LaPunkt: Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/povestiri-de-viata-din-anii-deportarii-in-siberia-romaneasca/

http://www.memorialuldeportarii.ro/?p=486

Reclame

Mai 2017: Anchetă culturală în revista Orizont

Pentru numărul 5 al revistei Orizont din Timișoara, Cristian Pătrășconiu m-a provocat cu următorul enunț: ,,Evocați un lucru sau o situație pe care ați dori să le uitați.” Fiindcă mi-a făcut plăcere să mă las provocată, vă invit să citiți mai jos cele două pagini ale anchetei culturale ce reunește răspunsurile unor personalități deosebit de importante ale literaturii, eseisticii și criticii literare actuale. Sunt onorată să mă regăsesc în miezul acestui festin al ideilor, al vervei cuvântului și al interpretărilor uneori paradoxale, al rândurilor pline de viață, scrise cu nerv și zvâc. Și, da, recunosc, scriitoarea și-a scos puțin condeiul la plimbare.

 

 

 

Pe Platoul Soarelui

Se înmulțesc zilele nefericite în care veștile neverosimile ne găsesc complet nepregătiți. Parcă mai ieri era Umberto Eco, acum e Solomon Marcus cel ce ne părăsește, lăsându-ne mai singuri, mai vulnerabili în fața tainelor și a imprevizibilului acestei lumi.

DSC_0857

Vor curge râuri de cerneală și de digiți virtuali, fiecare își va aminti o întâlnire esențială cu Solomon Marcus, întâlnire ce i-a marcat destinul. Și e bine că se întâmplă așa. Solomon Marcus nu a trecut meteoric prin viețile noastre, ci a lăsat urme adânci de gândire aleasă, a schimbat mentalități, a provocat interogații și mutații interioare. Efectele modelului său poate că nu se văd acum cu ochiul liber, dar în viitor vor ieși din stadiul germinativ și se vor așeza temeinic și vizibil în rosturile lumii și în conștiința celor ce i-au rămas fideli în spirit și în dragostea pentru știință, frumos și adevăr.

DSC_0848

Posteritatea lui Solomon Marcus se va compune din toate aceste mii de evocări ce erup acum în memoria fiecăruia dintre noi, din reflectările, oglindirile față de sinele nostru. În ce mă privește, l-am cunoscut undeva sus, pe acoperișul lumii, acolo unde muntele se pierde în cer. În vara lui 2013, la Straja, trecând peste ideea de vacanță, ne-am reunit într-un grup de lucru pentru a elabora subiectele unui excelent concurs interdisciplinar, ,,Poveștile Cangurului”, patronat de Institutul pentru Dezvoltarea Evaluării în Educație (IDEE).

DSC_0856

În mai multe din acele zile, Solomon Marcus a venit alături de noi pe Platoul Soarelui. Intra în liniște, pe neanunțate, aproape tiptil, se așeza pe vreun scaun rămas liber și participa la dezbateri de parcă s-ar fi aflat acolo dintotdeauna. Am citit împreună Prostia omenească de Ion Creangă, ne-a provocat să ne imaginăm că drobul de sare a devenit, în actualitate, un meteorit care amenință pământul. Ne-a sucit mințile, adică ne-a determinat să gândim altfel, și ne-a luat alături de domnia-sa într-o imaginară călătorie printr-o încrengătură de idei și asociații neașteptate. Părea că vine dintr-o altă lume. Era atât de uman în acea coborâre firească printre profesorii de limba și literatura română, și totuși atât de neomenesc prin gândirea sa extraordinară, care dinamita limitele convenționale.

 

Cred că ar trebui să mă opresc aici. Vestea m-a copleșit, la fel ca pe toți cei ce l-au cunoscut, l-au admirat și i-au citit scrierile. N-ar trebui să uităm, ca o lecție de viață, că, atunci când prostia omenească din jur devine sufocantă, există undeva soluțiile și răspunsurile lui Solomon Marcus…

Notă. Fotografiile fac parte din arhiva personală.

Viața din fotografii

Pentru că mi s-a oferit, recent, prilejul să-mi amintesc de acea parte a familiei mele răsfirată prin Connecticut, motiv de observare ocazională a procesului electoral din America, m-am retras puțin în spațiul generos al trecutului, tot așa cum fac, bunăoară, atunci când cotidianul mi se pare îngrozitor de ineficient și deprimant.

…Dar să nu pierd firul, ci să mă îndrept spre vara lui 1989, pe care mi-am petrecut-o bântuind Bucureștiul topit de caniculă, ori Constanța și… tot litoralul din jurul ei. Călătoream fără opreliști, mă bucuram de soare și de panoramele orașelor de câmpie, uneori plecam dimineața cu trenul spre stațiuni și trăiam sentimentul acelei libertăți pe care numai proaspăta absolvire a liceului o poate oferi unui tânăr. Unchiul la care poposisem, fratele tatălui meu,  era șeful impunătoarei gări din Constanța, iar sudul mi-era mai mult decât accesibil pe toate căile feroviare. După moartea tatălui meu, în 1980, unchiul îmi rămăsese, sufletește,  apropiat ca un al doilea părinte.

În casa lui am văzut pentru prima dată fotografiile lui Viorel Florescu, în acea vară în care am simțit, cu toți porii, că mă aflu la o cotitură a destinului. Tanti Florina, soția unchiului și mătușa mea, mi-a arătat, într-o după-amiază, un calendar ilustrat de fotograful Viorel Florescu, fratele ei.

Photo credit: Menotti Bucco Films

Photo credit: Menotti Bucco Films

E greu să redau acum, în cuvinte, impresia trăită. Recapitulând puțin, amintesc că ne aflam în ultimul an de comunism în România, că nu ieșisem niciodată dincolo de graniță, că trăiam într-o stare de ingenuă naivitate. Încremenisem. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci. Hârtia fină, velină, ce strălucea sub o rază a amurgului constănțean, păstra culori, perspective și detalii neașteptate ce evocau viața și mișcarea. Mi-a povestit mult atunci despre Viorel, despre plecarea lui în America, despre succesul obținut ca fotograf al unor prestigioase ziare de pe coasta de Nord-Est a țării, Newsday și New York Daily News. Eu nu-l cunoscusem. Eram prea micuță atunci când și-a ales drumul în lume. Cum tata, frații și surorile sale erau răspândiți, pe grupe de vârstă, cam prin două generații, tot așa eram și noi, nepoții, copiii lor. Nu e de mirare că sora mea cea mare a fost norocoasa care și-a petrecut verile copilăriei în compania lui Viorel. O familie mare și frumoasă, unită și astăzi, mereu interesată de bucuriile și împlinirile fiecărui membru al ei…

Nu peste mult timp, lui Viorel i s-a acordat  Premiul Pulitzer, precum și alte prestigioase premii la categoria news photography. Dacă aveți răbdare să căutați pe net, găsiți multe lucruri interesante. Semnalez aici doar website-ul său, viorelflorescu.com, și un articol scris de Laurie Garrett, About the Photographers.

Primul care l-a urmat în America a fost vărul meu, Radu. Înotător excelent, încercase, fără succes, să fugă din țară trecând Dunărea înot. A fost prins de grăniceri, iar familia n-a primit nicio veste despre temerarul frontierist timp de câteva luni. Prin cine știe ce minune a sorții a reușit să plece până la urmă. În acea vară a lui 1989, mătușa mea îmi povestea printre lacrimi – nu, nu de tristețe – despre viața fericită a lui Radu. Apoi a plecat Atena, verișoara mea. Apoi, într-o bună zi, în vremuri deja libere, unchiul meu și tanti Florina și-au împachetat bagajele și au plecat. Acum, o parte a familiei mele se află răsfirată prin Connecticut.

Despre Cioran, altfel

Cred că fiecare om îşi aminteşte de cel puţin un examen atipic, neconvenţional, cu care s-a confruntat cândva pe băncile şcolilor sau ale universităţilor. În cazul meu, nu trebuie să mă gândesc prea mult, fiindcă e imposibil de uitat unul dintre acele examene ce ne marchează pentru totdeauna prin conţinuturile pregătite şi strategiile de evaluare.

Eram în perioada studiilor postuniversitare şi mă număram printre puţinii fericiţi înscrişi la Litere în 1990. Aceasta însemna că aveam posibilitatea de a opta pentru un ciclu neîntrerupt, universitar + postuniversitar, de 6 ani. Eram o rara avis, după cum vă spuneam, străduindu-mă să-mi duc la bun sfârşit examenele din anul VI. Nu-mi mai era de mult teamă de examinări şi colocvii. Încă de prin anul III aşteptam cu bucurie sesiunile, cu încordarea celei ce doreşte cu nerăbdare să arate tot ce poate, tot ce a pregătit pe parcursul semestrului, într-o senină competiţie cu sine. Nu existau eşecuri, ratările se numărau, eventual, printre motivele literare din cărţile condiţiei umane citite.

Totuşi, în acel an, un scriitor se hârjonea de câteva luni cu limitele mele. Îl citeam asiduu pe Cioran, descoperindu-l, cu fiecare carte, în vâltoarea ideilor nihiliste aflate în continuă schimbare de la o perioadă de creaţie la alta. Chiar Cioran se afla în miezul încercării ce mă aştepta la capătul cursului intitulat Scriitori români în literaturile europene susţinut de domnul profesor Iosif Cheie-Pantea. Mă întrebam cum va arăta subiectul şi glisam prin zeci de teme posibile pe măsură ce filele se rostogoleau savuroase sub ochii mei.

Înaintea examenului am aflat – iar vestea mi-a stârnit un viu interes – că vom putea păstra pe mesele de scris oricâte cărţi de Cioran putem aduce cu noi. M-am gândit că e mai bine aşa; dacă nu le-aş fi citit înainte, nu le-aş fi pututfolosi decât ca obiect de decor. În plus, oricum e cam dificil să călătoreşti prin galaxia Cioran dacă n-ai măcar un plan de orientare cu câteva puncte de reper, teme mari ale scrierilor acestui inepuizabil gânditor.

Ziua cea mare mi-a oferit însă o neaşteptată surpriză. Unică, nu s-a mai repetat vreodată. Gentuţa mea avea o oarecare greutate. Îmi adusesem la Universitate 11 (unsprezece) volume cu opera filosofului. Numărul lor n-am cum să-l uit, nici titlurile, pentru că şi acum îşi au locul privilegiat pe rafturile bibliotecii de acasă. Colegii mei aveau şi ei cam tot atâtea volume/ cap de examinat. Puteam organiza un adevărat simpozion Cioran! Domnul profesor şi-a făcut plăcuta apariţie, la fel ca întotdeauna. Mereu mi s-a părut un tip descins din epoca Junimii şi, de altfel, ne şi predase Literatura Marilor Clasici în anul II, valorificând la capitolul despre Eminescu excelentul curs al lui Eugen Todoran. Dar în acea după-amiază de primăvară (era prin mai 1996) avea alte planuri cu noi şi cu Cioran. Ne-a dictat două citate, urmând ca noi să redactăm două eseuri pornind de la acestea, cu extindere spre întreaga creaţie a scriitorului. Apoi ne-a anunţat timpul de lucru, ne-a salutat şi… a ieşit din sală. Nu vă mai povestesc câte minute ne-am privit consternaţi. Importante erau afirmaţiile cioraniene, aserţiunile cum ne place să ne alintăm, mai nou, spunându-le. Spre ruşinea mea, pe una nu mi-o mai amintesc, deşi ştiu că era foarte importantă. Cea de-a doua era despre moarte. Parafrazez, căci nu am pretenţia de a mi-o aminti perfect: Tot ce este important se află în apropierea morţii. Se poate să fi scris bine, inspirat, căci am luat nota maximă.

…De câteva zile mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Cioran. Pentru mine, cea care mi-am pierdut tatăl pe când aveam doar 9 ani, mama părăsindu-mă şi ea destul de recent, lăsăndu-mă cam prea repede singură în lume, lucrurile chiar aşa stau. Pot depune mărturie: Tot ce este important se află în apropierea morţii…

Prietenul meu, Ovidiu

Când ne-am cunoscut, aveam amândoi aproape 16 ani şi învăţam la licee diferite din urbea sibiană. Aveam în comun apartenenţa la zodia Câinelui de metal, iubirea pentru patrupedele canine şi cam atât.

Ovidiu era cu 30 de cm mai înalt decât mine, dar pe niciunul nu ne incomoda diferenţa pe care, de altfel, n-o observam. În timpul plimbărilor noastre, întotdeauna diurne, prin Parcul Sub Arini, ne însoţea Lucky, un splendid exemplar de dalmaţian tânăr şi plin de vitalitate, după coada căruia nu trebuia să alergăm niciodată printre bănci şi copaci, deoarece revenea mereu singur, luându-şi locul alături de noi. Unul dintre subiectele de conversaţie preferate de Ovidiu era despre fostele sale iubiri şi despre experienţele lui erotice de până atunci. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că bravează, asumându-şi un imaginar rol de macho man adolescentin şi fără tuleie, dar îl lăsam să sporovăiască. În fond, avea o fantezie bogată. Prietenia noastră nu s-a transformat însă niciodată în altceva, o relaţie romantică fiind exclusă de lipsa oricărui firicel de pasiune.

De împrietenit, ne-am împrietenit spontan, la o petrecere, atrăgându-ne precum polii opuşi ai unor magneţi aiuriţi. Nici nu era greu. La petreceri, Ovidiu nu era doar sufletul grupului, ci şi băiatul cu muzica. Iar eu, de când mă ştiu (iar cei ce mă cunosc pot depune mărturie că aşa stau lucrurile), am fost mereu lângă şi cu băiatul cu muzica. Fără nicio excepţie. Ovidiu cel cu muzica avea şi alte interesante posibilităţi, restrictive altora în acele timpuri. Un frate la Academia Navală din Constanţa (sau cum s-o fi fost numind pe atunci), părinţi foarte bine ancoraţi material şi financiar, cu numeroase ieşiri peste graniţe, toate acestea îi permiteau lui Ovidiu să-mi satisfacă deseori mofturile. Nu s-a întâmplat nici măcar o dată să mă plâng, distrusă, ciufulită, cu lacrimi în ochi, de absenţa unui lucru indispensabil pentru finalizarea vreunei activităţi, iar Ovidiu să nu mi-l ofere chiar a doua zi. Cred că dacă i-aş fi cerut luna de pe cer ar fi împachetat-o frumos peste noapte şi mi-ar fi dăruit-o .

Magnetofoanele şi boxele lui Ovidiu erau pe drumuri continuu, iar noi alături de ele, de la o petrecere la alta. Spectrul examenului primei trepte de liceu era încă departe şi nu flutura ameninţător. Uneori boxele se înmulţeau, devenind patru, fie pentru impresie artistică, fie pentru dinamitarea zidurilor din vecini. Când am împlinit 16 ani, Ovidiu s-a întrecut pe sine. A ales o muzică superbă, perfect sincronizată cu cele mai exigente topuri din Occident. A doua zi, după prânz, s-a reîntors pentru a-şi prelua magnetofonul, staţia şi boxele. Era un sfârşit ceţos de noiembrie, cu temperaturi apropiate de 0 grade C. La orizont se profila deja una dintre cele mai geroase ierni ale deceniului. Am avut impresia că sub canadiana groasă Ovidiu părea şi el cam voluminos. În mijlocul camerei, la căldură, şi-a desfăcut haina cu gesturi lente şi a început să scoată blând, pe rând, patru mogâldeţe de dalmaţieni de aproximativ 2 luni. Iubita lui Lucky le făcuse o fericire, iar cei patru neastâmpăraţi îşi luaseră în posesie locul din familia tatălui. Vă puteţi imagina explozia mea de bucurie şi micul haos creat instantaneu prin cameră?

Dalmatians

La plecare, puii şi-au reluat locul în căldurosul interior al canadienei, fără a îngreuna defel transportarea concomitentă a aparaturii muzicale. Doar Ovidiu era capabil să le facă pe toate în acelaşi timp.