot atâtea experiențe de mare intensitate trăite de personajul-narator Vacaki Szabolcs. Scriitor și jurnalist al Societății Române de Radiodifuziune, Székely Ervin a mai publicat, în 2016, traducerea în limba română a romanului Jilț și caldarâm. Apariția recentă a noii sale cărți la aceeași editură, concomitent în română și maghiară (cu titlul Egy asszimiláns feljegyzései), are adânci motivații înscrise în necesitatea receptării de către un public cât mai larg. În adâncimi, cartea propune un dialog deschis și onest, netulburat de prejudecăți și tabuuri, despre reflexiile identitare și relațiile dintre o minoritate și majoritatea etnică dintr-un stat unitar, și nu doar dintr-un spațiu geografic cu o istorie marcată de sinuozități și contradicții. Mai presus de toate, există o patrie culturală, spirituală: ,,Omul are nevoie de o patrie, o patrie spirituală, o patrie culturală.” (p. 178)

Din narațiunea suplă și de cert rafinament artistic crește un anumit tip de autoreferențialitate a literaturii, ce ne readuce în memoria culturală primele încercări din zorii modernității, consubstanțiale cu estetica lui Cervantes. Este cartea unui mare și pasionat iubitor de literatură: ,,Literatura era pentru mine concomitent etalon și instanță judecătorească ultimă, iar poeții și prozatorii, pe cale de consecință, judecătorii tuturor lucrurilor din lumea aceasta.” (p. 27) În numeroase pasaje, literatura devine personaj și vorbește despre sine. Fascicule intertextuale eclerează fâșiile de viață, așezându-le sub semnul unor fragmente de poezie sau de teatru cu care comunică continuu, aflându-se într-un dialog existențial. Se întrezăresc și alte incursiuni stilistice, mai ales cu ținută metalingvistică, prin care se cercetează barocul lexical din Transilvania zilelor noastre, rezultat în urma unor efervescente interferențe, împrumuturi sau adaptări fonetice. Unele secvențe pot fi citite, deopotrivă, ca un îndreptar etimologic al cuvintelor comune celor două limbi, româna și maghiara, pătrunse și asimilate dintr-o limbă într-alta de-a lungul timpului. În altele, se limpezesc fine observații de psihologie a limbajului, adevărate extensii eseistice despre evoluția gândirii pe măsura modernizării treptate a expresiei lingvistice și aglutinării diferitelor fapte de limbă. Nu în ultimul rând, rețin atenția considerațiile deduse din psihocritica modernă, implicând experiența de lectură a cititorului concret.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/avatarurile-crisalidei/

 

Reclame