Marmatia 13 Arheologie – Istorie 2016

 

A apărut nr. 13 al revistei ,,Marmatia”, anuarul științific al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare. În cuprinsul revistei, puteți citi și studiul meu, intitulat Experiențe postcarcerale: Episcopul Iuliu Hossu în arhivele Securității/ Postcarceral Experience: Bishop Iuliu Hossu in the Securitate Archives.

Reclame

O fotografie rară: Richard și Sabina Wurmbrand

Am descoperit această fotografie rară pe pagina web a Fundației Richard Wurmbrand, condusă de fiul pastorului, Mihai Wurmbrand. Despre autorul tulburătoarei confesiuni Cu Dumnezeu în subterană scriam în volumul meu de debut, Memorialistica detențiilor postbelice românești (Ratio et Revelatio, 2015), următoarele succinte date biografice:

Notă. Richard Wurmbrand (1909-2001), pastor evanghelic luteran. Îşi petrece copilăria la Istanbul, în Turcia, unde se află o perioadă împreună cu familia. La vîrsta de 15 ani, revenit în ţară, îşi întrerupe studiile şi începe să frecventeze ,,cercurile mişcării socialiste” (ACNSAS, Dosar nr. 39393, Cota CNSAS I 073560, f. 10). Treptat se apropie de gruparea comunistă şi aderă la Uniunea Tineretului Comunist ce activa în clandestinitate. Pentru activitatea sa în ilegalitate, este arestat de mai multe ori pînă în anul 1927. Călătoreşte la Paris, apoi la Moscova unde urmează cursul de doi ani al Universităţii pentru Naţiunile Apusene. Mai tîrziu, într-o Declaraţie din 1 martie 1948 afirmă: ,,am adîncit cunoştinţele mele marxist–leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă etc”. (ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, vol. 5, Cota CNSAS P 001079, vol. 5, f. 25). La sfîrşitul anului 1928, întrerupe cursul şi se întoarce clandestin în România, cu un paşaport austriac fals. În 1929 este arestat de Siguranţa Statului pentru scrierea unor articole considerate provocatoare. În urma procesului de la Curtea cu Juraţi este condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi încă trei pedepse de cîte 3 luni, 6 luni şi 1 an. Este întemniţat la Văcăreşti şi Doftana. Eliberat în 1932, devine redactor al ziarului Scînteia şi secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Urmează o nouă serie de arestări. Este implicat în procesul ceferiştilor grevişti de la Griviţa. Arestat din nou, la Timişoara, cedează în timpul anchetei şi divulgă informaţii despre structura organizaţiei comuniste din România. În martie 1937 se converteşte la creştinism, iar în aprilie 1939 devine secretar al Misiunii Bisericii către Evrei. În 1941 este hirotonisit ca pastor. În 1948 e din nou arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În 1956 este amnistiat şi urmează o scurtă perioadă de libertate, timp în care se dedică misionarismului evanghelic şi încearcă, fără succes, să emigreze în Israel. Rearestat în 1959, e condamnat la 25 de ani de închisoare. Eliberarea are loc în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. Trece prin penitenciarele Tîrgu Ocna, Jilava, Gherla. În 6 decembrie 1965 pleacă definitiv în Israel, împreună cu soţia şi fiul său. Se află încontinuu sub supraveghere informativă, atît în ţară, cît şi în străinătate. În 1968, îşi publică, la Londra, volumul de memorii carcerale In God’s Underground (Cu Dumnezeu în subterană)

Aceste considerații sunt doar începutul și un preview al nuanțelor și dezvăluirilor ce vor fi publicate într-o viitoare carte. Așa cum declara în exclusivitate pentru site-ul Bookaholic.ro directorul general al Editurii Ratio et Revelatio și editorul cărților mele, Otniel-Laurean Vereș, în această perioadă lucrez la volumul de documente Richard Wurmbrand în dosarele Securității. Pentru că munca de selecție, organizare și tehnoredactare a documentelor îmi solicită o fină atenție, mă veți înțelege de ce în următoarele luni voi fi o prezență rară și discretă în spațiul virtual. Vă promit însă că dezvăluirile făcute vor fi cu totul surprinzătoare și neașteptate, iar în comparație cu ceea ce veți putea citi orice efort personal va părea insignifiant.

 

Eric Clapton: omul care n-a vrut să fie Dumnezeu

Eric Clapton. ,,Un bărbat cu chitară împotriva tuturor”

A așterne pe hârtie biografia completă a unuia dintre cei mai talentați chitariști din toate timpurile, Eric Clapton, pare un proiect extrem de ambițios. Și totuși, în volumul Copilul nimănui: biografia completă a lui Eric Clapton (trad. Alex Moldovan, București: Editura Publica, 2015), jurnalistul și scriitorul britanic Paul Scott reușește să construiască nu doar cronica unei vieți de excepție, ci o adevărată istorie a blues-ului și rock-ului mondial. Ediția originală a cărții, în limba engleză, a dobândit conotații aniversare, ieșind de sub presa tiparului în martie 2015, concomitent cu împlinirea vârstei de 70 de ani de către celebrul muzician.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă exercițiul biografic la care autorul recurge nu este decât un pretext pentru a evoca vârsta de aur a blues-ului britanic, ce a captat fiorul ritmurilor ivite din Delta fluviului Mississippi. Omul care mai târziu avea să refuze să fie numit Dumnezeu de către admiratorii săi, Eric Clapton, a descoperit în muzica îndepărtatei Lumi Noi o comoară pierdută: ,,El a găsit ceva valoros pe un alt continent, în muzica oamenilor simpli, a celor vii și a morților, un mod de a supraviețui și un mod de a înțelege și a comunica sentimentul lipsei. În această muzică, precum în nicio alta, Clapton, proscrisul, copilul nelegitim, fiul respins, a găsit sentimentul de apartenență de care nu avusese parte și șansa mântuirii absolute.” Nu s-a mulțumit doar să culeagă rădăcinile arhetipale ale blues-ului american, ci le-a prelucrat cu o nouă forță artistică, redându-le pământului din care s-au născut și lumii întregi.

Citește articolul integral în revista virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2016/01/09/eric-clapton-un-barbat-cu-chitara-impotriva-tuturor/

,,Surâsul lui Harry…”

Iubita mea Lena,

Probabil că aşa trebuie să fie pentru mine: bucuria mare să-mi aducă şi nenorocire. Asta pentru că am deschis înainte pachetele şi după aceea scrisoarea ta. Mă voi strădui să traduc în vorbe sentimentele pentru tine şi starea mea sufletească, deşi acest lucru se poate exprima altcum prin viu grai, având alături pe cel cu care ai vrea de atâta amar de vreme să fii împreună.
Deschid scrisoarea şiHarry Brauner22 îmi arunc privirea pe prima frază care m-a lăsat absolut împietrit: «cum s-ar zice mi-ai cam tăiat piuitul! Nu-i nimic. Trece şi asta cum au trecut atâtea.» Prin urmare rândurile mele au avut darul de a te face să înţelegi tocmai pe dos decât doream eu să spun. Desigur că nu este vina mea, căci încă într-o stare de supraexcitare, nu pot exprima ceea ce vreau să spun, după cum nu mai ştiu să mă orientez, după cum am pierdut noţiunea timpului complet, şi alte tare care cred că se vor vindeca cu vremea. Mă miră însă că nu pe calea scrisului, ci pe calea undelor, tu, cu sensibilitatea ta, nu ai simţit ce am simţit eu toată vremea pentru TINE, ceea ce simt acum mai puternc ca oricând. Înţelege că de multă, nespus de multă vreme te port în suflet nu ca pe un prieten numai, ci ca fiinţa care face parte integrantă din mine. Am trăit numai în speranţa că te voi revedea, am rezistat numai pentru că vroiam să te mai văd cel puţin o dată, am petrecut cu tine zilele, nopţile, săptămânile, lunile, anii lungi, şi mult prea grei; clipă de clipă te-am avut icoană sfântă în suflet. Am compus cu gândul sigur ca tu să fii judecătorul meu, căci tot ce am lucrat am lucrat pentru tine şi prin tine. Mi-ai dat forţa sufletească, puterea supraomenească şi din toate astea, la primele rânduri ale mele să-mi spui că «trece şi asta cum au trecut atâtea».Doamne, e de neînchipuit cum, dintr-o neînţelegere, cele mai bune gânduri, cele mai curate sentimente să ia o asemenea întorsătură. Ţi-am scris în grabă cele câteva rânduri împotriva dorinţelor mele, numai din teama de a nu-ţi căşuna ţie neplăceri. Îmi ceri mie judecata unui om care s-a dezbărat de multă vreme de urmele adânci pe care mi le-au lăsat impresiile atât de curând părăsite. Eu te am mereu lângă mine, vorbesc cu tine, cânt pentru tine şi în nopţile prelungite de insomnie timpul e prea scurt gândindu-mă la tine. Mi-e atât de dor, iubită Lena, de tine încât mă mistuie dorinţa de a te avea lângă mine. Nu vorbesc de dimineaţă până seara cu necunoscuţi decât despre tine, lucru de care te vei convinge. Timpul glumelor a trecut de mult şi numai după ce vom sta, în fine, de vorbă, îţi vei da seama ce însemni pentru mine. Speram că şi tu trăieşti cu aceleaşi sentimente, de aceea sunt consternat că, dintr-o scrisoare neînţeleasă, să iei o hotărâre atât de aspră, care mă biciuie îngrozitor fără nici o vină.În legătură cu venirea ta în mijlocul sărăciei mele spui «nu se poate, deci această chestiune se închide cu un punct mare ». Pentru moment şi de foarte multă vreme tu eşti stăpâna sufletului meu, iar o asemenea hotărâre izvorâtă sper numai dintr-o neînţelegere e mult mai aspră, prea nedreaptă. Când am crezut că nu e încă momentul să vii am făcut-o cu gândul că tu, judecând realităţile mai limpede, îţi vei da seama dacă greşesc şi vei hotărî poate contrariu… Prea uşor, prea repede ai renunţat la mine. Nu uita că în clipa de faţă nu tu, ci eu sunt mâncat de toate complexele de inferioritate posibile. Lacrămi grele de amărăciune îmi brăzdează obrazul din pricina unei neînţelegeri, şi când speram să fiu mai fericit, îmi vine să urlu de durere. Vino, scumpa mea, alină-mi durerile, să fim împreună, să ne regăsim, şi va fi peste măsură de bine. Merităm cu prisosinţă această clipă de fericire şi dacă dăm cu piciorul la acest prilej unic înseamnă că am suferit de prisos.Te-ai supărat când ţi-am spus că vreau «să-ţi dau ceva înapoi». Să-ţi dau înapoi din sufletul pe care tu în aceşti ani mi l-ai dat cu atâta mărinimie, căci eu nu mă înşel şi eu ştiu oridecâte ori te-ai gândit la mine. Eu am simţit intens dragostea ta… sau poate m-am înşelat. Rămâne ca afară de plăcerea pachetelor să te am pe tine, căci fără tine toate lucrurile trimise nu au nici un sens. Am întrebat şi mi s-a spus că poţi veni fără nici un fel de complicaţie. Avem atâtea lucruri frumoase de făcut încât faptul că «cei din jurul nostru, de aceeaşi meserie sunt oameni maturi şi cu greutate, ajunşi» nu mă sperie. Cel puţin până la proba contrarie am convingerea (cu riscul de a părea lipsit de modestie) că atât tu cât şi eu am câştigat o maturitate pe care o exprimăm în creaţiile noastre artistice care depăşesc mult ceea ce am făcut până ieri şi cu care putem să ne prezentăm cu capul sus dacă vom fi solicitaţi cândva.Dacă ar fi adevărat 50% din ceea ce criticii mei mi-au spus atunci, fără nici o rezervă, îţi spun că trebuie să fii mândră de mine după cum eu sunt mândru de tine. În 1953 am văzut două ilustraţii ale tale care mi-au mângâiat sufletul, erai într-un progres uimitor şi nu ştiu dacă ţi s-a comunicat impresia profundă pe care desenurile tale mi-ai făcut-o. Desigur că de atunci ai mers înainte, aşa că având fericirea talentului tău, ţi-ai găsit echilibrul perfect. Eu mâzgălesc nopţile hârtia de muzică cu cântecele care au ţâşnit din mine, cari, în ciuda împrejurărilor vitrege, mi-au prilejuit o trăire atât de puternică, de intensă încât m-au renăscut. Am compus lieduri abordând absolut toate genurile literare. Am încercat să mă avânt şi în poezia filosofică, compunând muzica pentru Glossa lui Eminescu, prin asta căutând să merg pe drumuri nestrăbătute. De-abia aştept să fii judecătorul meu, cât de aspru, dar singurul în care am încredere deplină. De-abia aştept să văd şi să ascult ce ai lucrat tu.Ştii, criticii mei pretind că am creat un stil nou în muzică, stil pe care îl numesc «braunerian» şi care, zic ei, marchează o epocă cel puţin în istoria muzicii «noastre» (ultimul cuvânt îmi aparţine, căci mi se pare prea mult ce spun ei). E interesant că eu aveam mereu impresia că melodiile mele sunt slabe, mi se păreau banale, plagieri involuntare, rămase urme ale unor audiţii anterioare aciuate în subconştient. Aveam impresia şi teama unui pompierism şi am nevoie de aprecierea ta. Despre asta vom vorbi mult. (Am râs cu poftă când m-au caracterizat drept «genial», căci asta îmi aducea aminte de impresiile pe care ţi le-am făcut înainte de a mă cunoaşte tu bine şi care erau la fel!…)

*

Mă culc puţin căci din pricina turburărilor sunt bolnav şi ieri n-am mâncat nimic, azi numai ceai, orez fiert în apă şi puţină brânză (fără pâine), iar acum sunt complet epuizat. Cred că e 1 noaptea. Peste vreo două ceasuri voi continua. Să ştii că m-am lăsat purtat de sentimente, aştern automat şi sincer, fără control, pe hârtie, nu recitesc ce ţi-am scris. Sper că dacă stilul scrisorii nu te va satisface, gândurile către tine exprimate prin note îţi vor spune mai cuprinzător ceea ce simt pentru scumpa mea Lena.

*

Am dormit foarte puţin şi m-am trezit cu o foarte neplăcută senzaţie de sufocare. N-am mai avut de câteva luni starea asta şi mă supără acum combinată cu palpitaţii şi angoisse.
M-ai dat gata cu scrisoarea ta în care ideile sunt organizate şi prezentate pe puncte. Eu sunt mult mai risipit şi asta nu e bine din nici un punct de vedere şi e mai cu seamă în dezavantajul meu. Şi acum să trecem la miraculoasele pachete.
Eram peste drum de locul unde vine poştaşul, la cooperativă, unde întârziam pentru a face puţine cumpărături. Să iau un kg de orez, o cutie cu macaroane, zahăr, şi hârtie ca să o pun pe etajeră, căci cu jurnale pline cu grăsime e oribil, şi în fine, să mai cumpăr şi alte fleacuri. Mă socoteam şi cu multă chibzuinţă am scos la cap cu 32 lei şi îmi făceam imputări căci banii îmi trec prin mână nebuneşte. E adevărat că prin cei doi stânjeni de lemne, achiziţionaţi în plină iarnă, m-am pus în fine la adăpost pentru mai mult timp de frig, şi asta este mai mult decât foarte important, după cum şi cei 320 de lei în acest scop au fost importanţi. Şi, cum îţi spun, încărcat cu pachetele care mi se păreau maximum de lux, mă strigă poştaşul: «trei pachete». Doamne, Doamne, mari şi grele sunt, şi îmi aparţin mie, cel care cu câteva zile înainte nu îndrăznea să gândească la o bucăţică de pâine şi o mâncare.
Unul dintre consăteni, care mi-e foarte binevoitor, a luat două, eu unul şi, eu fiind obosit, iar el foarte curios, s-a oferit să le desfacă când am ajuns acasă. Pe măsură ce apăreau, pachet peste pachet, eram atât de copleşit încât, deşi faţă de un om străin, plângeam nestăpânit, iar el îmi ţinea isonul… Nu a avut nimeni, niciodată, un moment mai emoţionant decât ceea ce se petrecea pe măsură ce apărea încă, şi încă, şi încă… Nu mi-ar fi trecut prin cap pentru nimic în lume să îndrăznesc a-mi dori a zecea parte din ce vedeam şi pe care tu, cu atâta fantastică pricepere şi sacrificiu mi le-ai oferit. Ia te uită: cutia cu aquarele cu tot felul de creioane şi minunăţii, agrafe de nylon, cu toc de portativ, cu… ce-o mai fi şi asta «scotch-rubon adhesif», e foarte frumoasă această piesă, dar nu sunt capabil să o desluşesc (!), am deschis cutiuţa, are o oglindă în fund, o fi fost în ea rubon de lipit (?), nu ştiu, sunt prea prost. Ia te uită: chibrituri de la Sheraton Hotel. Să vezi şi să nu crezi, şi cutiuţa de nylon sau alt material plastic cu ace de gămălie, şi bolduri cu capete colorate, îmi vine să le mănînc pe toate. Măi, prostule, stai, nu te grăbi, asta e cutia de lucru a Lenii, a trimes-o înainte, nu e pentru tine. Dar atunci e încă mai bine, că înseamnă că vine şi ea. Sigur, nu vezi că şi-a trimes tacâmurile ei şi feţele de masă pe care le cunosc demult. Oho! Găleată de material plastic… E grozavamente şi ce mai iese din ea. Toţi Moşii Gerilă din lume, invidioşi de ceea ce văd că am primit, se pare că s-au repezit la forurile lor superioare dându-şi demisia şi cerând să fie înlocuiţi prin onorata matale persoană! Şi cuie, şi cuieraşe cum n-am mai văzut niciodată, şi ligheanul… of! Dragul de el, ligheanul!
Şi m-am pus pe plâns şi l-am rugat pe domnul de lângă mine să facă o pauză, că am senzaţia că mă înec în prea multe bunuri. Nu, dar asta întrece orice imaginaţie, ce oare o fi în cutia asta minunată dreptunghiulară, ia te uită, păi dacă aş avea eu bani cât face această sticlă de Martell aş fi un mare bogătaş, dar chiar sunt, căci o am aici, o mângâi, o pup ca pe un obiect animat şi voi holba ochii la ea multă vreme.
Mi-a spus acum câtăva vreme cineva că va trece multă vreme până când îmi voi putea permite luxul unor băuturi străine, căci sunt accesibile numai celor extrem de bogaţi. Stau, mă învârt printre lucruri, sunt înşirate pe pat, pe masă, pe scaune, pe bufet, şi îmi aduc aminte cu cât interes de troglodit mă uitam la cutiile de biscuiţi, de gemuri şi de alte bunătăţi inaccesibile mie care umpleau vitrinele din Slobozia. Şi acum lucruri mult mai bune, mult mai scumpe sunt aici, în camera mea, în aceeaşi cameră în care gazda mea săracă şi binevoitoare şi-a făcut pomană lăsându-mi un pumn de ceapă, puţin mălai, slănină şi un borcănaş cu compot. Nu mai înţeleg nimic, am ajuns ca un copil şi mă bucur de fiecare lucru, neştiind pe care să-l apreciez mai mult… Măi, măi! cremă de ghete, cârpe pentru bucătărie… aiurea! din asta destrămată iese o aţă minunată. Vai! ce frumos e setul de rafie şi feţele de masă roz cu dungi albe. Ani de zile suferisem din lipsă de culori şi acum mi-a venit în casă cea mai minunată simfonie colorată! De unde ştie Lena că mi-am dorit din suflet un basc, şi când colo am două acum. Dorm şi noaptea cu el, căci cu capul gol şi părul tuns mi-e frig. Dar asta ce-o mai fi? Nişte ciorăpei pentru un nou-născut? Da, sunt ale unui nou-născut care însă are 54 de ani peste câteva zile şi care fiind elastici se potrivesc de minune. Dacă mă joc cu ei nu mai termin nicicând. Şi tabachera de lemn ca pentru un moşneag, draga de ea, uite alta de nylon. Măi, măi! aici s-a transformat casa în cel mai elegant magazin de lux, pijamale, papuci de casă căptuşiţi… Nu, dar asta e prea de tot: branţuri pentru pantofi cu lână. Ştii, până şi «Facla» pentru aprins focul s-a terminat cu elanul aprinderii focului. Ibric, ceainic, nescafé (of, draga de ea, cât i-am dus dorul). Nu se poate, e prea mult, apă de toilletă, lavandă de la «Suspinul Femeilor». Păi eu dacă miros sticla de câteva ori pe zi, fără să o întrebuinţez, mi-am satisfăcut cele mai perfide gusturi olfactive. Ha! ha! perie de dinţi la omul fără dinţi! Şi ce mai perie, ca să-ţi aduci aminte că ai avut odată şi aşa ceva. Mi-aduc aminte de anecdota pe care o apreciam când eram tâmpit, cu Moriţ care într-un moment de erotism dus la paroxism i se adresează nevestei în timpul nopţii: «Sara, dă-mi dantura din pahar să te muşc». Vezi, aşa îţi trebuie când râzi de alţii… Ce-i lipseşte chelului? Piure de castane, biscuiţi în ambalaje nevăzute, şi toate astea pentru mine. E mult, mult, mult prea mult, căci eu nici nu-mi puteam dori tot ce văd, deoarece nici nu ştiam că există. Am un sentiment de tristeţe profundă: de ce nu-i Lena cu mine acum, să punem amândoi mâna pe minunăţiile astea, căci singur nu mă pot bucura de ele.
Vai! trebuie să povestesc o întâmplare cu o nucă pe care am găsit-o odată. Îmi dorisem de ani de zile nuci şi când am găsit-o în curte am luat-o fericit. Dar fuseseră nişte viermi mai harnici şi o mâncaseră pe 3/4, noroc că mi-au lăsat şi mie să-mi fac gustul. Mă întrebi ce-mi place mai mult. Tot ce ţi-am înşirat, tot ce nu ţi-am mai spus, înţelege că sunt năpădit de atâtea senzaţii încât fac exact ca un copil pe care ducându-l într-un magazin îl pui să-şi aleagă o jucărie şi el pune mâna pe una, e cu ochii la alta, fuge la a treia şi îi e cu neputinţă să se hotărască. Eu m-am hotărât: din toate o aleg pe Lena. Şi cu asta, basta! Dar de ce-or fi mănuşile cele de lână, două perechi pentru copii? Domnul care mă ajută îmi face cu ochiul ca să nu vază Ana, fetiţa care a venit pe uşă şi nu înţelege nimic din ce vede. El îmi spune: «poate sora matale i-a vorbit prietenei matale de Ana şi Nastasia care vin mereu la mata şi te ajută». O fi! Dar eu aştept să-mi dea indicaţii Lena. Bunătatea Vioricăi, a lui Zizi, a doamnei Constante mă copleşeşte. Cum oare să le mulţumesc? Merit toate astea eu? Probabil, de vreme ce le am în vastele mele apartamente. Ah! cum aş avea chef să le pipăi cu tine împreună, toate lucrurile astea. Măi, a dracului poveste cum se schimbă viaţa unui om… Draga mea, cum ai nimerit Chesterfieldurile tocmai? Nu, dacă de altceva nu mă ating, pe acestea le voi gusta din plin şi chiar pe loc. Am aprins-o! E nespus de plăcută şi nu mă pot abţine de a păstra pachetul. Eu am fost bolnav tare de nervi («psihoză cu turburări mintale» zicea diagnosticul) şi îndopat cu toate medicamentele pentru nebuni, nimic nu mă calma afară de rarissimile ori când se îndura câte un binevoitor şi-mi oferea o ţigară. Credeam că nu voi mai fuma, dar pentru moment îmi face mare plăcere ţigara. Mâine vine Rudy şi o să pledez în favoarea acestui rău, deocamdată necesar, ţinând seama că nu pot încă mânca, deoarece, ascultând sfaturile altora, am băut într-o zi un litru de lapte şi m-a întors pe dos.
Indicaţiile pe care mi le dai sunt ale unui om cu experienţă şi le-am primit aproape la fel şi de la alţi consăteni. Îmi spui să stăpânesc coletele cu sănătate şi inimă uşoară . Nu mi-e uşoară inima, mi-e foarte grea, insuportabil de grea, şi până nu te voi vedea voi fi mereu aşa. Şi închei scrisoarea sărutându-mă «cu multă prietenie», asta mă doare nespus de mult, căci aş fi vrut mai mult decât prietenie de la tine… ori faci ca şi Mincinosul din Valery, «je veux faire attendre le mot le plus tendre…» (a propos, Le menteur şi La nymphe le-am pus pe note).
E bine că îmi aminteşti despre carne, căci n-am mâncat aproape deloc, aşa încât m-am deproteinizat complet în ultimul an şi jumătate, oferind altora carnea. Colegii mei mi-au făcut în ultima vreme mare scandal din această pricină înainte de a părăsi pensiunea.
La punctul 16: nu vreau să-mi aducă Ronca lucrările tale, ci vreau să vii tu cât mai repede posibil cu ele. Şi până la venirea ta nici ligheanul, nici vasele, nici multe, multe lucruri nu vor fi întrebuinţate şi voi continua să trăiesc modest, ducându-ţi dorul. Dacă în scrisorile prime am ezitat să întreb mai insistent de tine este pentru că mă îngrozea gândul că poate nu mai eşti… Văd însă că eşti şi chiar că eşti o proastă. Fii bună şi bagă-ţi minţile în cap şi dacă ai chef să-ţi împarţi viaţa cu un bătrân stafidit, fără dinţi şi cu mustaţă în locul lor, el e fericit să-ţi spele picioarele.
Mă sfătuieşti să-mi scriu melodiile şi să fac altele. Primul sfat îl urmez, cât despre al doilea, întâi vreau aprecierea ta, al doilea nu ştiu dacă izvorul inspiraţiei nu s-a secat. Şi se mai pun probleme tehnice deocamdată nerezolvabile, căci eu nu am armonizat melodiile, nepricepându-mă suficient. Vroiam să le rezolv cu Rogalsky, care avea o sensibilitate muzicală plăcută mie, dar care din păcate a murit. În orice caz am enorm de lucru până voi scrie melodiile, căci unele au ritmuri parşive care mă opresc mult în loc pentru a le da o formă convenabilă. Ce drăguţe erau versurile şi cântecele tale din ’53, cu onomatopeice foarte originale. Era parcă unul cu nişte mieluşei din care unul nu a ascultat-o pe mama lui şi l-a mâncat lupul, care m-a amuzat tare mult, şi altele foarte bune şi originale. M-ai făcut praf şi eram nespus de supărat că n-ai urmat muzica.
Am un om binevoitor (printre alţii) care mă alungă din casă să mă mai plimb, căci altcum aş boli toată ziua după nopţile supărătoare de veghe. Uite, cum am stat de vorbă, în fine, cu tine o noapte întreagă şi se crapă de ziuă. Peste câteva ceasuri poate vine Rudy şi cu Vera (despre care mi-a spus Ronca că te iubeşte, ca şi Olga, de altfel, foarte mult).

Înţelege că scrisoarea asta e prima pe care o scriu cu cerneală. Cerneala, tocul şi peniţa de la tine. Şi că gândurile mele risipite nu le pot ordona şi organiza. Înţelege ce trebuie să înţelegi şi nu ce îţi face impresia fără nici o justificare. Să mă bată necuratul dacă am gândit o clipă că îţi voi produce o cât de mică supărare. Scumpa mea Lena, credeam că vei aprecia sacrificiul meu când călcându-mi peste suflet te sfătuisem să mai amâni vizita până mă voi lămuri asupra realităţilor de aici pe care le ignoram.

Te sărut cu mult, mult, nespus de mult dor şi cu tot atâta dragoste.

Harry

 

(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, p. 36-41)

Notă. Sublinierile aparţin autorului.

Scrisoarea lui  Harry Brauner  către Lena Constante, redactată în perioada domiciliului obligatoriu, a fost transcrisă şi aici.

Alte articole/ texte pe acelaşi subiect:

26 II ’62

Pagini regăsite: evadările tăcute

FEBRUARIE în confesiuni şi alte pagini răzleţe

Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)
Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)
Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.
În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.
A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.
– Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!
De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.
(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)
 
Dr. Petre Pandrea (Marcu)
Internat politic nr. 565
Penitenciar Ocnele Mari
jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.
Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.
Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.
 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)
 
Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)
 
Jilava, februarie 1962
 
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)
 
Februarie 1971
 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)
 
Februarie 1962
 
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.
Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)
În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:
 
Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
Da erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein.
 
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)
 
24-26 Februarie 1960
 
Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)
Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
 
P.S. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf
Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat

Oana Orlea, ,,Ia-ţi boarfele şi mişcă!”

Autor: Maria Hulber

Incrementa atque decrementa sau… creşterea şi descreşterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula şi astfel, dacă intenţiile sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile şi căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice, dictate de ritmul apariţiilor editoriale. Există cel puţin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condiţiilor inerente actului creator şi mărturisitor în acelaşi timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris şi voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenţiei, având ca element declanşator experienţele trăite în temniţele comuniste din perioada 1944-1964. Abia după 1990 aceste cărţi au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar cărţi de sertar, aşteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendinţa retractilă, de camuflare şi închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei.

În 1991, jurnalista şi scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ţi boarfele şi mişcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelaţie a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar şi un document neaşteptat, deşi subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc şi acum prima întâlnire cu acest interviu-fluviu… Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea Cine este Oana Orlea?! Răspunsul l-am aflat în paginile cărţii şi în biografia cercetată ulterior.

Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viţă veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineştilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianţă a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soţ, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franţa, unde scrie şi publică romane, editate şi în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescenţa. După 1944, ochii copilului descoperă aceeaşi capitală despre care vorbea şi Adriana Georgescu, aflată sub ocupaţia sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experienţa de viaţă, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriţă a invadatorilor. Puţin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în şcolile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualităţi, eleva de liceu îşi descoperă spiritul eroic şi se entuziasmează la auzul veştilor abia şoptite despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor din munţi. Şi toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariţii de persoane, teroare. Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu uşurinţă şi la 16 ani Oana Orlea îşi doreşte să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Aşa se naşte ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenţi curajoşi, care scriu de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea, mai are la activ un episod ,,eroic”, când reuşeşte să tragă cu praştia tocmai în maşina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”. Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme şi nu se mai ştia nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile şi condamnarea de 4 ani. Nu este tratată cu aceeaşi violenţă precum alţi deţinuţi politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Şi în clipele de criză reacţionează cu mult curaj, rezistând în faţa presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat şi anchetator, apoi între deţinut şi gardian.

Traseul detenţiei sale începe la kilometrul zero în Bucureşti, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea reţea haotică a celor 12 spaţii de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice şi celule asfixiante), Văcăreşti (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniţă subterană, cu celule supraaglomerate şi cu sinistra Vale a Plângerii), Ghencea (centrul de triere pentru deţinuţii politici şi de drept comun, unde o cunoaşte pe Sabina Apolzan), Pipera (colonie de muncă), Târgşor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploieşti, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenţie) şi, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărţii este strîns legat de periplul halucinant prin această reţea cu fire invizibile ce conotează spaţiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleaşi cuvinte de către gardience: Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! O experienţă cu totul aparte trăieşte la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la Secretul mare, celula marilor doamne ale vechii aristocraţii interbelice, soţii şi fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină. Sunt singurele spirite ce reuşesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate puşcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaşte că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care şi-l concepuse şi-l aplica cu inteligenţă.

Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în ţară pe George Enescu chiar în perioada detenţiei sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Aşa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esenţial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre faţa nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificaţie tragică. Experienţa carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenţei sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc.  O adevărată şcoală a rezistenţei prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-şi face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E şi o lecţie deschisă spre cercetătorii viitorului: Sunt şi altele, pe care nu le ştiu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpăţânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din România. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraţionar românesc, dintre care se detaşează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundaţia Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului – Phantasma, Memoria – Revista Gândirii Arestate şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Notă. Articolul de mai sus a fost scris în 13 octombrie 2008. Astăzi mi-am amintit de el şi l-am reluat în forma iniţială, adaptându-l la realităţile orei. Prezentarea cărţii este o naraţiune simplă, fără a se dori o interpretare elaborată a formei discursive şi a evenimentelor evocate. Acest demers va face obiectul unui alt capitol. Nu ştiu câte din datele biografice ale Oanei Orlea se cunosc cu precizie astăzi. În momentul redactării textului singurele surse mi-au fost cartea şi câteva scrieri conexe. Informaţiile din wikipedia sunt eronate şi nu recomand preluarea lor de către cititorul din spaţiul virtual.

N. Steinhardt şi generaţia trăiristă

Autor: Maria Hulber

N. Steinhardt şi-a afirmat mereu apartenenţa la o generaţie culturală, pe care a numit-o trăiristă. Niciodată nu s-a considerat a fi un însingurat. A vorbit cu plăcere despre generaţia ’27, despre efervescenţa vieţii culturale din acei ani. România cunoştea pe atunci vremuri mai bune.

O parte dintre eseurile sale sunt despre prietenii şi colegii de generaţie. N. Steinhardt a intrat în cultura românească interbelică cu un impresionant număr de texte în care analiza cu multă sensibilitate şi erudiţie fenomenul literar contemporan. În 1934 a debutat cu volumul parodic În genul… tinerilor, semnat Antisthius, alcătuit dintr-o serie de pastişe ale manierei stilistice proprii colegilor de generaţie: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica. Mult mai târziu, în convorbirile cu Ioan Pintea, mărturisea că această carte a fost un act de critică, dar înapoia criticii se aflau paradoxul şi admiraţia… (N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea. Cluj-Napoca: Dacia, 1993, p. 24) În dialogul epistolar cu Zaharia Sângeorzan, N. Steinhardt a amintit deseori numele lui Mircea Vulcănescu, considerându-l un spiritus rector al acelei perioade fertile în idei, creativitate şi gândire. Nu s-a îndoit niciodată, după teribilul an 1953, când Mircea Vulcănescu pierea în condiţii dramatice în cumplita temniţă a Aiudului, că ideile prietenului său trăiesc prin operele lui Mircea Eliade şi Constantin Noica. Considerat şi de Eugen Ionescu drept liderul spiritual al acestei generaţii, Mircea Vulcănescu concepuse într-unul din articolele publicate în revista Criterion, intitulat sugestiv Generaţie, o analiză a conceptului, crescută dintr- un vast material documentar. După delimitarea ariei de semnificaţii a cuvântului, autorul s-a referit la tânăra generaţie a vremii sale, cea de-a şasea pe firul istoric al României moderne. La fel ca N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu considera că printre principalii factori care au condus la constituirea acestei generaţii trebuie subliniată influenţa lui Vasile Pârvan şi a lui Nae Ionescu. În timp ce Vasile Pârvan deschidea perspective inedite în istoriografie, propunând noi idei precum universalitatea şi finitudinea fiinţei umane, Nae Ionescu îşi orienta discipolii spre autenticitate, cercetare directă şi îi aprecia pe cei care-şi afirmau talentul. Cei doi profesori l-au influenţat pe N. Steinhardt în asemenea măsură încât toate studiile sale critice s-au centrat în jurul unor noţiuni şi principii de creaţie precum autenticitate, sinceritate, libertate, universalitate.

Mircea Vulcănescu identifica anumite trăsături comune intelectualilor din tânăra generaţie, din care nu lipseau setea de experienţă, aventura, spiritualitatea. Tânăra generaţie căuta valorile spiritului, chiar în termenii unui misticism menit a revela esenţa divinităţii în timpurile moderne. Mircea Eliade sesiza apariţia unui nou tip uman: homo religiosus, omul ce transcende prin credinţă graniţele lumii profane.

Aceeaşi generaţie era preocupată de problema intelectualilor. Petru Comarnescu distingea între adevăratul intelectual şi pseudointelectualul. La rândul său, Mircea Eliade considera că intelectualii sunt oamenii ce creează istoria de mâine. Mult mai târziu, aceste idei vor fi dezvoltate în majoritatea studiilor lui N. Steinhardt. În dialogul cu Andrei Roman, publicat în revista Familia, el afirma că preţuieşte inteligenţa unui artist, capacitatea unui scriitor de a crea literatură şi de a se juca cu limbajele diferite.

Problema originalităţii tinerilor creatori, dar mai ales pericolul lipsei acesteia, este discutată, deopotrivă, în eseurile lui N. Steinhardt şi Eugen Ionescu. Sensibil la activitatea noilor scriitori şi critici din deceniul al treilea, şi Eugen Ionescu reproşa deseori generaţiei sale tocmai lipsa de originalitate.

Este semnificativ faptul că mult mai târziu, în anii ’80, Steinhardt a ales să vieţuiască într-o legendară şi borgesiană bibliotecă Babel (N. Steinhardt, Escale în Timp şi Spaţiu. Dialog cu Radu Săplăcan pentru revista ASTRA. Bucureşti: Cartea Românească, 1987, p. 127), citindu-i cu voluptate, clandestin, în pofida ideologilor şi cenzorilor vremii, pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Surprinzător, a descoperit o serie de afinităţi între generaţia sa şi generaţia de scriitori optzecişti: încrederea în autenticitate, sila de minciună şi făţărie, dragostea nebună de libertate…, uimirea în faţa cedărilor grăbite, dispreţul total pentru fricoşi. (Ibidem, p. 134)

,,Fratelui meu din exil”: o scrisoare a Monseniorului Vladimir Ghika

Scrisoare

7 nov. 1951

+

Bucureşti

Pe calea curierului francez, având în vedere cvasi-imposibilitatea de a coresponda în alt mod, chiar pe cale indirectă. Presupun că buna Irène nu mai poate funcţiona. (Între paranteze fie spus, ea avut parte, din fericire, în ultima vreme de două mari surprize, aceea de a nu mai fi dată afară din casa ei, chiar în clipa în care se muta, şi eliberarea fiicei sale.) În ceea ce mă priveşte, eu rezist în continuare trup şi suflet, nu am avut încurcături din afară, deşi în acest moment sunt ameninţat ceva mai direct; de la ultima mea scrisoare am petrecut patru zile la Sinaia, ca să mă refac după indispoziţia de care vă vorbeam în acea scrisoare; efectul clinic a fost atins şi am stat acolo fără să mă mişc din pridvorul parohului care mă invitase, şi la care locuiam – (alături de centenara Domnişoară Golay – acest detaliu pentru Elisabeth, care o cunoaşte). Cu toate că acest rezultat bun a fost util, am făcut bine că nu mi-am prelungit şederea, care a trezit în mod violent curiozitatea autorităţilor şi a dat naştere învinuirii că m-aş fi dus acolo ca să întâlnesc emisari ai partidului liberal (! cu care nu am avut niciodată decât relaţii de antipatie reciprocă) şi ca să transmit în străinătate un manifest incendiar (?!) redactat de şefii mişcării de insurecţie de aici.  – Totul era atât de stupid, încât pare să nu fi avut nici un efect. – Dar am făcut bine că am plecat încă din a cincea zi, de îndată ce am simţit că m-am refăcut, contrar avizului medicilor şi al prietenilor. ,,Nevinovăţia” mea a putut fi astfel verificată mai uşor şi, după alertă, destul de serioasă pentru a fi incriminat pentru prima oară nominal, destinderea pare un lucru câştigat, cu incidente în sens contrar, chiar în aceste zile. Ieri şi mai ales alaltăieri – am fost, pe stradă, ţinta unor manifestări de simpatie din partea formaţiunilor paramilitare şi a miliţienilor care pregăteau sărbătorirea zilei de 7 noiembrie (aniversarea Revoluţiei Ruseşti) – Aclamaţii, mai mult decât neaşteptate din partea tinerilor, poziţie de drepţi din partea ofiţerului conducător etc. Aceeaşi situaţie după-masă cu miliţience şi cu elemente mai puţin oficiale. Oare cu timpul am căpătat o figură mai venerabilă, fără să-mi pierd din caracterul mai mult decât sprinten al mersului? Sau sunt oare confundat cu un altul? cu delegatul patriarhului de Antiohia sau cu Patriarhul însuşi? În orice caz, faptul există şi mă pune la adăpost. Lucrurile astea se întâmplă, tot din fericire, în cel mai rău dintre momente, cu ocazia şi după procesul Monseniorului Schubert, al Monseniorului Pacha &c şi în momentul persecuţiei deschise împotriva Bisericii. Oamenii s-au îndepărtat întrucâtva de noi ca de nişte ciumaţi, cu ,,Sfânta Frică”, ce a devenit patroana recunoscută în mod public în Noua Românie. Dar se întorc, din ce în ce mai numeroşi, văzând că până acum  nu e lovit micul nostru grup, unul din singurele nuclee, care mai există încă, ale credinţei catolice în Bucureşti. Împărtăşiri nenumărate – şi prezenţa unei mulţimi de ortodocşi (dintre care mulţi continuă să se convertească – făcând profesiunea de credinţă prin mijlocirea mea). Din punct de vedere apostolic, lucrurile merg bine, deşi nu pot să mai primesc decât în sacristie, iar cele 4 ore pe săptămână, joia şi duminica, atunci când puteam să primesc ,,la domiciliu” ,,lumea de afară”, cu prezentarea şi reţinerea actelor pe tot timpul vizitei, nu mai există. La biserică ne descurcăm cum putem; dar s-a ajuns să-i împiedice pe toţi bolnavii să vină aici. Doar ,,oamenii de afară” pot intra, spionaţi cum se cuvine, de altfel. Predic adeseori în română, cu o voce prea slabă, dar, pentru cei care aud, cu mult mai mult succes decât aş fi crezut. Am devenit, de asemenea, organist improvizator la orga mare a capelei (improvizator, pentru că asta este oarecum vocaţia mea, pentru că sunt şi un prost acompaniator, iar ochii mei nu-mi permit să descifrez uşor partiturile). – Intonez astfel, în folosul celorlalţi, nu romanţe fără cuvinte ca la Mendelssohn, ci rugăciuni fără cuvinte, care au un impact uimitor. – Mi s-a spus, şi mi s-a repetat, că-i fac pe oameni să plângă, şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci când mă produc. Şi aici nu mai există dezavantajul unei voci scăzute, prin avantajul alegerii registrelor, pe care am învăţat să le folosesc foarte bine, excluzând fără milă nuanţele de sunet cele mai prozaice. ,,Făcându-i pe oameni să plângă”, am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferinţele de toate tipurile au ajuns aproape la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran şi progresiv – O poveste de Edgar Poe, cu pereţi de fier acţionaţi printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de milimetru pe minut, şi care nici măcar în momentul strivirii finale şi fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet, pentru asfixierea şi zdrobirea definitivă. Mizeria şi necazurile, în ciuda unui an excepţional de belşug, depăşeşte orice s-ar putea imagina, mai ales pentru toţi cei care, mai ieri, dispuneau de ceva mijloace de existenţă. Ultima surpriză care li se mai rezervă acestora este aceea de a le schimba neîncetat domiciliul, în condiţii şi în locuri tot mai imposibile. Aproape tot cartierul în care ne aflăm a fost evacuat de oamenii cunoscuţi – Printre ultimii daţi afară în 2 de ore, familia lui Emanuel Lahovary, cu toată trupa în 4 camere la celălalt capăt al oraşului, astfel încât bătrâna Nunuţica, la cei 87 de ani ai săi, nu a găsit încă un loc unde să-şi pună capul. A trebuit să iau înapoi o parte din hârtiile şi cărţile mele de la vecinii lor apropiaţi, familia Năsturel, chiar în ajun de a fi fost şi ei evacuaţi – Am putut să-mi adăpostesc lucrurile în… lada cu ieslea de Crăciun din balconul capelei noastre – au scos afară măgarul şi boul, care mi-au cedat cu amabilitate locul – iar lada se află lângă Sfântul Sacrament, pentru a binecuvânta şi a păzi acest depozit. Ideea, practică şi simpatică, a fost a părintelui Francois, iar transferul s-a făcut discret de către mai mulţi fii spirituali de-ai mei, împărţind totul în genţi… Bineînţeles, nu vorbiţi despre asta – Şi nici despre nimic din ceea ce vă pot spune, pe calea adoptată aici, despre ceea ce se întâmplă în nefericita noastră ţară; suntem înconjuraţi de atâta răutate! În ultimele tranşe a fost evacuată şi Mère Alys cu familia ei din căsuţa care era vizavi de capela noastră, unde Lucian venea adesea – fără să se arate pe aici – Prin Mère Alys am ştiut că Mia lucrează cu curaj şi Vlad se simte sensibil mai bine, şi că şi-a găsit ceva de lucru în colaborare cu Dra Filaliti (cred că ea continuă să planteze brăduţi, cu câţiva lei bucata). Mère Alys nu mai poate apărea decât rar, ea locuieşte într-un fel de pod unde doarme cu o umbrelă deschisă deasupra capului, sub un plafon avariat, nereparat de Oficiul Locativ şi prea scump pentru a putea fi refăcut de ,,locatari”. E drept că plouă rar în ultima vreme. Alaltăieri l-am întâlnit pe dl. Constantin; el mi-a dat veşti bune despre soţia lui, prietena lui Elisabeth. Au fost amândoi la închisoare timp de un an, din martie şi până în februarie. Mi-au spus să vă transmit mii de salutări din partea lor, dacă reuşesc să vă scriu. – Am trăit o mare amărăciune şi îngrijorare cu biata Dna Georgescu. Avea sănătatea distrusă din cauza durerii pe care i-a provocat-o moartea mamei sale, survenită pe neaşteptate acum două luni, – nu îşi mai revenea, cu sincope chiar de două ori pe zi, când, în urma unei tragedii cumplite, fiul ei, micuţul meu geniu, Mihai, a murit la Paris – Telegrama a sosit prin prietena lui Minine Popovici Coandă, accident de laborator şi text clasic de pregătire, spunând să fie anunţat tatăl.  Acesta, zdrobit de durere, dar neputând, aşa după cum credea el, să aducă la cunoştinţa soţiei sale întregul adevăr, în starea în care se afla, fără să o omoare sau să o ducă la nebunie sau să o facă să se sinucidă, fiind şi absent timp de 3 săptămâni prin forţa împrejurărilor, pentru a câştiga la Brăila pâinea necesară familiei. Disimulări, interceptări de scrisori şi de ziare. Abia joia trecută i-au spus sărmanei mame ce se întâmplase. A fost îngrozitor. Am stat trei ore cu ea alaltăieri. Am ieşit de acolo frânt şi epuizat. În pofida pierderii credinţei, după cum pretinde ea, de nişte ani buni, am putut să-i fac bine şi sper să o pot readuce la Dumnezeu, cu toată durerea atroce care o înnebuneşte. – Rugaţi-vă puţin pentru aceşti prieteni loviţi şi pentru sufletul micuţului meu prieten, pe care l-am botezat, căruia i-am dat prima împărtăşanie şi primele îndrumări de viaţă, până la plecarea sa la Paris.

Pe 21 – am celebrat liturghia pentru mama. Pe 26, pentru tine, Dimitrie, încredinţându-te lui Dumnezeu ca să-ţi păstreze sănătatea, buna ta dispoziţie dintotdeauna, – echilibrul, şi pentru ca El să ţi se facă din ce în ce mai cunoscut, aşa cum este, şi pentru ceea ce aşteaptă de la tine. Lipsa veştilor este o grea încercare. Şi câteodată apar panici bruşte, necontrolate – cauzate poate de vise rele (eu, care visam întotdeauna frumos, şi bine, şi mult, am avut deosebit de multe coşmaruri în puţinele mele ore de somn, de la o vreme.) Ca o cronică familială, am aflat că vara noastră Mitza a fost dată afară din casă, împreună cu oaspeţii ei, familia Nasta. Nu ştiu dacă lucrul s-a şi petrecut sau dacă, aşa cum s-a întâmplat uneori, foarte rar, li s-a făcut milă în ultimul moment – Irène Mavrocordat trăieşte în continuare – Din familia Elisabethei nu am revăzut pe nimeni – George Cantacuzino este în continuare la Canal, nu foarte rău, dar cu o rană redeschisă la picior (probabil un ulcer varicos, ceea ce nu e prea grav, dar nu trece de obicei) – Am fost rugat cu insistenţă de vara noastră Deleni-Polyzu să mă rog cu disperare în legătură cu condamnarea la moarte a fiului ei, împotriva căreia a făcut recurs. Acest recurs a fost respins, ca şi toate celelalte, şi ar fi fost un adevărat miracol dacă ar fi fost aprobat – nu vreau nici măcar să spun, acordat, în oricât de mică măsură. Dar, după câte cred a şti, exceptând unele incidente locale la graniţa iugoslavă, niciunul din condamnaţi nu a fost executat. Ei se mulţumesc să îngrozească, înainte, şi să continue şantajul, după. Şi deseori e mai bine să nu insişti, pentru a nu face mai mult rău şi a grăbi deznodământul, care în general nu vine. Nu vor ,,să facă martiri”. Şi se mulţumesc să-i facă pe oameni să moară fără să-i ucidă, după ce au încercat să le smulgă cât mai multe capitulări morale. – Prea puţini rezistă la acest punct: Monseniorul Pacha nu a fost prea strălucit – iar Mons. Schubert, împotriva căruia nu s-a putut reţine mai nimic, îşi datorează pedeapsa atât de gravă (condamnat pe viaţă la temniţă grea) doar faptului excepţional că a fost ceva mai puţin speriat decât ceilalţi acuzaţi. În general, ei fac întotdeauna declaraţii, denunţuri şi cer scuze publice pentru actele lor criminale faţă de regim. Polyzu, unul din cei care s-a comportat relativ mai bine la tribunal, atunci când a fost întrebat, la sfârşit, dacă vrea să adauge ceva în apărarea sa, a terminat prin aceste cuvinte: ,,Nu! Eu sunt sportiv; mi-am jucat partida, am pierdut-o”. Nici vorbă de retractarea celorlalţi; dar nu e încă foarte elevat, deşi sunt cuvinte spuse pentru condamnarea (zisă) la moarte şi asta dovedeşte un anumit sânge-rece.

Pentru a ieşi puţin din coşmarul trăit şi a-i mai face să râdă pe scumpii mei absenţi, adaug aici câteva poante – o [pagină] cu nişte vorbe ale preşedintelui de sindicat (un om cumsecade, de altfel) care comandă totul în fabrica unde lucrează bunul meu Danciul. E cizmar. Din păcate a fost avansat în alte funcţii şi nu mai pot fi adunate perle. Se numea Dumitru, cred. – Cealaltă hârtiuţă se referă la o adevărată manie a momentului, micile turnuri de supraveghere ale circulaţiei, puse peste tot, ca să o încurce fără rost, şi cu veritabile inundaţii vezicale ale animalelor de tracţiune, la fiecare intersecţie, în cantităţi pe cât de fantastice, pe atât de neaşteptate. Ca reacţie, s-a încercat să se interzică anumite trasee deschise doar pentru maşini, dar măsura nu a putut fi pusă în aplicare.

Termin pe această temă mai puţin sinistră, trimiţându-vă, cu aceste câteva rânduri, toată afecţiunea mea, ecoul rugăciunilor mele celor mai fierbinţi şi cererea de rugăciuni în plus şi pentru

bătrânul vostru

Vlad

1) Tovarăş Dumitru: De ce lipseşte muncitorul X?

D.: Are tusă combustibilă (convulsivă).

Tov. D.: Şi muncitorul Y?

D.: Are reumatism particular.

Tov. D.: Te rog să angajez pe N… la un punct sanitar, măcar.

D.: Nu pot: este fost ofiţer deglobat!

Tov.D.: Cum ai făcut cu Domnul acela?

D.: Ii-am pus livorvelul în piept şi ii-am cerut să se legifereze. Apo ii-am făcut procest-verbal.

2) Tov. Dumitru: Mâine eşti de serviciu?

D.: Nu. Sunt proclamat (programat) la lemne.

Tov. D.: L-ai pus pe X… în schema de plan?

D.: Nu l-am pus.

Tov. D.: De ce?

D.: Fiindcă stema de plan nu-l prevede.

Tov. D.: Ce se petrecea în ţară în timpul Monarhiei?

D.: În timpul Manarhiei…

Tov. D.: În timpul Monarhiei…

D.: În timpul Menarhiei…

Tov. D.: Ţi-am spus, se pronunţă mo-narhiei…

D.: În timpul Manorhiei…

Tov. D.: !!

D.: În timpul Monerhiei, s-au întâmplat, să vedeţi tovarăşi, ceva ce nu se eixtă şi nici nu se poate spune.

3) Semnale la fiecare colţ de stradă (turnuleţ de tablă zincată, cu geamuri la înălţimea omului, în care se află un ,,Miliţian” – ; în faţa semafoarelor).

Culoare verde – Puteţi trece;

Culoare portocalie – Puteţi împinge (mare îngrămădeală înainte de trecere);

Culoare roşie – Puteţi face pipi (oprire şi funcţionare urinară negreşită pentru tot ce este încă hipomobil sau bovitractor, băltoace înspăimântătoare la fiecare răspântie).

(Fratelui meu din exil: Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir. O corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952.  Târgu-Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2008)

În ritmul epocii. Viaţa Kazimierei Iłłakowiczówna

…În noaptea de 17 septembrie 1939, grupul oficialilor polonezi, condus de preşedintele Ignacy Mościcki, se refugia în România trecând podul de pe râul de graniţă, Ceremuş. Printre funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe se afla poeta şi traducătoarea Kazimiera Iłłakowiczówna (1888 – 1983). Istoria scriitoarei începe însă cu mai mult timp în urmă, în Polonia de la sfârşitul secolului al XIX-lea…

Vineri, în 5 noiembrie 2010, în Sala Mare a Primăriei din Oradea, cu ocazia vernisajului unei valoroase colecţii de fotografii, s-a spus o poveste fascinantă, aşa cum sunt toate relatările despre destinele de excepţie ale artiştilor afirmaţi în perioada interbelică. Admiraţia mea pentru cultura şi civilizaţia poloneză mi-a îndreptat paşii spre locul ce găzduieşte, timp de două săptămâni, expoziţia În ritmul epocii. Viaţa Kazimierei Iłłakowiczówna, proiect coordonat de Ambasada Republicii Polone la Bucureşti.

Printr-un fericit sincretism, organizatorii au mixat două forme diferite de expresie, două limbaje artistice aflate într-un deplin acord al ideii: cuvântul şi fotografia, reuşind să estompeze graniţele temporale şi să-l poarte pe privitor pe un drum discret al rememorării şi al descoperirii unei lumi apuse. Viaţa poetei poloneze, povestită şi redată într-o manieră artistic-documentară, a devenit pretextul unei călătorii în trecut, sub privirile-i melancolice şi delicate, învăluite în parfumul sepia al epocii. Destinul său este proiectat pe fundalul complex al perioadei, într-o atmosferă propice afirmării virtuţilor creatoare, dar şi a pătrunderii în complicatele relaţii diplomatice. Nepreţuite mărturii despre interferenţele româno-polone din anii ’30 şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial sporesc valoarea documentară a colecţiei de fotografii şi a textelor complementare, prin evocarea unor personalităţi politice şi diplomatice remarcabile: vizita mareşalului Józef Piłsudki în România, însemnările Reginei Maria despre eveniment şi despre admiraţia acesteia pentru oficialul polonez, percepţia uşor deformată, dar favorabilă, chiar idealizată, a polonezilor despre cultura şi civilizaţia românească, contribuţiile decisive ale Kazimierei Iłłakowiczówna la promovarea acestora în Polonia printr-o serie de reportaje despre România interbelică.

Un alt plan al prezentării ne obligă să zăbovim asupra cadrului artistic ce a determinat afirmarea creativităţii poetei. La începutul secolului trecut, Cracovia devenise adevărata capitală culturală a Poloniei, loc de întâlnire a scriitorilor şi artiştilor, cu cabarete şi cafenele, ale căror ecouri abia şoptite şi învăluite în fum se aud şi astăzi pe Florianska, pentru cei ce ştiu a le percepe… Totul prevestea revigorarea spirituală de după Primul Război Mondial şi sincronizarea vieţii artistice poloneze cu cele mai moderne manifestări din Vestul Europei, într-un autentic saeculum. Nu este deloc întâmplător, aşadar, faptul că volumul de debut al Kazimierei Iłłakowiczówna, sugestiv intitulat Zboruri de Icar (1911),  a apărut în acest oraş boem.

Povestea continuă… Am păstrat-o într-o serie de instantanee ce refac întreaga colecţie. Poate fi privită şi citită urmând acest link, unde am creat un album virtual dedicat evenimentului cultural.

P.S. Anul trecut, în 6 noiembrie 2009, mă aflam în Polonia, la Auschwitz şi Cracovia…

Scenariu Sorin Ilieșiu pentru un film documentar de lung-metraj și de mare tonaj: ,,Devis Grebu”

Scenariul lui Sorin Ilieșiu pentru filmul documentar despre Devis Grebu este preluat de pe blogul lui Viorel Padina.

Devis Grebu este un om-orchestră: pictor, grafician, ilustrator de presă şi carte, designer, scenograf, director artistic, profesor.

O convorbire filmată cu maestrul Grebu este un „regal” spiritual şi intelectual. Rezultatul este absolut fascinant. În ultimele luni am stat mult de vorbă cu Devis Grebu care s-a restabilit în România în 2001. Acum are 77 de ani. Sufletul, verbul şi expresia sunt însă ale unui om prin excelenţă tânăr.

În opinia mea, maestrul Grebu este ultimul geniu al avangardei plastice europene. Geniul lui e comparabil cu al lui Brancusi, evident, pe alte coordonate.

Nici un artist plastic avangardist român nu se compară cu el, poate cu excepţia lui Victor Brauner care însă mi se pare departe de creativitatea şi spiritualitatea lui Devis Grebu.

E o şansă extraordinară pentru România faptul că maestrul Grebu s-a repatriat. România trebuie să profite din plin şi din toate punctele de vedere de această şansă : artistic, cultural şi moral.

Maestrul Grebu este un tezaur de superinteligenţă, altruism, generozitate, creativitate la superlativ absolut, umor surprinzător, covârşitor, rafinat şi pe înţelesul tuturor, un umor cald şi caustic precum cel al lui Charlot.

Este neliniştit pentru prezentul şi pentru viitorul civilizaţiei. A trăit şi a creat pe trei continente. Analizează perfect lucrurile, din perspectivă românească, europeană şi americană. Vede lucruri esenţiale pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem fără să le observăm. Creaţiile lui reprezintă soluţii surprinzător de simple, genial de simple – dar nu simpliste – pentru probleme aparent insolubile.

Are o energie incredibilă, o creativitate dumnezeiască, o infinitate de idei de ansamblu şi de detaliu, una mai genială ca alta. Ştie să privească în simultan atât din avion cât şi de la microscop.

Din unele puncte de vedere e demonic şi totodată agelic, iar în creaţia lui simţi ceva dumnezeiesc. Uneori are în ochi o licărire ce aminteşte de Salman Rushdie.

Filmul documentar despre Devis Grebu se va baza pe prezentarea alternativă a unor fragmente din cele expuse mai jos cu secvenţe din convorbirea filmată cu maestrul Grebu, care va fi filmat în special în gros-plan, pentru a-i suprinde extraordinara expresivitate fizionomică.

Photo by Alisa Tarciniu, 2009

Temele convorbirilor filmate cu maestrul Grebu vor relua teme din confesiunile domniei sale prezentate mai jos, dar vor fi abordate şi alte teme.

De asemenea, maestrul Grebu îşi va comenta propriile lucrări, ceea ce va fi un privilegiu unic având în vedere că este un fermecător povestitor despre sine şi despre arta sa, fapt confirmat de filmările realizate până în prezent.

Vor fi abordate teme general umane, raportul artistului cu lumea, criza secolului 21, apocalipsa civilizaţiei moderne, etc..

O altă temă va fi revenirea în România şi povestea extraordinară a celei de-a treia căsătorii, în 2001 (prima şi a treia soţie fiind românce).

Vom „sta de vorbă” cu cea de-a treia soţie despre „soţul Devis”, precum şi despre „tatăl Devis”, cu unii dintre cei patru copii ai domniei sale, stabiliţi în Elveţia, Franţa, Israel şi România.

Vom mai sta de vorbă despre „colegul şi fratele Devis” cu pictorul Gyorgy Mihaly, fost coleg la facultatea de pictură din Bucureşti în anii ’50, acum aproape 60 de ani.

Vor exista şi secvenţe cu maestrul Grebu în atelier, pictând şi desenând. Planurile-detalii asupra mânii care pictează sau desenează vor fi edificatoare, având în vedere spontaneitatea cu care crează.

Vom apela la personalităţi precum Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Viorel Padina, Angela Furtună sau Teodor Baconschi pentru a-l prezenta pe maestrul Grebu, pornind de la textele acestora, reproduse mai jos.

Naratorul filmului va citi texte ale unor personalităţi care au scris despre maestrul Grebu, dar care, din diverse raţiuni, nu vor putea fi filmate. Pe lângă textele de mai jos, mai există multe texte despre Devis Grebu demne de a fi incluse într-un film documentar reprezentativ, texte care urmează să fie traduse ulterior în limba română.

Notă: majoritatea textelor care urmează au fost preluate din albumul monografic „DEVIS GREBU” editat în 2009 de Institutul Cultural Român.

*

ROBERT SCUDELLARI, vicepreşedintele RANDOM HOUSE, cea mai mare editură din SUA (1990):

„Talentul domnului Devis Grebu este unic, iar arta sa este preţuită în întreaga lume. Dl Grebu este unul dintre cei mai mari artişti în lumea artei comunicaţionale contemporane.“

VLADIMIR TISMĂNEANU DESPRE DEVIS GREBU

“Devis Grebu este unul dintre marii artişti ai României şi ai lumii. Un grafician, pictor, ilustrator, editorialist din familia unor Tim (cel de la L’Express-ul lui Revel) si Levine de la New York Review of Books. Cand am aflat ca Devis, tot mai dezgustat de noua orientare a ziarului unde scrisesem si eu in 2005-2006, a decis sa demisioneze de la Cotidianul, am ramas inmarmurit. Nu puteam crede ca mai-marii trustului nu vor pricepe in ce abis se scufunda “nava amiral”. (…) Recentul volum Baconsky-Grebu de la Curtea Veche (am avut bucuria sa vorbesc la lansarea de la Bookfest in iunie 2009) ca si superbul album Grebu publicat de Editura ICR cu o prefata de H.-R. Patapievici sunt cele mai recente dovezi ale unui unui extraordinar, clocotitor talent artistic si analitic.  Am fost onorat ca articolele mele din Cotidianul sa fie ilustrate de Devis Grebu. (…) Ilustratiile lui Devis sunt deopotriva ironice si triste. Vor ramane in istoria exasperantei, mereu-prelungitei tranzitii romanesti”.

Mesajul lui Vladimir Tismăneanu către Devis Grebu cu ocazia aniversării a 77 de ani (12 iulie 2010):

„La Multi Ani, iubite Devis, alaturi de minunata ta familie! In acesti ani de visuri, iluzii si disperari, desenele si picturile tale au dat o sansa Romaniei. Mai exact spus acelei Romanii care nu accepta mocirla amoralitatii triviale, a obscenitatii cu chip de mogul, de oligarh, de tortionar securist ranjind satisfacut de pensia opulenta pe care o primeste in continuare.
Ai pariat pe idei, draga Devis, ai fost adeseori dezamagit de purtatorii lor umani, prea umani. Ai captat cu apocaliptica ironie mascaradele, serpentinele, travestiurile si saradele care dau masura unei tranzitii ce prelungeste, din pacate, o era a nemerniciei. Un nesfarsit bal mascat. O tranzitie care a inclus, totusi, momentul acela sublim si grotesc din 18 decembrie 2006, ziua cand a inceput o lupta ce continua si astazi. Nimeni nu a surprins mai exact decat tine ce s-a intamplat in acesti ani, cum s-au coalizat canaliile, lichelele, snapanii, les crapules, les salauds, the jerks.
Istoria Romaniei post-comuniste povestita de Devis Grebu: iata titlul unei carti care ar merita vazuta si citita de cat mai multa lume. Pe peretii biroului meu din Washington se afla multe din desenele pe care mi le-ai daruit. Scriu aceste randuri privind cel care a acompaniat primul meu editorial din “Cotidianul” (era in toamna anului 2005). Raymond Aron cu foarfecele se ocupa de barba si frizura autorului lui Das Kapital. Ce timpuri, draga Devis. Azi, in ruina online care abuzeaza purtand numele acelui ziar se scuipa si se maculeaza orice tine de valoare. Esti omul care simte la timp cum se prabuseste un edificiu. Ai avertizat, dar prea putini te-au ascultat. Intr-un univers in care nesimtirea isi face de cap, tu, draga Devis, esti intruchiparea spiritului care nu vrea sa se lase terfelit. Nu sunt pesimist. Stiu ca vom colabora in continuare, ca avem proiecte care n-au murit, ca fortele Raului nu pot, nu au cum sa invinga. Din tot sufletul, al tau, Volo”

HORIA ROMAN PATAPIEVICI:

Devis Grebu, un rescriitor al lumii.

Înainte de toate, Devis Grebu este un artist al sensului. Oricare ar fi materia plastică pe care o întrebuinţează, oricare ar fi prilejul formal, oricare ar fi mijloacele ori destinaţia artei sale, Devis Grebu desenează şi redesenează lumea nu pentru a-i scoate la iveală frumuseţea, ci pentru a o putea gândi mai bine. Să o gândească mai bine atât în ceea ce ea spune, cât şi în ceea ce ea ascunde; atât în ceea ce ea ar putea să spună, cât şi în ceea ce ea ar vrea să spună. În cele din urmă, să o gândească mai bine în ceea ce el, artistul, simte că ea trebuie să spună. Privirea sa, când contemplă lumea, de fapt o citeşte. În tot ce face, Devis Grebu este un pasionat căutător al înţelesului. Linia sa este febrilă, pentru că inteligenţa sa este ardentă. Şi este minuţioasă, pentru că toate desenele sale sunt o descompunere a lumii după semnele ei cele mai mărunte şi însemnele ei cele mai nebăgate în seamă. Linie şi lume se amestecă în desenele lui Grebu, precum abstractul şi figuralul în scrierile pictografice. Astfel încât, după ce sensul e descifrat în semnele lumii de ochiul său mobil şi avid, e înscris înapoi pe lume de mâna sa nervoasă, cu o grafie fremătând de o enormă şi uneori homerică vervă plastică. Arta sa nu e o replică plastică la lume: este o rescriere a lumii, un soi de continuu manifest palimpsest, în care scrisul cel mai puternic, prin frumuseţe şi inteligenţă, se dovedeşte a fi mereu al său. Desenele sale, prin minuţie şi prin ceva care se află dincolo de formă (dar dincoace de logica liniilor), seamănă cu o scriere. Este o formidabilă, irezistibilă rescriere a scrierii lumii. Devis Grebu asediază grafic evenimentele asupra cărora se apleacă. Este un genial strateg al cuceririi sensului său, prin punerea victorioasă la pământ a tuturor sensurilor pe care realitatea părea a le avea, înainte ca Devis Grebu să o ia în cătare, iar apoi, după cucerire, în primire. El se aşează în faţa realităţii aşa cum probabil se aşeza Demetrios Poliorcetul, genialul strateg, în faţa cetăţii pe care o avea de cucerit. Poliorcetul, cuceritorul de cetăţi, le făcea una cu pământul. Devis Grebu, cuceritorul de sens, o face una cu sensul său. Devis Grebu este un artist care reinventează complet evenimentul, care asediază fără putinţă de scăpare prilejul oferit de spectacolul lumii, un artist care rescrie orice formulare grafică a lumii într-o minuţioasă şi hieroglifică scriere proprie. Privindu-i arta, ai impresia că citeşti lumea. Revăzând-o, ai sentimentul jubilatoriu că o rescrii ».

MESAJUL LUI VIOREL PADINA CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :

La Aniversara (12 iulie 2010 ):

„Azi, 12 iulie, e ziua de nastere a maestrului nostrum, DG ! Am mai spus-o: Devis Grebu e primul nostru artist plastic veritabil postmodern, asadar un ingenium creator din categoria legendarilor heroi civilizatori, a deschizatorilor de drum, o pietrelor din unghi, impostatoare de sisteme de referinta in istoria unei natiuni. Reamintim semidoctilor care il considera pe Devis Grebu un simplu cartoonist, n-asa?, ca vigurosul artist abordeaza in opera sa, cu aceeasi atentie si vocatie, belle artele cele mai diverse, de la pictura, gravura, desen, pastel, aquarela, ilustratii de presa si de carte, desemne editoriale si pana la decoruri pentru piese de teatru or film, primblandu-se prin multitudinea de theme precum Amfion constructorul: de la teme universale, la teme pur roamanesti ori pur iudaice, Devis Grebu este unic, oriunde. Mai nou – si chiar pe acest blog – maestrul a abordat si pamfletul scris, ca un scriitor de real talent, cu deosebirea ca si-n acest caz Devis Grebu pare ca picteaza ori desemneaza,  stergand si adaugand, recatificand iarasi si iarasi, innebunindu-l pe sarmanu editor al textelor sale cu ultraperfectionismu-i specific doar creatorilor autentici. Azi, la zi aniversara, ii uram marelui artist multa sanatate si aceeasi enorma putere de munca, spre a ne incanta si pe mai departe cu arta sa si cu fiinta sa de o mie de carate ! La multi ani, dragul nostru confrate !”

Eseistul TEODOR BACONSCHI despre DEVIS GREBU

La o cupă de şampanie

Aminţiti-vă că primele ziare apar în Occidentul european abia la mijlociul veacului XVII, prag care închide ciclul conflictelor religioase specifice Reformei şi inaugurează lenta gestaţie a Revoluţiei. Vreme a burgheziei tot mai pretenţioase, vârstă a polemicilor aparent teologice, dar mai ales dubios paradis al satirei politice. ştim astăzi că Ludovic al XVl-lea (şi “odioasa” Marie-Antoinette) “şi-au pierdut capul” şi din cauza unei lungi campanii de presă menite să înlocuiască persoana suveranilor printr-o nemiloasă caricatură, în acesst context otrăvit, grafica de moravuri e stăpâna incontestabilă a spaţiului public. Putem trage o linie între Meianchlon, care le explica adepţilor săi de ce Papa de la Roma seamănă cu un măgar satanic, şi conspirativa frenezie a Renaşterii, unde retorica umanismului se împlineşte prin exerciţiul tot mai rafinat al unui soi de hedonism critic. De la Montaigne si Rabelais, trecind prin Hogarth si Goya – către afişul propagandistic al anilor 30 – presa a rămas mereu obsedată de mai marii zilei, dedicîndu-se nu atât (in)formaţiei, cât alegoriei sociale şi libertăţii de a demoniza “consensul”.

Din acest filon goliardic şi protestant se hrăneşte viziunea maestrului Devis Grebu, unicul nostru contemporan care, după ce a sedus majoritatea redacţiilor mitice de la Paris sau New York, s-a întors acasă, pentru a organiza – cu fiecare nou desen publicat -propria sa revoluţie.

Cum îl văd pe Devis Grebu? Ca pe un Rastignac atemporal. Ca pe un nepot de-al lui Gogol, în vizita la Kafka. Ca pe un “rrromân” în fine multicolor !

Inteligent şi vital, anxios şi harnic, sardonic şi cultivat, artistul e un solitar solidar, un “caz” efervescent de inventivitate deopotrivă livrescă şi spontană.

Nu-l pot asocia decât cu şampania: clocoteşte subtil şi îţi dă frisoane de entuziasm vinovat. Dotat cu al şaselea simţ – gândirea în imagini – Devis Grebu te ajută să te simţi deştept: şi atunci când îi descifrezi poanta şi atunci când semeni cu personajele pe care talentul său le şarjează. Lucrările se nasc dintr-o antropologie pesimistă şi totuşi indulgentă: omul e o bestie măruntă, incapabilă de grandoarea răului în care se complace, în ele, grotescul salvează, tot aşa cum ridicolul absolvă. Devis Grebu a impus un stil pe dată recognoscibil – linii alerte, coabitare text-desen, culoare vie, decor simbolic – dar a generat şi un standard etnofilozofic absent din practica (deformata de comunism) a graficii autohtone. Să-i fim recunoscători, e prea banal. Acest spirit acid si cuceritor merită laolaltă simpatia celor mulţi şi prietenia celor puţini.

MESAJUL ANGELEI FURTUNĂ CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :

„Starea de geniu este principiul care organizează o lume nerevelată,  deci locuită numai de prezenţa divină; cei aleşi, care o cunosc, ştiu că starea de geniu este definită de accelerarea şi de expansiunea unei conştiinţe a perfecţiunii obsedate nu să consolideze cât mai ales să inoveze şi să inaugureze. Este pur şi simplu o stare de puritate şi de simplitate din care irumpe, la vremea rostului ei, o cosmogonie. (…) Nu am vorbit niciodată cu Devis Grebu despre geniul lui Devis Grebu. Deşi am dorit. Din timiditate nu am vorbit. Pentru că ştiu că prezenţa geniului e sigur acolo, în el, delicată şi în acelaşi timp puternică, serenă dar şi neliniştită, zguduită de o conştiinţa estetică şi deopotrivă etică din a căror cataliză se întemeiază agregarea catenelor lumii sale de artist, precum caligrafia invizibilă a cernelurilor ascunse în filactere. Mi-a fost teamă să tulbur această făptură, eu, cu întrebări. (…) Geniul nu este un concept vag sau un cuvânt mare; mari şi grave sunt doar consecinţele irosirii sale, atunci când i se jertfesc valoarea şi creativitatea. Însă descoperirea şi înţelegerea geniului nu e accesibilă decât celor puţini, treji, veghetori la adevăruri esenţiale, subtile. Geniul trebuie apărat de frica proastă pe care o resimt oamenii obşnuiţi în faţa revelaţiilor care îi secţionează. Despre înnoire şi despre arcanele dezvăluite doar celui predestinat, îi voi cere Maestrului permisiunea să-l întreb, cândva. (…) Agenţia Naţională de Presă Agerpres a publicat la adresa http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/20030.html un comunicat remis de Asociaţia 21 Decembrie 1989 care atrage atenţia opiniei publice, încă o dată, asupra risipei de valori cu care statul român păgubeşte tezaurul creativităţii româneşti, gonindu-şi intelighenţia şi savanţii, creatorii şi artiştii,  bunăoară astăzi ignorându-l  pe Devis Grebu, la fel cum, nu demult, pe Brâncuşi…şi din păcate pe atâţia alţii… La mulţi ani, dragă Devis Grebu! Vă mărturisesc din nou bucuria de a vă şti indestructibil. Angela Furtună”.

*

Devis Grebu, născut la Constanţa în 1933, a studiat la secţia de Pictură a Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti. La vârsta de 23 de ani a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din care a fost exclus pe motive ideologice un an mai târziu, nepermiţându-i-se ulterior să expună în nici o galerie de artă. A părăsit ţara in 1964 din motive lesne de înţeles. In anii ’70 a căpătat cetaţenia/nationalitatea franceză pe care o păstrează şi acum, alături de cea româna. A avut onoarea de a reprezenta Franta prin diverse expozitii personale, realizari editoriale, de presa, conferinte si participari la diferite colocvii internationale, in multe tari ale Europei, Asiei, precum si in Statele Unite. Are onoarea de a reprezenta Franţa în cartea de referinţă “WHO’S WHO” a celor mai buni desenatori ilustratori din lume.

Ca PICTOR – Devis Grebu a expus atât individual cât si colectiv în : Franţa, Germania, SUA, Elveţia, China, Japonia, Italia, Israel, Belgia, Iran si, dupa 1995, in România.

In 1995, a fost invitat la Bucuresti (de la New York , unde era stabilit în acel moment) de Fundaţia Culturala Româna (fostul Institut Cultural Român), pentru o expoziţie personală de grafică, cu ocazia aniversarii a 5 ani de la înfiinţare.

In 2004 a avut o expoziţie personală la Muzeul Naţional al Chinei (Beijing) care s-a bucurat de un mare succes (a doua expoziţie personală a unui artist român, dupa cea a lui Corneliu Baba). Artistul a fost invitat sa participe personal la vernisaj (in prezenta multor personalitati, in frunte cu Ministrul Culturii al Chinei).

Ca ILUSTRATOR DE PRESĂ, a colaborat de-a lungul a peste 30 de ani în mod consecvent si substanţial, cu numeroase publicaţii printre care unele de renume internaţional, ca : The New York Times,Washington Post, International Herlald Tribune, Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Ha’aretz, Wall Street Journal, Time Magazine, Life, Newsweek ,US. News & World Report, Boston Globe, L’Express, Le Point, V.S.D., La Tribune, Le Figaro,Forbes, Business Week, Playboy, Harper’s, Atlantic Monthly, Think-I.B.M., Sports Illustrated, P.C. Magazine, GEO, Psyhology Today, New York Magazine, Seventeen, Telerama, Jardin des Modes, L’Expansion, Liberation, Le Monde Diplomatique, etc..

Ca ILUSTRATOR DE CĂRŢI: peste 40 de cărţi ilustrate , pentru copii sau adulţi, publicate de edituri reputate ca: Gallimard, Hachette, Flammarion (Franta), Simon & Schuster , Penguin-Viking Books, Doubleday- Dial Press, Random House, Harper & Row (SUA), Schroedel, Neugebauer (Germania-Austria), Edito (Elvetia), etc..

Ca SCENOGRAF, a creat decoruri şi costume de teatru — dintre care se evidentiaza exceptionalul spectacol realizat la Bucuresti in anul 1963, avand ca regizor pe unul dintre cei mai buni ai Romaniei si anume Valeriu Moisescu, si ca actor principal pe celebrul Toma Caragiu, spectacol ramas in antologia teatrului romanesc ca una dintre cele mai reusite trei productii teatrale — , scurte filme de animaţie (inclusiv pentru TF1, Televiziunea Naţională a Franţei). Dupa repatriere, a realizat decorurile pentru spectacolul teatral “Lolita” în regia Catalinei Buzoianu, la Teatrul Mic (avandu-l in rolul principal pe celebrul actor Stefan Iordache), spectacol care s-a bucurat de un mare succes de critica si public.

Ca PROFESOR, a avut de-a lungul anilor o activitate prolifica si importanta , predand arta plastica sub diferite forme, la câteva dintre cele mai renumite universitaţi: Columbia University – (la Facultatea de Arhitectură New York ), Parson’s School of Design (New York ), SUNY (State University of New York ), Institutul Naţional de Design şi Tehnologie al Israelului, renumita Şcoala Superioara de Arte Grafice VITAL (Israel) şi altele. Din 2002 si pana in 2005, a predat ca profesor un curs vizual la reputata Universitate de Arhitectura “I. Mincu” din Bucuresti. De asemeni a tinut o serie de conferinte (work-shop) la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu” (sectia de Grafica) din Bucuresti.

Prestigioasa editura de carţi de artă Rizzoli (SUA şi Italia) a publicat la New York, o superba Monografie dedicată creaţiei sale grafice. Această carte a fost a doua prezentare a operei unui artist de origine română de catre această editură dupa cea consacrată operei marelui Brâncusi. Reputatul critic de artă Ionel Jianu l-a inclus in cartea pe care a publicat-o în Europa si Statele Unite despre cei mai valoroşi artişti de origine româna care s-au realizat in Occident.

Despre Devis Grebu s-au scris nenumărate articole şi/sau critici, în publicaţii naţionale si internaţionale, de interes general sau de specialitate; a dat în repetate rânduri interviuri la posturi de televiziune şi radio, atât în lumea occidentală, cât şi în ţară.

A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru creaţiile sale. In 1990 a fost premiat cu prestigiosul premiu al Academiei Romano-Americane, pentru activitatea sa artistica (printre premiantii acestei academii s-au numarat Eugène Ionesco, Mircea Eliade, George Emil Palade – laureat al premiului Nobel si alti oameni de seama).

A fost, de asemenea, invitat deseori să conferenţieze despre concepţia şi evoluţia sa artistică.

LISTA CELOR MAI IMPORTANTE EXPOZIŢII PERSONALE:

New Gallery – Tel Aviv (expoziţie prezentată de Marcel Iancu, cofondator al dadaismului, alături de Tristan Tzara) –1972 – ISRAEL

Lammel Gallery – Bad Muensterreifel –1979 ; Koeln –1981- GERMANIA

Sara Kishon Gallery- Tel Aviv- 1979 and 1995 – ISRAEL

Rivolta Gallery –Lausanne – 1980 – ELVEŢIA
Mecanorma Gallery- Paris ( expoziţie patronată de prestigiosul ziar International Herald Tribune) – 1983 – FRANŢA

Alliance Francaise Gallery – New York ( expoziţie patronată de cea mai reputată editură de carte de artă, RIZZOLI International) 1988 – SUA

Maison Francaise Gallery –New York- (at the N.Y. University-1987- and at Columbia University- 1993 ) – SUA

Museum Gallery of White Plains – Westchester/New York- 1991- SUA

Michael Ende Gallery – New York – 1992- SUA

Sheila Nussbaum Gallery – New Jersey – 1993 – SUA

Cultural Center Gallery of Romanian Embassy – New York – 1992- SUA

State University of New York Gallery – Westchester- 1994- SUA

Institutul Cultural Român, Bucureşti, 1995 – ROMANIA

Bodenschatz Gallery- Basel- (a retrospective ) –1995- SWITZERLAND

Jewish National Museum – Washington D.C. – (retrospectivă) –1996- SUA

National Library Gallery of Tel Aviv –1996- ISRAEL

Galeria Centrului Cultural, Ambasada României – Paris-1999 and 2001- FRANŢA

Breuil Gallery- Dijon- 2002 –FRANCE

National Museum – Beijing – 2004 –CHINA

Institutul Cultural Român – Tel Aviv -2005– ISRAEL
Bellinzona Gallery, Ambasada României – 2005- ELVEŢIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2005– ROMANIA
Institut Francez din Bucureşti –2006- ROMANIA
Muzeul Umorului – Gabrovo – 2006 – BULGARIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2006 –ROMANIA
Ministerul Culturii, Bucureşti – 2007- ROMANIA
Institutul Cultural Român – Paris – 2007- FRANŢA
Institutul Cultural Român – Madrid -2007- SPANIA
Sediul ONU în Romania – (despre drepturile omului) – Bucureşti – 2007 – ROMANIA

DEVIS GREBU DESPRE PROPRIA VIAŢĂ:

O scurtă istorie a parcursului meu în această lume

M-am născut în România cu câţiva ani înainte de al doilea război mondial; mama mea nu era sigură că era momentul potrivit pentru a aduce pe lume un copil. Dar după cum se poate vedea acum, era prea târziu pentru îndoieli şi oricum, când este vreodată momentul potrivit de a veni pe această lume (sau de a o părăsi…)? Locuiam în Bucureşti, care era supranumit pe atunci „Micul Paris“ pentru că era un oraş frumos şi cald, cu o viaţă literară şi artistică la un nivel foarte înalt.

Dar era şi sfârşitul unei epoci; a venit războiul şi anii de după război… Am fost martor la multă suferinţă şi uneori şi victimă a acesteia (în mod direct şi/sau colateral).

A fost teribil şi a devenit parte din memoria noastră colectivă de persecuţii şi suferinţă, căci toată lumea poartă în sine o rană de nevindecat.

În ceea ce priveşte educaţia mea, părinţii m-au trimis la cel mai bun liceu din oraş, iar pe când aveam vreo treisprezece ani am început să studiez desenul şi pictura, căci nu mai exista deja nicio îndoială că aveam să-mi dedic viaţa acestora. Mai târziu am studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. La Academie am primit o educaţie completă şi intensă dobândind puternice cunoştinţe şi abilităţi tehnice care m-au ajutat în carieră să abordez orice tip de disciplină şi subiect cu încredere şi curaj.

În 1964 am părăsit ţara natală; eram foarte tânăr, dar mă căsătorisem deja şi eram tatăl a doi copii.

Ne-am hotărât mai întâi să ne stabilim în Israel. A fost o experienţă extraordinară!… Cei nouă ani petrecuţi acolo au fost caracterizaţi de importante provocări artistice. Printre acestea s-au numărat importante expoziţii personale (cea mai remarcabilă – la The New Gallery în Tel Aviv în 1972 – a fost prezentată în cuvinte măgulitoare de Marcel Iancu, unul dintre fondatorii Dadaismului), prestigioase premii naţionale şi internaţionale pentru picturile şi lucrările mele de grafică şi enorm de multă muncă, cea mai mare parte în calitate de ilustrator, designer şi director artistic.

Aici trebuie să deschid repede două paranteze: culorile peisajului israelian (şi atmosfera încărcată psihologic din ţară) m-au influenţat probabil în alegerea tonurilor discrete şi a culorilor mute şi în folosirea unor metafore violente. După aceşti ani extrem de interesanţi, unii dintre prietenii şi colegii mei m-au sfătuit să mă întorc în Europa occidentală pentru a-mi lărgi orizontul carierei. În Franţa, prima mea alegere – bineînţeles – dezvoltarea mea profesională a cunoscut un impuls real în toate direcţiile.

Pe de o parte am început să lucrez cu mai toate editurile, revistele şi agenţiile de publicitate mari din Europa. Asta pentru a-mi câştiga existenţa.

Am apărut chiar şi în prestigioasa publicaţie Who’s Who a celor mai buni ilustratori din lume (1983) – încă mai figurez acolo! – ca reprezentant al ţării mele (de adopţie), Franţa. Pe de altă parte, în acea perioadă am realizat şi câteva importante expoziţii individuale în diferite ţări şi – evident – în Franţa.

Apoi din nou, unii dintre noii mei colegi şi prieteni mi-au spus că singuru loc în care pot ajunge să lucrez la nivelul cel mai înalt şi unde pot avea şansa de a deveni – cu adevărat şi fără tergiversări – cunoscut şi admirat pe plan internaţional este… America. Aşa că am început să călătoresc în Statele Unite încă din 1976. Mai întâi pentru vizite scurte, apoi pentru perioade din ce în ce mai lungi. În anii 80 îmi petreceam jumătate din timp la Paris şi jumătate la New York. În cele din urmă, în1986 am hotărât să mă stabilesc în SUA deoarece ce mai mare parte a activităţii mele se petrecea acolo.

Ar trebui să spun “ne-am hotărât” pentru că mă căsătorisem deja pentru a doua oară şi aveam un an treilea copil, o a doua fiică. Cred cu adevărat că New York m-a stimulat extraordinar ca artist; este un loc absolut intoxicant – un cazan al secolului 20 plin de energii în fierbere, un amestec, ca într-un creuzet, de oameni veniţi din toate părţile lumii.

Printre multele expoziţii individuale la unele dintre cele mai mari muzee şi galerii, locul de onoare este ocupat de o superbă Monografie – despre mine şi arta mea – publicată de cea mai prestigioasă editură de artă, RIZOLLI International (1989). Cum se spune … totul e posibil în America!

Apoi (şi deja ştiţi ce urmează) câţiva prieteni şi colegi …, etc., etc., să mă întorc în Europa – leagănul meu natural. La aceasta s-a adăugat faptul ca anumite probleme personale m-au condus mai întâi înapoi în Franţa şi în final (dacă pot spune asta) parcă pentru a închide un cerc (nu vicios, sper) am revenit în ţara în care m-am născut, România, în vechiul meu Bucureşti.

Între timp trebuie să spun că am divorţat (pentru a doua oară) şi m-am recăsătorit din nou în Bucureşti, în 2002.

În România, care m-a primit ca pe un fiu risipitor, am o activitate bogată şi diversă din august 2001: realizez expoziţii individuale şi colective de pictură şi grafică, predau la Universitatea de Arhitectură, lucrez ca director artistic, fac scenografie şi timbre, design, multe reviste şi ilustraţii de cărţi, interviuri la televizor, etc., etc.

Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:

Starea de român este una de un cinism antologic. Românii îşi refuză constant valorile. Ca să fii recunoscut în România, trebuie ori să fii mort, ori să emigrezi naibii in alta parte, ca să te descopere şi impună ceilalţi. Aşa cum în artă s-a întâmplat cu Brauner, Brâncuşi, Damian sau Grebu.

JOAN BABBAGE despre DEVIS GREBU, la vernisajul expoziţiei personale de la American Gallery :

Născut în România, Grebu este cunoscut internaţional ca un artist a cărui operă înfăţişează aspectele comice şi tragice ale vieţii. Picturile şi desenele sale sunt inspirate de emoţii şi evenimente autobiografice şi investighează dezamăgirea sa faţă de civilizaţia modernă. Subiectele abordate de artist variază de la analiza acidă a societăţii contemporane la metafore pline de umor ale miracolelor vieţii creatoare. Grebu analizează teme eterne ca bătălia dintre sexe, inumanitatea omului faţă de om, procesul de îmbătrânire, automatizarea, materialismul şi totalitarismul.

Desenul său este puternic şi expresiv, folosit în combinaţie cu pasteluri viguroase, gouache, acuarele şi medii mixte. Uleiurile sale conţin elemente suprarealiste puternice. Fie că este vorba de desene sau picturi, lucrările satirice ale artistului oglindesc slăbiciunile şi absurdităţile condiţiei umane, atât pesronale cât şi cosmice. Evadat din comunism el se consideră un artist internţional. Lucrările sale neobişnuite şi complexe au fost expuse în întreaga lume. Rezumându-şi filozofia, Grebu subliniază că “simţul umorului este o alianţă ciudată între tragedie şi comedie…. amărăciunea mea nu se aproprie nici pe departe de profunda mea joie de vivre”.

DEVIS GREBU despre VIAŢA LUI :

Cel sau cea care se află pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine, ar trebui să ştie că, începând cu ziua plecării mele din România, am schimbat, cam o dată la zece ani, ţara de reşedinţă, acumulând pe parcurs diverse cetăţenii sau reşedinţe permanente. Consider că înainte de toate m-am format ca om şi ca artist plastic în cultura din care am plecat. Perioada extrem de dură de atunci mi-a întărit instinctul de supravieţuire.

Influenţa educaţiei primite de la părinţii mei m-a format însă ca om pasionat şi deschis mesajelor exterioare, de orice natură ar fi ele. Studiile la şcoli şi universităţi excelente (printre care Liceul Sf. Sava şi Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti) m-au consolidat şi m-au ajutat în elanurile imaginaţiei mele, stimulându-mi dorinţa de a activa în domenii necunoscute mie. Umorul nativ, cultivat de tatăl meu şi dezvoltat ulterior cu ajutorul situaţiilor ridicole, ameninţătoare, create şi întreţinute de dictatura comunistă, m-a transformat într-un critic satiric în imagini. În plus, extraordinarul folclor românesc cel mai bogat, mai profund şi mai imaginativ, cred eu, dintre toate, şi-a pus şi el, fără îndoială, pecetea pe foamea mea de autenticitate şi prospeţime, într-un cuvânt, pe ,,stilul“ meu.

Perioadele trăite ulterior pe celelalte meleaguri, atât de diferite unele de celelalte (Orientul Mijlociu, Europa Occidentală şi Statele Unite), au reuşit probabil să-i adauge o textură mai rafinată de înţelegere. Cred că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le ştie cei care se vor afla pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine.

Tot bagajul spiritual l-am căpătat din copilărie până la adolescenţă, de la părinţi. Cu iubire, cu respect şi cu umor.

Tatăl a fost cel care mi-a dezvoltat umorul. Îl aveam eu însămânţat din gene, dar alături de el l-am exersat şi dezvoltat. În timp ce mama era o zglobie, o „nebună“, o maica Tereza, o originală, o maratonistă, el era foarte echilibrat, aproape pedant, autodidact, pedagog, politicos, precis, poliglot.

Cred că tolerant ar fi calificativul care mă defineşte cel mai bine.

Am fost educat în spiritul toleranţei spirituale şi al generozităţii de către dragii mei părinţi. Când privesc acum, cu înfrigurare, în jurul meu, observ că toleranţa este calitatea esenţială ce lipseşte, aproape cu desăvârşire, celor ce, grăbiţi peste măsură, se strivesc reciproc (fizic şi moral) pentru obţinerea mijloacelor performante şi exorbitant de scumpe, care le vor asigura aparenţa unui statut privilegiat. Mă sufoc în civilizaţia poluată, a vitezei, a puterii muşchilor şi a motoarelor, a rentabilităţii fără valoare reală, a titlurilor obţinute fără efort, a superficialităţii ridicole, a nesimţirii.

DEVIS GREBU despre PROPRIUL EXIL :

Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni I-a transmis prin pictura sa codată m-a scufundat – fără îndoială alături de mulţi alţi „frământaţi“ – în străfundurile orbecăielilor mişunate de scrupule. Pentru a pescui în aceste pestilenţiale tulburări un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Românie subiectivă, un motiv care să-i deruteze pe toţi cei care sunt gata să jure că întorcându-mă sunt nebun, trebuie să mă întorc, inevitabil, în timp. Trebuie să arunc momeala departe, în estompa trecutului, sperând că în clipoceala-i se va reflecta, în cercuri concentrice, motivul părăsirii României (în 1964, la 31 de ani, un produs finit al şcolii româneşti de arte plastice).

Nu lipsa celor mai elementare servicii publice şi produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici măcar mizeria umilitoare în care fusesem aruncat împreună cu familia.

Ci ideologia aberantă, nedreaptă şi dictatorială a regimului; cruzimea, ipocrizia şi tâmpenia celor ce o puneau în aplicare (la toate nivelurile). Şi mai ales mentalitatea de sclavi, resemnaţi, chiar docili, ce sălăşluia printre cei care trebuiau, pentru a supravieţui fizic şi intelectual, sa se supună. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul imposibil, echivalentă cu o moarte profesionala, înceată şi implacabilă. Era, pur şi simplu, irespirabil. Şi totuşi… După atâţia ani trăiţi în centrele cele mai evoluate, atât economic cât şi cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde numai cei plecaţi ştiu cât de greu este să-ţi construieşti o carieră şi sa ajungi printre cei mai buni, în ultima vreme am fost nevoit să constat cu mare tristeţe şi deziluzie o dezumanizare îngrijorătoare a celor ce mă înconjurau.

Superficialitatea, ignoranţa dublată de aroganţă, materialismul deşănţat, de paradă, dictatura „modelor“ lansate de asa-zisi experţi, prevalenta puterii brute fata de talent şi valoare intelectuală, lipsa de toleranţă, de sensibilitate, de profunzime. Experienţa, reflecţia, sofisticarea au devenit defecte.

Pe scurt, am ajuns la concluzia că România, în ciuda sau, mai bine zis, datorită evoluţiei sale întârziate cât şi situaţiei economice proaste, mai permite supravieţuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru desfătarea egoului meu măcinat de îndoieli (electronice).

Sper că li se va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) să sălăşluiască încă un număr de ani, măcar până la aderarea la Europa Comună, poate câţiva ani suplimentari acordaţi drept bonus de vreo divinitate locală, cine ştie?.. Sper, sper…

Pentru toate acestea am decis, la un moment dat, să mă întorc şi, într-un fel, să o iau de la început. Într-o Românie subiectivă, aşa cum spuneam, al cărei folclor şi ale cărei bucate savuroase nu mai sunt parcă apreciate decât de cei aflaţi pe alte meleaguri, tânjind.

Şi pentru adorabila mea soţie, cum numai o româncă poate fi…

DEVIS GREBU – încă ceva despre PROPRIUL EXIL:

Fragment din reuniunea de la GDS în jurul lui Norman Manea, pe tema „exilului“, relatată în Revista „22“ aprilie 2008:

Devis Grebu: „S-ar putea să fiu cel mai experimentat în ale exilului de aici. Am părăsit ţara la începutul anilor ‘60. Nu mai puteam să respir, mă sufocam. M-am repatriat în 2001 şi nu regret. Sunt un multiexilat. Am părăsit România în unicul mod în care se putea părăsi.

Pe vremea aceea nici nu existau paşapoarte, erau nişte certificate de călătorie, ca pentru animale. Eram deja un artist cunoscut, am fost cel mai tânăr membru al UAP, dat afară din motive „îndeobşte cunoscute“. Am părăsit ţara cu familia, pretextând că plecam în Israel, unde nu aveam pe nimeni. Aveam legături în Italia, Franţa, intenţionam să rămânem acolo. Am plecat cu o soţie, doi părinţi şi doi copii.

Ajungând în Italia, am fost emoţionat, fericit, am sărutat solul aeroportului din Napoli. Intenţionam să ne stabilim ori în Italia, ori la Paris.

Am hotărât totuşi să mergem în Israel. Am fost primit foarte rău. Evreii din România nu se bucurau de o prea bună reputaţie, nu ştiu dacă acum lucrurile s-au schimbat. Am realizat totuşi o carieră rapidă acolo. Din Israel, la începutul anilor ‘70, am plecat în Franţa. Nu era prea bine să vii din Israel, era epoca embargoului. Din israelian foarte rău primit în Franţa, am devenit cetăţean francez repede. Am plecat după aceea în SUA, ca francez. În SUA „French“ nu era prea bine. În ‘98 m-am reintors în Franţa. Multiplu exilat, de fiecare dată primit rău.

Am fost primit în Israel ca român rău, în Franţa ca israelian rău, în Statele Unite ca francez rău, după aceea, iarăşi în Franţa, ca american rău.

Din 2001 m-am întors în România. Nu pot să spun că întâlnesc numai oameni simpatici după întoarcerea mea, dar mă descurc.

N. Manea: Daca ar fi să inchei intr-un fel, va fac cadou un citat, fireşte, pesimist şi descurajant, dar pe care unii s-ar putea să-l interpreteze ca pe o stenică stimulare. Este un citat care-mi place mult, dintr-un călugăr saxon, Hugo of St. Victor, din sec. al XH-lea: „Cine-şi consideră patria dulce este doar un tandru începător. Cel pentru care orice sol este ca şi cel natal este deja puternic. Perfect este însă doar cel pentru care întreaga lume este un loc străin“.

DEVIS GREBU despre PROPRIA REPATRIERE:

M-am întors în ţară din motive filozofice. Pur şi simplu, în Apus am constatat cu groază că dispare umanitatea, umanismul, omenia, să zicem aşa, mai popular. Aici mai sunt câteva „insulioare“. Din păcate, şi România tinde, cu înfrigurare, să ajungă tot pe aceleaşi meleaguri.

Deci, or să dispară şi „urmele“ astea, care mai sunt acum, din fericire, datorită tocmai înapoierii ăsteia cumplite economicotehnologice. Încerc şi eu să profit, poate mai întârzii şi eu cu desenele mele avansarea asta precipitată a României, s-o mai ţin în frâu.

DEVIS GREBU despre PROPRIA EDUCAŢIE ÎN ROMÂNIA:

Am studiat muzica şi am rămas cu pasiunea aceasta. Am primit o educaţie foarte bună de la părinţi. Deci am studiat pianul în mod foarte serios timp de peste nouă ani de zile cu gândul să devin pianist concertist. La un moment dat, puţin mai târziu, când am început să fac şi arta plastică, mi-am dat seama că nu pot să le fac la cel mai înalt nivel şi pe una, şi pe cealaltă. Atunci, am abandonat studiul pianului pentru pictură, dar am continuat educaţia muzicală. Mergeam tot timpul la concerte, operă, rămânând cu dragostea pentru muzică, lucru care se răsfrânge mai ales asupra culorilor. Am avut un profesor excepţional, la Institutul de Arte Plastice; se numea Catul Bogdan. El m-a învăţat griurile colorate. S-a spus mereu că transmit un mesaj extrem de violent, dar cu mijloace sofisticate şi estetice.

Pictorul GYORGY MIHALY despre DEVIS GREBU (cei doi au fost colegi la facultatea de pictură de la Bucureşti) :

Însemnări empatice

Inspiritualizanta fiinţă Devis Grebu nu are legitimitate prin nici un act dat de către vameşii existenţei. El nu este o imagine, el creează imaginarul încifrat în anecdoticul mitic al zeităţilor de orice nivel, ilustrând antitezic fixaţiile intesate cu frivolităţi moral-imorale. Ne lipsim de orice comparaţie şi „îi vedem“ în peştera civilizaţiei, făcând zgârieturi figurative cu vânători şi vânaţi.

Avem, istoriceşte determinat câmpul de vânătoare parcelat, cu vânatul porţionat pentru consum.

Artistul şi-a înţeles condiţia, devenind un zgârietor al pereţilor civilizaţiei, un desenator pe coli transparente suprapuse, transparenţa asigurând vizionarea, din ambele părţi ale opiniei. Interpretarea se cufundă în stări de fapte contrarii, creând o imagine dilematică a polurilor de judecăţi diluate de aşa-zise moralităţi existenţialiste.Desigur, ca orice trăitor purtat pe „meandrele“ existenţei, între malurile mai mult sau mai puţin abrupte, cu debarcadere construite ici şi colo, validând sau invalidând îmbarcări stabilite de puteri temporare şi valori materiale sau spirituale, Devis a fost „nevoit“ să străbată vămile geografic-existentiale. Când şi cum a trecut prin aceste „vămi“, ţine de datele biografice descrise – fără îndoială – în alt capitol al acestui album monografic.

Mie mi s-a oferit un prilej de meditaţie asupra spaţiului spiritual, intercontinental ilustrabil prin „ilustre“ personalităţi printre care, Devis Grebu îşi asigură o prezenţă incontestabilă, militând în afara sensului întrebării de „a fi“. El – de fapt – afirmă dreptul de „a fi“, atacând compromisurile inadecvate adevărului în ascensiune, precum şi ale devenirii spiritului, demascând balasturile compromiţătoare ale neadaptabilităţii în faţa societăţii umane. Grebu demonstrează prin imaginile sale satirice, cunoaşterea ţesăturilor – adesea contradictorii – care hrănesc efortul de limpezire militant împotriva stărilor conjuncturale dominante, din toate sferele societăţii umane.

Destinul asumat de acest creator se află în adevărul imaginarului propriu creatorului. Îmi exprim aici prin aceste rânduri, deplina solidaritate cu opera înfăţişată, care dovedeşte o prezenţă de excepţie în sfera spiritualităţii.

TRAIAN UNGUREANU despre DEVIS GREBU:

Adolescentul Grebu D.

Când am văzut prima oară desenele lui Devis Grebu m-am simţit depăşit şi exprimat, dincolo de puterile mele verbale.

Am notat lecţia şi mi-am propus să o transmit altcuiva: o fac acum. Devis Grebu e un adolescent miop, clarvăzător şi, deci, periculos. Miop, pentru că nu vede conturul care fixează majoritatea concluziilor noastre cinice despre viaţă. Devis Grebu e polemic. Nu acceptă, ci dezbate. Nu renunţă, ci dezminte. Toată grafica lui de presă e un poem generos şi ironic.

Lumea politică susţine că e gravă şi stabilă, Devis Grebu o tratează cu revolta unui adolescent care a trăit 80 de ani, fără să obosească. Asta îl face periculos pentru orice formă de impostură şi indolenţă. Ştim foarte bine că viaţa noastră politică e o farsă dar nu putem explica şi rezuma această jignire, pentru că suntem prea umiliţi şi, în fond, resemnaţi. Devis Grebu e, însă, o replică perpetuă care găseşte viaţă, după toate catastrofele caracterului politic.

Lecţia adolescentului Grebu D. e vitalitatea morală, refuzul dramei grăbite şi al gravităţii întunecoase cu care obişnuim să ne scuzăm neîncrederea şi repaosul moral. Devis Grebu crede şi e vital. Dacă ar sări din pagina de ziar direct în paşaport, pe locul pozei, desenele l-ar legitima şi i-ar mărturisi vîrsta mult mai exact.

Gravurile şi pictura lui Devis Grebu au apărut în clipele de repaos de care a profitat lumea politică. Armistiţiul a permis multe netrebnicii parlamentare dar a deschis o ecluză spre senzual şi fantastic. Acolo e sufletul secret şi deschis al lui Devis Grebu. Între amintirile unei naturi animaliere şi în pragul unor descoperiri pe care le permite doar gramatica fluidă a visului.

IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU

Devis, Extraterestrul

Eu cred că Devis Grebu vine de altundeva. Cred că e extraterestru. Asta e soluţia care ar explica totul, în primul rînd, nu seamănă cu nimeni. E prea manierat pentru lumea prin care se mişcă, acum. Poate că asta e fişa postului de extraterestru, E politicos, manierat, întrebător, misterios, amabil (am mai spus-o asta la capitolul politeţe dar nu contează!) şi suprinzător.

Cred că asta e cea mai tare trăsătură a sa. Desenele sale surprind şi asta nu se învaţă la şcolile pământeşti de artă. Ca să poţi surprinde cum o face el, trebuie să priveşti altfel, cu un ochi rece şi inteligent. Un ochi rece, aşadar, apoi o minte sclipitoare şi, mai la urmă, o mână nervoasă, dublată de înţelegere. O mână care traduce în desen înţelepciunea aia sclipitoare şi observaţia rece.

Latura de grafician militant a lui Devis Grebu, manifestată alert, racordat la realitatea zilei, pune pe nedrept în umbră activitatea sa de pictor. Pentru că şi aici, în pictura, el rămâne acelaşi spirit neliniştit şi căutător servit de o „maşinărie plastică“ perfecta. O maşinărie care merge pe bază de culoare şi nuanţă, producând proporţii şi semne, linii misterioase care se topesc în contururi neliniştite.

Pictorul pune laolaltă conflictul între raţiunea legilor plastice si pasiunea de a le contraria, între nevoia de a spune o poveste şi dorinţa de a spulbera povestea în favoarea unui sentiment venit de departe, din orizonturi greu de atins de orice muritor. Zbuciumul interior, surprins şi decupat în secvenţe plastice, pare a fi cuvântul de ordine al întregii creării semnate de Devis Grebu.

Zbuciumul nu este dat oricui, iar dintre cei care sunt clădiţi pe zbucium, puţini reuşesc să-l îmblânzească, să-l surprindă, să-l învingă imortalizându-l. „Amintiri din zbuciumul lăuntric“ ar putea fi un titlu generic pentru aceste imagini stranii şi provocatoare. Puţini pot să-şi facă un loc al lor în miezul zbuciumului, puţini pot să dezvolte ca pe o stâncă nemişcată, în tremurul neîncetat al vieţii, casa lor artistică. Devis Grebu este unul dintre cei puţini.

DEVIS GREBU despre el însuşi ca PEDAGOG:

Deşi n-am urmat niciodată cursuri pedagogice, mi-a plăcut nespus atunci când mi s-a propus sa predau. La nebunie. E un schimb fantastic, energizant, din care şi eu am ieşit mereu câştigător, nu numai studenţii. Din păcate, în ultimul timp, situaţia s-a deteriorat. Mentalitatea tinerilor care se decid pentru a urma studii superioare (în toate domeniile – cred eu – cu excepţiile de rigoare pozitive, evident) a devenit pragmatică, dezinteresată, superficială. Nu mă mai atrage nimic spre catedră. Cu regret profund.

DEVIS GREBU despre propriile STUDII ÎN ROMÂNIA:

Cred că studiile pe care le-am făcut la „Institutul Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, ca de altfel si cele anterioare -de la „Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice“ – care mi-au pregătit trecerea la studii superioare, m-au dotat – în bună măsură – cu cunoştinţe tehnice şi profesionale excepţionale, atât în profunzime cât şi în intindere.

Mă refer însă, numai la orele de practică si la studiile legate direct de arta picturii sau a plasticii – în general – şi în nici un caz la studiile „teoretice“ ca: marxism-leninismul, istoria artelor (total fabricată de comunişti), materialismul dialectic, economia politică, estetica – şi altele de care nici nu îmi mai reamintesc – toate derivând din politica de îndoctrinare forţată pentru a deveni docili cetăţeni „sovietici“ (de clasa a doua).

ORI. Z. SOLTES, director, National Jewish Museum, Washington DC, despre DEVIS GREBU:

Noţiunea de “evreu internaţional” este rezultatul unor condiţii istorice şi o expresie menită să demonizeze evreii într-o manieră mai degrabă seculară decât teologică. Expresia se referă în accepţiunea ei negativă la prezenţa în întreaga lume a evreilor care, indiferent de ţara în care locuiesc, o parte din sufletul lor pare să fie întotdeauna îndreptată departe de locul de rezidenţă, spre centrul spiritual al realităţii evreieşti – Ereţ Israel. Dispreţul conţinut în această expresie reflectă îndoiala faţă de loialitatea evreilor pentru locul în care trăiesc şi le neagă acestora dreptul de a se simţi solidari cu locul lor de rezidenţă. În accepţiunea ei pozitivă însă, noţiunea reflectă contribuţiile multiple ale evreilor la civilizaţie, la nenumăratele culturi şi comunităţi care i-au găzduit de-a lungul timpului de bunăvoie sau nu. Sunt puţine locurile în care au trăit evrei care să nu revedince realizări în domeniul literar sau artistic, muzical sau teatral, ştiinţific sau medical – chiar şi sportiv – asociate măcar în parte cu acei evrei.

Devis Grebu este un veritabil Evreu Internaţional. Născut (în1933) şi crescut în România, a fost obligat de împrejurări politice şi ideologice să-şi caute domiciliu şi refugiu în altă parte.

Personalitatea sa, limbile pe care le vorbeşte, mijlocul de exprimare ales, dar şi formarea şi experienţa sa, toate sunt complexe şi variate.

Arta lui unifică însă diferitele identităţi care reflectă varietatea experienţelor sale în diferitele locuri care i-au format şi transformat fiinţa dintr-un unghi permanent tragi-comic, fie că este vorba de pânză, timbru poştal sau ilustraţie.

Lucrările lui Devis Grebu analizează şi reanalizează variata experienţă a artistului şi conţin un vocabular bogat în simboluri şi imagini atent realizate.

Mijloacele sale, ca şi viaţa sa, sunt splendid de diverse – de la cărţi de joc la ilustraţie de carte, de la caricaturi la acuarele şi picturi în ulei.

DEVIS GREBU despre PROPRIUL UMOR:

Aspectul „satiric“ al umorului meu, este o reflectare a dezgustului pe care-l resimt pentru „stilul“ de viaţă actual, care a devenit automatizat. Arta, adevărata artă – reacţionează în faţa acestei realităţi înconjurătoare. Cred că – în consecinţă – anumite „realităţi“, ca de exemplu idealizarea forţei, fie ea fizică, militară sau financiară, trebuie combătute, mai ales prin ironie şi satiră.

ROSLYN SIEGEL, critic de artă „The New York Times“,

despre DEVIS GREBU:

Arta dlui Grebu ascunde în spatele ilustraţiei comentariul social. Imaginile sale sunt epigrame vizuale, dense, cu înţeles comic, crud, provocator, surprinzător.

Dezaprobarea sa faţă de automatismul vieţii moderne se manifestă printr-o bizară şi adesea plină de umor juxtapunere a imaginilor. Imaginile sparte sugerează fragilitatea vieţii; numărul mare de ceasuri, scurtimea ei. Apelând deopotrivă la ochi şi la minte, lumea cu susul în jos a lui Devis Grebu oferă, după propria descriere, „un nou răspuns la anumite întrebări sau o întrebare aşteptând noi răspunsuri“.

Scriitorul IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU:

Întoarcerea artistului rătăcitor

Exclus din breasla plasticienilor, persecutat, împiedicat să se afirme, Devis Grebu pleacă, în 1964, din România si se lansează in străinătate ca pictor, ilustrator, designer şi profesor.

O carieră uimitoare despre care puţin a răzbătut dincoace de „Cortina de Fier“ Editura Rizzoli de pilda, a publicat in 1989, la New York, o cuprinzătoare monografie dedicata creaţiei

artistice a lui Devis Grebu a doua monografie dedicată unui român, primul fiind Brâncuşi! Desenele lui Devis Grebu nu sunt caricaturi. Sunt, mai degrabă, meditaţii grafice cu cheie ironică, aluzivă, cu tălmăciri ascunse.Umorul degajat de ele nu este unul care să provoace hohote de râs, e un umor de tip cumulativ, cu explozie întârziată, un umor înţelept, elaborat, de filon. Şi totul servit de un rafinament grafic de excepţie, de o linie foarte personală, inventivă în contorsionările sale.

O ciudată şi contrariantă luxurianţă sobră se degajă din toate desenele şi asta contribuie decisiv la alcătuirea „amprentei“ Devis Grebu.

Desenele lui Devis Grebu conţin în ele paşaportul unor mesaje universale, promovând râsul cu măsura. Cu măsura culturală.

Scriitorul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:

Căpăţânosul şi genialul Grebu

Dacă nu-l cunoşti pe Devis Grebu, ajunge să-i vezi desenele ca să-şi dai seama ce fel de om e. E unul dintre cei mai mari căpăţânoşi pe care îi cunosc. O ţine pe a lui cu atâta îndârjire, încât pâna la urmă accepţi că s-ar putea să aibă principii. Desenele lui au o existenţă autonoma fata de textul pe care il ilustrează. Are şi el simpatii şi antipatii ca tot omul dar când începe să deseneze le bagă pe toate în debara. Se transformă într-un chirurg al penitenţei care descoperă Ia pacienţii săi tot soiul de afecţiuni împotriva naturii sociale sau politice. Dar mai ales morale. Când ajunge aici, Devis devine mai pedant decât maeştrii chirurgiei plastice, doar că pe invers. Dacă îşi prinde personajele, pe care le pescuieşte din lumea VIP-urilor, cu vreo înclinaţie contrară vreuneia dintre cele zece porunci le aplică operaţii estetice cu o inventivitate de-a dreptul dumnezeiască. Şi se bucură de invenţiile lui, în acelaşi stil comunicativ al nu foarte bunului Dumnezeu din Vechiul Testament. Să nu uit, chiar dacă imi place să-l zgândăresc, îmi place să mă laud cu prietenia mea cu Devis, care din când în când e genial.

Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:

Apostaziile unui îmblânzitor de lighioane publice

Ilustraţiile de presă ale lui Devis Grebu vituperează mai rău ca pamfletul; sunt alcătuite ca un pandant perfect la satiră şi pot substitui orice editorial. Indiferent de avatarurile la care sunt supuse, personajele care au avut privilegiul să fie surprinse în anamnezele artistului sunt mântuite de o droaie de păcate. Aşa se face că sunt mai multe şanse ca o lighioană publică să rămână în istorie nu prin faptele sau spusele sale, ci în istorisirile ilustratorului.

DION (Daniel lonescu), artist plastic, jurnalist, despre DEVIS GREBU:

Desenele Iui Devis Grebu au impact de dinamită. Mă simt în largul meu să scriu despre lucrările şi faptele artiştilor pe care nu-i cunosc personal. Am însă norocul să am numai prieteni talentaţi. Devis Grebu este unul dintre ei. DEVIS este un artist excepţional, aşa că nu am de ce să-mi fac procese de conştiinţă, pot însă face acest articol de cunoştinţă. L-am cunoscut pe Devis Grebu, în urmă cu aproape douăzeci de ani la New York, mai exact la „The New York Times“. Ilustraţiile lui Devis Grebu nu sunt simple aserţii la text, ele sunt parabole, şi adesea exagerat de frumoase, pentru a-şi trăi propria existenţă. Desenele lui sunt si frumoase, si destepte. De un lirism sagace, interpretările vizuale sunt poetice şi, adesea, patetice.

Desenul de presă pe care îl practică Devis are un iz de efemeridă, dar cu un impact de dinamită.

Jurnalistul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:

Înainte de a-l cunoaşte, auzisem prin 1993, lucruri fabuloase despre Devis Grebu cel din perioada americană ziaristul din mine a ciulit urechile auzind că Devis Grebu era colaborator la New York Times. Ca desenator la New York Times n-ajunge să fii genial, trebuie să fii punctual şi să poţi lucra în regim de viteza. Noi asociem geniul cu inspiraţia capricioasă şi cu anxietăţi devastatoare ca harul ar putea întârzia la întâlnirea cu artistul.

Harul lui Devis Grebu nu întârzie niciodată. Aveam sa aflu ceva mai târziu că a colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase edituri din lume. În perioada sa franceză Devis Grebu, un metec, s-a impus convingător, patrunzând in elita artistică pariziană, încât azi Franţa îl poartă la butoniera si pe Devis Grebu. Devis Grebu are un umor de om liber, mai liber decit ne simţim mulţi dintre noi chiar si la 15 ani după căderea lui Ceausescu. Umorul o sa-mi spuneţi, e oricum un simptom de libertate. Da, dar poate fi si un simptom al libertăţii simulate, cum e faimosul nostru haz de necaz.

Devis Grebu a plecat din România împins, cred, de umorul sau. Lucrurile care pe el ii făceau sa rida in anii 60 nu erau deciî cel mult subiect de bancuri anonime care nu se spuneau deciî cu fereala. Ori cind rizi pe ascuns sau numai de fata cu persoane de încredere, risul devine un scincet suportabil Devis n-a vrut sa rida pe ascuns, simulând o libertate pe care n-o avea.

Daca ar fi vrut sa facă o cariera artistica in România, ca pictor si ca grafician sint convins ea ar fi reuşit Si poate ca ar fi fosl mult mai bine cotat decât colegii săi de generaţie despre care se vorbeşte la noi la superlativ Devis Grebu a făcut „greşeala“, daca vrei i, de a-si incerca puterile in străinătate. Si-a permis sa si reuşească, ceea ce e enervant printre artiştii suficientei noastre naţionale.

Daca Devis Grebu ar fi fost si el acolo un artist plastic care împusca in exil francul succesului, cu siguranţă ca s-ar fi ştiut mai multe despre el in România si înainte de Revoluţie Grebu n-a fost pus la index in România numai de autorităţi, ci si de colegii de breasla excedaţi de succesul sau. Aşa se face ca numele lui spune mai multe in lumea larga decât la el acasă. Exista artişti plastici romani, glorii naţionale, care si-au fabricat pentru uz intern si o cariera internaţionala, chipurile impunătoare, cu expozitii in străinătate si cu premii internaţionale mai mult sau mai puţin obscure f iecare dintre noi isi are porţia sa de recunoaştere universala, asta inceptnd de la zero. adică de la exişti, dar nu eşti recunoscut, acest era care a produs tot felul de legende compensatorii ele tip conspirationist.

Grebu e inca insuficient cunoscut in România si pentru ca el contrazice teoria ca daca n-ai pile sau bafta chioara nu devii un nume in Occident. Din succesele in străinătate ale lui Devis Grebu, daca nu mă credeţi va invit sa-i consultaţi CV-ul, se pot alcătui cel puţin patru glorii perfect plauzibile in artele plastice româneşti.

DEVIS GREBU despre COMPUTERE:

Apreciez cum se cuvine această extraordinară invenţie electronică si încerc – fără prea

mare succes – să-mi conving semenii înconjurători de avantajele acestei luări de poziţie circumspecte.

Căci sînt un mare admirator al inteligenţei umane. Cred că este un factor decisiv în păstrarea demnităţii, bunul cel mai de preţ al omului – după părerea mea. Dacă inteligenţa nativă este însămânţată şi cultivată intelectual prin experienţe de viaţă proprii – şi ale celor ce ne îndrumă primii paşi, prin lecturi de calitate şi cizelarea gusturilor vizuale si auditive, prin acumularea echilibrată şi evolutivă a cunoştiinţelor de cultură generală şi – mai ales – dacă suntem educaţi într-un spirit de tolerantă şi generozitate, avem o perfectă carapace, prin ale cărei fisuri naturale poate tîşni talentul în toate direcţiile, evident, dacă îl posedăm.

Concluzia este stilul, personalitatea. Dacă ÎN PLUS, ne permitem posesia unui aparat – sofisticat precum calculatorul – şi dacă ştim cum să-l exploatăm la sânge, tranformându-l în sclavul nostru – nu viceversa, cum se întâmplă din păcate în epoca noastră cu predilecţie tineretului -atunci, putem considera că suntem cu adevărat privilegiaţi. Căci – deşi păstrez o reticenţă alergică în pătrunderea secretelor de manipulare ale acestui superb monstru – eu mă folosesc în permanenţă de beneficiile şi atuurile sale de timp, documentare, metamorfozări estetice şi servicii poştale rapide, de calitate şi gratuite.

Folosesc intermediari, benevoli sau remuneraţi. Deci, în concluzie, nu nutresc nici cea mai mică urmă de aversiune faţă de calculator – şi cu atât mai puţin faţă de internet ci sunt vehement şi – pe cât pot – de persuasiv contra folosirii lor ca înlocuitor ai creierului, care – din păcate, mai ales la generaţia tânără – constat cu groază, tristeţe şi demoralizare, că se atrofiază pe zi ce trece. În plus, eu pretind că, atât calculatorul (cît şi telefonul mobil) – două gadgeturi devenite mijloc de afirmare pe scara societăţii de consum – nu trebuie folosite pentru frivolităţi de amuzament, ci pentru scopul adevărat şi iniţial datorită căruia au fost concepute. Cu atât mai mult, Internetul – pe care nu-l pot lua în consideraţie separat, ci ca un component important al serviciilor ce le poate aduce o judicioasă şi bine controlată utilizare a acestui robot – (care poate fi şi docil – simpatic ca un animal domestic).

Cât priveşte o eventuală schimbare de atitudine faţă de acest „fenomen“ – numai condiţia de moarte clinică a propriei mele inteligenţe, ar putea-o provoca.

Dacă as şti să mânuiesc „mai bine“ (faţă de „deloc“ care-i – în fond – situaţia actuală) această uzină de fabricat imagini, probabil că aş desena destul de mulţumitor pentru alţii, nicidecum pentru mine însumi. Căci, calitatea „mea“ de desenator (cu o anumită faimă internaţională) provine din resursele mele native, cizelate de ani mulţi de studiu şi exerciţii istovitoare, nu din manipularea – cu oricâtă măiestrie-a acestor electroni copulatori.

Nu apreciez deloc grafica făcuta pe computer, căci, o găsesc vulgara, stridenta, fabricata si mai ales lipsita de emoţia atât de necesara unei opere de arta. In schimb, tema „computerului“, este -pe de o parte- o tema care mă obsedează cu adevărat, datorita domintaiei covârşitoare si strivitoare pe care o exercită acest aparat asupra umanităţii contemporane şi – pe de altă parte – o temă/ofertă (de nerefuzat) care mi-a fost propusă de diverşi clienţi din presa internaţională si de edituri, pentru a o ilustra, tocmai pentru că – cred eu – nu mă pricep deloc la acest mecanism ce poate deveni malefic sau anost, fapt care m-a determinat să găsesc soluţii imaginare cât mai năstruşnice sau/si umoristice. Realizând de-a lungul carierei mele (mai ales în cei 15 ani la New York), mai multe sute (si nu zeci) de ilustraţii pe această „temă“, pot considera că ea a fost (şi este în continuare), atît o obsesie, cât si o fatalitate, ca să nu mai vorbesc de o plăcere, ţinând cont de beneficiile materiale ce au decurs din această activitate.

Vezi si:

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/07/19/devis-grebu-un-demers-de-partea-valorii/

http://naspa.forumgratuit.ro/istoria-interzisa-mari-personalitati-romanesti-f60/respectatipromovati-valori-scenariu-sorin-ilieiu-pentru-un-film-documentar-de-lung-metraj-si-de-mare-tonaj-devis-grebu-t1501.htm#5586

http://absurdistansubfalduritricolore.wordpress.com/2010/07/20/respectatipromovati-valori-scenariu-sorin-iliesiu-pentru-un-film-documentar-de-lung-metraj-si-de-mare-tonaj-%E2%80%9Cdevis-grebu%E2%80%9D/

http://turnofftheglory.com/blog/2010/07/20/textul-domnului-sorin-iliesiu-despre-maestrul-devis-grebu/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=textul-domnului-sorin-iliesiu-despre-maestrul-devis-grebu

http://acin1602.blogspot.com/2010/07/devis-grebu.html

http://vasilegogea.wordpress.com/2010/07/20/davis-grebu-77/