Orizont: Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?

Revista Orizont de septembrie deschide o nouă anchetă culturală realizată de Cristian Pătrășconiu, pornind de la următoarea întrebare: ,,Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?” Redau aici răspunsul meu:

După ce am citit pentru prima dată mărturisirea lui N. Steinhardt despre fericirea celor ce se bucură de darul lacrimilor, am învățat să-mi înving sfiala și să-mi exprim emoțiile provocate de lectura anumitor cărți. Cartea la care am plâns cel mai mult, ca reflex al empatiei cu victimele unor experiențe traumatizante, are ancore bine fixate în realitățile celor 45 de ani de comunism românesc. Ea, Cartea, se compune ca un poliedru de portrete, fulgurări stradale, frânturi de alfabet Morse pe ziduri ostile, miasme ale morții spintecate de izul arpacașului fiert sau al ciorbei de varză putredă, zgomot de vizetă trântită cu furie, o suită de flash-uri decupate din sute de alte cărți de memorii carcerale, din paginile cărora se revendică memoria unei suferințe greu de recompus în cuvinte.
Am plâns citind despre șirul de anchete la care a fost supusă Adriana Georgescu de către temutul Nikolski. Mi-au dat lacrimile în timp ce lecturam despre decizia comandantului închisorii din Dumbrăveni de a tăia arborele din curte, ce adăpostea spiridușul-fantasmă al Lenei Constante. M-au cutremurat mărturiile despre înfiorătoarele acte de tortură îndreptate împotriva unor oameni nevinovați în perioada furibundei represiuni politice și despre condițiile inumate de detenție. Inomabilul are mii de chipuri hidoase și fiecare scriere se naște scrâșnit, spasmodic, cu unghiurile ei de lumini și umbre.
Dacă cineva a încercat să găsească numitorul comun, să puncteze fiecare motiv din această morfologie textuală extrem de densă, acela a fost Constantin Ticu Dumitrescu. Cele șase cărți monumentale ale sale, reunite sub titlul ,,Mărturie și document”, aglutinează recursul la memorie cu substratul documentar, accesibil astăzi cercetătorilor datorită eforturilor sale de a deschide arhivele fostei Securități. Mai mult, această culegere impresionantă a fost, poate, cartea care nu a permis lacrimilor să contenească. Pentru că în ea s-au scurs, nemilos, toate firele tematice cunoscute, redând experiențele dramatice ale unei întregi generații năruite sub teroarea istoriei.

Reclame

Evenimente culturale R&R: Întâlniri și dialoguri cu Doina Jela, la Oradea

 

R&R bookstores & coffe houses în colaborare cu Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, Asociația „Cei 40 de Mucenici”,
vă invită la suita de evenimente care o au ca protagonistă pe:

DOINA JELA, jurnalistă, editoare, scriitoare, traducătoare, fondator al Asociației Ziariștilor Independenți din România, autor a numeroase articole, lucrări, mărturii din perioada comunistă și post-decembristă, care și-a pus viața în slujba culturii, a libertății cuvântului și a adevărului rostit cu fermitate, chiar și atunci (sau mai ales) când ocultarea lui era interes de stat.

1. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 12.00, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, întâlnire cu elevii – Trecutul recent şi formele fictive şi non-fictive de prelucrare a lui. Romanul “Villa Margareta” (Polirom, 2015). Invitat: Doina Jela.

2. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 16.00, Cafeneaua literară R&R Cetate, întâlnire cu studenții de la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării – Jurnalismul istoric ca instrument de reconciliere sau de condamnare? Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

3. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 12.00, Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Corp E, et.1, Sala de conferințe, întâlnire cu elevii de la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” – Istorie și jurnalism pe propria piele. Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

4. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 17.00, R&R Republicii, prezentare de carte, romanul „Villa Margareta” (Polirom, 2015) – Un dialog despre „Docuficțiune” sau „minciuna care spune adevărul”. Invitați: Doina Jela, Maria Hulber.

“Villa Margareta este locul unde se întretaie timpul și privirea se furișează, prin uși lăsate voit deschise, în viețile altora. Undeva, în apropierea Villei Margareta, s-ar putea profila, discret, însăși viața cititorului, topită într-una din cele mai reale ficțiuni care au văzut vreodată lumina tiparului.” Maria Hulber

Orizont: De ce iubim ,,Memoriile lui Hadrian”?

În Orizontul de august sunt publicate două pagini de mare finețe, într-o anchetă culturală coordonată de Cristian Pătrășconiu și construită din ecourile afective ale unei cărți remarcabile prin forța istorică și grația stilistică. Iată, mai jos, răspunsul meu la întrebarea tematică ,,De ce iubim «Memoriile lui Hadrian»?”:

,,Suflet mic, suflet blând și călător” reprezintă una dintre cele mai tulburătoare invocații ce s-au scris vreodată. Iubim acele cărți care ni se prind de suflet, răscolind imagini și plăsmuiri cu forța evocatoare a marilor începuturi. ,,Întâile mele patrii au fost cărțile” ne destăinuie Hadrian, iar în filigranul ,,Memoriilor” sale, rafinat și minuțios imaginate de Marguerite Yourcenar, se întrezărește o misterioasă alchimie a lumilor posibile, de la intuiția unor rădăcini ancestrale cu irizații sacre până la structura unui splendid eseu de mentalitate, ce glosează pe idei generoase privitoare la societate, sistem, civilizație. Atins de presimțiri sepulcrale, într-un timp solstițial al vieții, Hadrian își contemplă trecutul, destinul, imprevizibilul latent în toate formele acțiunilor sale, reunind totul sub semnul celor trei imperative esențiale în jurul cărora își construise efigia imperială: ,,Humanitas, Felicitas, Libertas”.
Dincolo de aspectele înșelătoare ale realității, omul își caută, mai ales, sufletul, esența lui eternă. Prin această privire îndreptată nu doar spre trecut, ci și spre adâncimi, asemenea pânzei freatice vioaie și însuflețite, se străpung neașteptate straturi narative ce mărturisesc despre nașterea civilizației sub forța mitului și a gândirii, despre perpetuarea și migrarea marilor sisteme filosofice dinspre spațiul elin spre cel roman, despre natura umană, risipită caleidoscopic în infinite virtualități, despre puterea imperială, ca sursă a păcii, fericirii și libertății, despre voluptățile estetice nebănuite, despre curajul rece și cumpătarea stoică…
Așadar, unei seducții a ideilor îi răspunde, ca un verosimil pandant, seducția istoriei. Centrul descoperă idealul de ordine, înțelepciune și dragoste, iar Roma renunță la exacerbările triumfaliste din epocile anterioare, prelungindu-și ritualurile spre marginile imperiului, care-și menajează, pentru viitor, zvâcnetul vital fondator. Lumea de astăzi poate fi înțeleasă ca o consecință a epocii lui Hadrian.

O nouă anchetă LaPunkt: 7 cărți pentru vara lui 2017

Sub coordonarea lui Cristian Pătrășconiu, o nouă anchetă LaPunkt deschide sezonul recomandărilor estivale de lectură. Reiau aici propunerile mele, într-o ordine care nu se dorește a fi nicidecum ierarhică, ci în deplin acord cu ritmul începutului de vară:

1 Noaptea de foc de Eric-Emmanuel Schmitt, un roman inițiatic, cu inserții autobiografice, în care ficțiunea sfârșește prin a se topi în realitate. Itinerariul străbătut prin geografia reală a Saharei algeriene se transfigurează, treptat, într-o călătorie spirituală prin noaptea de foc a sublimei revelații.

2 Durere de Zeruya Shalev, cartea uneia dintre cele mai importante scriitoare contemporane, remarcabilă prin rafinamentul stilistic deschis cu infinită subtilitate spre adâncimile sufletești. Foarte sensibilă la dinamica relațiilor din complicata lume ce ne înconjoară, de la stadiul socio-politic până la cel intim-familial, Zeruya Shalev întrevede cu acuitate consecințele tragice ale pulsiunilor ideologice.

3 Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă… de Matei Vișniec, un roman izvorât dintr-o ardentă chemare interioară – dragostea pentru Teatru – și din statornicele pelerinaje culturale ale autorului spre unul din cele mai vechi și emblematice locuri ce reflectă strălucirea artelor spectacolului: Festivalul de la Avignon. Irizațiile lirice ale cărții nu sunt simple structuri complementare, ci fac parte din însăși esența arhetipală a teatrului, pe care cititorul este invitat să o descopere în matricea sa originară.

4 Imago de Ludmila Ulițkaia, o foarte densă, minuțioasă și lucidă reprezentare narativă a sinuoasei istorii ce pătrunde coroziv în intimitatea personajelor sale, le deturnează destinele, le asediază fibra interioară. Parcurgând filele cărții, am uneori strania senzație că retrăiesc, cu o strângere de inimă, frânturi din propriul nostru trecut sub totalitarism.

5 Istoria comunismului din România. Volumul III. Documente Nicolae Ceaușescu (1972-1975) de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), o impresionantă lucrare de ținută academică, recomandată în ideea că, asemeni mie, există numeroși cititori interesați de fondul documentar al istoriei noastre recente și dispuși ca, într-o toridă zi de vară, să renunțe la plajă și la briza mării pentru o pasionantă incursiune în arhivele comunismului.

6 Jurnalul fericirii de N. Steinhardt nu va lipsi niciodată din recomandările mele, pentru că valorează el însuși cât o bibliotecă robustă, cu deschideri nebănuite spre incitante experiențe de lectură. De citit și recitit.

7 Vila Amalia de Pascal Quignard, un roman dedicat tuturor celor aflați în continua căutare, prin actul lecturii, a unui refugiu salvator, a unui spațiu intim și compensator. Paradisul e atât de aproape… Trebuie doar să-l presimțim și să ne oferim desfătării livrești cu toată ființa noastră, indiferent dacă prinde conturul unei insule liniștite din golful Napoli sau al unei camere scăldate de auriul după-amiezei de vară…

Întreaa anchetă culturală poate fi citită în publicația LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/06/29/ancheta-la-punkt-7-carti-pentru-vara-lui-2017/

Bookfest 2017: două recomandări

Vă recomand două lansări de excepție ce vor avea loc la Bookfest 2017 – București, la sfârșitul acestei săptămâni.

Mai întâi, sâmbătă, 27 mai 2017, ora 13,30:

America la răscruce. Un dialog transatlantic între Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu

Vor vorbi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu

Apoi, duminică, 28 mai 2017, ora 12:

Întrebări puse La Punkt de Cristian Pătrășconiu

Vor vorbi Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Ioan Stanomir, Eugen Stancu și Cristian Pătrășconiu

Pasiune și inovație

În 15 ianuarie am trăit o mare bucurie – o dublă bucurie! – prilejuită de apariția primei cărți pe care am nășit-o de când mi s-a dat în grijă, spre o bună călăuzire în spațiul editorial românesc, cel mai frumos dar pentru sufletul unui filolog și bibliofil înverșunat: Editura Didactica Militans a Casei Corpului Didactic Bihor.
Mai mult, destinul face ca volumul să nu fie unul oarecare, ci o culegere de studii pe teme didactice și științifice scrise de profesori și colegi foarte dragi mie. Sub titlul inspirat ales de coordonatoarea lucrării, prof. dr. Elena Cristina Marian, Pasiune și inovație la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu” din Oradea, se însumează tot atâtea profesiuni de credință ale celor pentru care vocația de dascăl își păstrează sensul și noblețea. I-am dedicat acestui colegiu 21 de ani din viață, de la începuturile mele profesorale și până în noiembrie 2016. La propunerea onorantă a Cristinei, căreia îi mulțumesc și pe această cale pentru tot ce a însemnat, de-a lungul anilor, prietenia și colaborarea noastră, am scris prefața cărții. Am intitulat-o, mergând pe firul inspirației ei, Pasiune și inovație – dubla flacără a educației. Am marea plăcere de a o reda în continuare.

Pasiune și inovație – dubla flacără a educației

Intrată de mulți ani sub reflectoarele unei fertile tradiții a promovării valorilor în educația românească, seria de contribuții metodice și științifice inițiate la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu” din Oradea își continuă, prin prezentul volum, călătoria intelectuală de excepție. Sub semnul a tot ceea ce reprezintă mai valoros și mai statornic spiritul eminescian în cultura română, lucrarea de față constituie o fidelă mărturie despre deplina asumare a nobilei vocații de dascăl.

Într-un timp încărcat de dinamism, de o rară efervescență a ideilor și tendințelor reformatoare ce animă mediul educațional, devine vitală păstrarea unui contact ferm cu toate elementele de noutate ivite în peisajul realității cotidiene. Omul atent ancorat în exigențele lumii contemporane se reflectă, ca într-o scrutătoare oglindă a sufletului, în imaginea dublului său, a omului de la catedră, pasionat și interogativ, curios și deschis unui autentic dialog, a cărui existență se perpetuează prin darul oferit tinerelor generații formate și modelate: dubla flacără a educației. Pasiunea și inovația, cei doi poli ai oricărei experiențe didactice fundamentale, dau sens unui destin dedicat întru totul școlii actuale, a cărei misiune se conjugă cu cerințele modernității.

În paradigma actuală a învățământului, profesorul se află în miezul propriei formări didactice și intelectuale, activându-și energiile creatoare, nevoia dezvoltării interioare și încrederea în capacitatea sa de asimilare a oricăror forme de progres rezultate în urma transformărilor firești ale lumii din jurul nostru. Poate că astăzi e mai important decât oricând ca fiecare dascăl să se apropie de lumea științifică și academică, să se implice în propria formare printr-o activitate de cercetare în domeniul didacticii și în cel al specialității. Cele mai relevante modele pedagogice se transmit, mai ales, prin puterea exemplului, prin strategiile de înțelegere și de explorare a lumii pe care doar cadrele didactice le pot oferi în spațiul privilegiat al școlii. O redutabilă echipă profesor-elev reprezintă semnul unei educații moderne, interactive, care va lăsa, cu siguranță, o serioasă moștenire viitorului. Articolele din paginile cărții vor confirma că, în colegiul nostru, pasiunea și inovația sunt constante prin care se disting atât profesorii, cât și elevii.

Așadar, dubla flacără se lasă purtată pe firul anilor ca un titlu de noblețe, de la suflet la suflet, tot așa cum, încă din Antichitatea greacă, o alta a rămas nestinsă. Spiritul de competiție, voința autodepășirii și dorința de a ne regăsi pe harta marilor școli de prestigiu din România rămân repere ce strălucesc datorită activității științifice a cadrelor didactice și rezultatelor remarcabile obținute de către elevii cei mai performanți. Crezul nostru se exprimă armonios prin cuvintele memorabile și de o ardentă actualitate scrise, cândva, de publicistul Mihai Eminescu: ,,Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul.”

coperta-1

Pour toi, Sylvie…

O spun din capul locului: știu că scriind aceste rânduri îmi asum riscul de a-mi contraria cititorul. Nu cred că voi mai face vreodată o asemenea mărturisire. Azi-noapte, la lectura veștii că scriitorul Umberto Eco ne-a părăsit, mi-au dat lacrimile. Dar nu câteva, discret ascunse în colțul ochiului, așa cum i-ar sta bine unui intelectual cerebral, ci șiroaie de amărăciune rostogolite peste obraji. N-am reușit să înțeleg pe loc de ce evenimentul îmi provoacă o asemenea imensă tristețe.

Am recuperat astăzi amintirile mele despre Eco, risipite în cele două lumi în care i-am vizitat opera, asimilând o mare parte din cercetările sale. Am pornit pe un itinerariu creionat pe harta lumii vegetale, prin file îngălbenite din cursurile de semiotică, prin tratatele și istoriile achiziționate și citite cu sfințenie, cu creionul în mână și cu fișele de lectură alături, prin pasaje de romane marcate și acum cu diferite culori fluorescente. M-am îndreptat apoi spre lumea minerală, căutându-l pe Eco prin pulberea de siliciu a serverelor mașinăriei universale ce stochează totul, cu religiozitate, de la cuvinte până la fotografii și amintiri…

Am înțeles abia acum cât de mult înseamnă Umberto Eco pentru mine și cât de multe îi datorez pentru buna mea așezare în lume și pentru înțelegerea semnelor ei, exercițiu devenit în timp o adevărată abilitate ce mă ajută să depășesc, fără prea mare dificultate, multe momente delicate. De la profesor și semiotician am învățat să trasez cu ușurință granițele dintre semiotică, semiologie și semantică și să-mi diversific instrumentarul de analiză textuală cu cele mai elaborate și moderne tehnici. Mi-a stârnit dragostea pentru lumea și limbajul criticii și m-a convins că expresia critica criticii nu sună nicidecum precum coada vreunui monstru marin eșuat pe uscat, ci este un mod plăcut de a-mi explora o altă formă a spiritului creator. Și, de ce nu, a narcisimului diaristic.

De la Baudelaire citire, lectorii aflaseră deja că ,,Prin codri de simboluri petrece omu-n viață”, că în spațiul acela difuz dintre simbolizant și simbolizat se naște poezia cu infinitele ei constelații de semnificații. Dacă poezia își primise ofranda în zorii modernității literare, proza a fost nevoită să mai aștepte aproape un secol pentru demna și rafinata repunere în drepturi estetice. Eco are marele merit de a-i da Cezarului ce-i al Cezarului, iar prozei ce este al prozei: semiotica, superba știință născută din frenezia căutării sensurilor ascunse ori adormite, din pasiunea ideilor și rațiunea tăierii nodurilor gordiane ivite pe parcursul celor mai adânci analize textuale.

Pentru mine, întâlnirea cu Eco a fost acel moment decisiv care mi-a pecetluit calea de formare, drumul spre universul prozei, spre grația narațiunii, al cărei nimb mă atrage negreșit. Pentru mine, el face parte din Sfânta Treime a prozei, fără de care nimic n-ar fi și nimic nu s-ar povesti: Eco – Llosa – Borges. O spun acum în deplinătatea conștiinței mele de cititor avid al scrierilor citite cu nesaț și cu o plăcere intelectuală imposibil de reprimat: pentru mine, ornitorincul lui Eco e la fel de fascinant precum catoblepasul lui Llosa, iar în labirintul scriiturii lectorul nu se poate simți altfel decât în inima Paradisului borgesian.

Arta literaturii este o știință a semnelor pe care autorul știe să le așeze în calea cititorului său. Nu mă atrag scriitorii care nu stăpânesc această știință a semnelor, care nu-mi lasă nimic în drum mie, cititorului. E o lume vidă, ternă ca o pictură rece și lipsită de viață, ale cărei culori se vor ofili în timp fără ca nimeni să le împrospăteze și căreia eu nu-i pot oferi, la rândul meu, nimic. Ocolesc spontan asemenea autori incapabili. Și așa lumea reală se pulverizează în tot felul de frământări lipsite de importanță, ignorând lucrurile cu adevărat esențiale; nu simt nicio plăcere, deci, s-o descopăr în deplina ei inutilitate gravată aidoma pe foi de hârtie…

Nu știu ce aș fi devenit fără Eco, unde m-aș fi aflat fără scrierile sale. Am scris în spațiul virtual despre cărțile traduse și publicate în România de câte ori am avut ocazia: în articolul pe care l-am republicat astăzi pe acest blog, aici și aici. Pe ultimul îl voi relua în continuare, pentru că, așa cum Eco s-a îndrăgostit de Sylvie, trăind o frumoasă poveste de dragoste alături de ea, tot așa și eu m-am îndrăgostit de narator în timpul plimbărilor prin pădurea narativă… Din grijă față de cititorul meu, avertizez că redau textul așa cum l-am scris atunci, în 2008, fără să mișc vreun semn lingvistic de la locul său. Așadar, nu recomand să se interpreteze nici cel mai mic semn cu instrumentele prezentului, căci se pot produce răniri neprevăzute…

P.S. Blogul Doar tu și cartea îmi aparține. L-am deschis în 26 iunie 2008 și am scris, o perioadă, de plăcere. Treptat, textele au devenit științifice, apoi documentare. Ulterior, din pricina modului dificil de operare pe platforma Blogspot, am fost nevoită să mă mut La firul cărții, de unde scriu și astăzi textele în spațiul virtual.

Rătăcind prin pădure…

În seara aceasta intenţionam să iau la ,,atac” Idiotul lui Dostoievski, dar iarăşi m-a oprit gândul dantesc cel bun, cu vocea-i de lapte şi miere, aducându-mi aminte că ne aflăm în miezul marilor sărbători ale Creştinătăţii de la începutul fiecărui an.
Aşadar voi face (din nou) o plimbare nocturnă prin pădurile narative, călăuzită de… ştiţi voi cine! Se pare că aţi ghicit: e vorba de Umberto Eco, semioticianul atât de drag mie, riguros şi tenace, capabil să reitereze la nesfârşit analiza structurală a unui text pentru a-i îmbogăţi dimensiunile. În Şase plimbări prin pădurea narativă, carte editată şi reeditată la noi, Eco adună o serie de conferinţe ţinute de-a lungul timpului. Oricare ar fi pretextul, punctul de pornire al dezbaterilor sale, în miezul fiecărui text se ascunde un alt nivel al naraţiunii Sylvie de Gerard de Nerval, carte pe care o consideră una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii universale. În prima conferinţă, intitulată Cum se intră în pădure, autorul îşi aminteşte : ,,Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată s-o citesc. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna […]. În 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University şi au apărut multe ‘term papers’ foarte interesante pe această temă. Îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cât de nesăraţi sunt cei care spun că anatomizând un text şi exagerând cu ‘close reading-ul’ îi ucizi farmecul. De fiecare dată când iau în mână Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima oară.”
În cea de-a doua conferinţă, Pădurile din Loisy, Eco îşi îndreaptă iarăşi paşii spre Sylvie, aventurându-se pe potecile deja cunoscute, accesibile, luminate. Diegeza în sine, istoria povestită şi trăită de personaje, îl interesează mai puţin pe cercetător decât analiza textuală pe care o întreprinde cu o deosebită plăcere. Structura cărţii se converteşte în adevărate diagrame ale lumii închise între paginile ei, ce oferă imaginea unei arhitecturi complexe, neobişnuite şi destul de greu de pătruns de către un neiniţiat. Redau încă un fragment revelator din carte, fiindcă eu n-aş putea scrie la fel ca Eco: ,,Avea dreptate Proust când observa că această atmosferă ‘albăstruie şi purpurie’ nu stă în cuvinte, ci între un cuvânt şi altul. Într-adevăr, această atmosferă e creată de raportul dintre fabulă şi subiect şi tocmai acest raport guvernează chiar opţiunile lexicale ca atare la nivelul discursului. Dacă puneţi diagrama mea ca o grilă transparentă peste suprafaţa discursivă, veţi vedea că tocmai în nodurile în care iau naştere salturile temporale se insinuează, în poziţie strategică, acele schimbări continue de timpuri verbale. Aceste schimbări între imperfect, prezent sau perfect vin aparent pe neaşteptate, uneori sunt imperceptibile, dar nu sunt niciodată nemotivate.
Spusesem în conferinţa precedentă că, după ani şi ani de zile, de când o supun pe Sylvie unui tratament aproape anatomic, această carte nu şi-a pierdut niciodată pentru mine farmecul ei, şi de fiecare dată când o citesc e ca şi cum această poveste a mea de dragoste cu Sylvie (nu ştiu dacă e cu povestirea sau cu protagonista) ar începe pentru prima oară. Cum e posibil, din moment ce cunosc ‘grila’, regula acestei strategii? Asta-i deoarece grila poate fi construită când ieşim din text, însă când te întorci în text, şi odată recaptivat de text, Sylvie nu poate fi citită în grabă. Sigur că poţi, dacă din întâmplare vrei să identifici o frază, dar în cazul acela nu mai citeşti, ci consulţi, sau faci ‘scanning’, ca un computer. Dacă citeşti, încercând să înţelegi diferite fraze, îţi dai seama că Sylvie te obligă să încetineşti pasul. Şi imediat ce-l încetineşti, uiţi cheia, firul Ariadnei cu care intraseşi în text. Te pierzi din nou în pădurea din Loisy fără a mai găsi drumul.”

Întrerup aici textul meu şi al lui Eco… Acum mă preocupă lectura celei de-a treia conferinţe, Zăbovind prin pădure

(7 ianuarie 2009)

Eric Clapton: omul care n-a vrut să fie Dumnezeu

Eric Clapton. ,,Un bărbat cu chitară împotriva tuturor”

A așterne pe hârtie biografia completă a unuia dintre cei mai talentați chitariști din toate timpurile, Eric Clapton, pare un proiect extrem de ambițios. Și totuși, în volumul Copilul nimănui: biografia completă a lui Eric Clapton (trad. Alex Moldovan, București: Editura Publica, 2015), jurnalistul și scriitorul britanic Paul Scott reușește să construiască nu doar cronica unei vieți de excepție, ci o adevărată istorie a blues-ului și rock-ului mondial. Ediția originală a cărții, în limba engleză, a dobândit conotații aniversare, ieșind de sub presa tiparului în martie 2015, concomitent cu împlinirea vârstei de 70 de ani de către celebrul muzician.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă exercițiul biografic la care autorul recurge nu este decât un pretext pentru a evoca vârsta de aur a blues-ului britanic, ce a captat fiorul ritmurilor ivite din Delta fluviului Mississippi. Omul care mai târziu avea să refuze să fie numit Dumnezeu de către admiratorii săi, Eric Clapton, a descoperit în muzica îndepărtatei Lumi Noi o comoară pierdută: ,,El a găsit ceva valoros pe un alt continent, în muzica oamenilor simpli, a celor vii și a morților, un mod de a supraviețui și un mod de a înțelege și a comunica sentimentul lipsei. În această muzică, precum în nicio alta, Clapton, proscrisul, copilul nelegitim, fiul respins, a găsit sentimentul de apartenență de care nu avusese parte și șansa mântuirii absolute.” Nu s-a mulțumit doar să culeagă rădăcinile arhetipale ale blues-ului american, ci le-a prelucrat cu o nouă forță artistică, redându-le pământului din care s-au născut și lumii întregi.

Citește articolul integral în revista virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2016/01/09/eric-clapton-un-barbat-cu-chitara-impotriva-tuturor/

Ratio et Revelatio: Noutăți editoriale 2016

Anchetă: Ce cărți faine pregătesc editurile pentru 2016

Un articol de Eli Bădică, apărut pe bookaholic.ro

,,RATIO ET REVELATIO

Otniel Veres

Director general

Titlurile pregătite de Ratio et Revelatio continuă conturarea tot mai clară a profilului nostru editorial, în direcțiile ei de bază: filosofie, religie/teologie, literatură, memorialistică și documente. Astfel, cele mai multe apariții editoriale își vor găsi locul în colecția de filosofie (Ratio), teologie (Revelatio), literatură (Biblioteca R&R), însă și alte colecții se vor îmbogăți cu titluri proaspete în 2016. Redăm mai jos cîteva dintre cele mai importante apariții ale anului viitor.

Colecția Ratio-filosofie. Unul dintre cele mai așteptate titluri este semnat de Friedrich Wilhelm von Herrmann și Francesco Alfieri: Adevărul despre ‘Caietele negre’ ale lui Heidegger, trad. Paul Gabriel Sandu. Profesorul Herrmann este ultimul asistent și colaborator în viață al filosofului german, iar Francesco Alfieri este profesor la Universitatea Pontificală Laterană; Sir Anthony Kenny, O nouă istorie a filosofiei occidentale, vol. I-IV, traducere de Antoaneta Sabău, Doru Căstăian, Otniel Vereș; Seria Mediaevalia va continua cu o traducere revizuită a Proslogion-ului lui Anselm de Canterbury, realizată de Alexander Baumgarten; Pseudo-Aristotel, Despre măr și moarte, trad. de Alexander Baumgarten; Remi Brague, filosof catolic francez, Capodopera lui Dumnezeu și alte eseuri; Alberto Castaldini, Ipoteza mimetică. Contribuții la o antropologie a iudaismului, trad. de Raluca Lazarovici Vereș. De asemenea, va fi inaugurată o nouă serie de fenomenologie, al cărei prim titlu va fi: Fenomenologia lui Husserl, de Dan Zahavi, trad. de Iulian Apostolescu și Ioana Zamfir.

logo ratio et revelatio

Colecția Biblioteca R&R. Volumul de nuvele rusești inedite, de secol 19, Odată toamna, sub coordonarea Antoanetei Olteanu; Mariko Nagai (cîștigătoare a Premiului G.S. Sharat Chandra pentru proză scurtă de ficțiune), Povestiri rurale, trad. de Laura Mureșanu; Massimo Carlotto, Creștinii lui Allah, trad. de Raluca Lazarovici Vereș, frescă istorico-socială situată în timpul lui Suleiman Magnificul; Père Lachaise. Povestiri din mormintele Parisului, volum colectiv sub coordonarea Laurei Liberale, trad. de Raluca Lazarovici Vereș; Gerry McDonnell, Am văzut un evreu irlandez, trad. de Petru Iamandi; Lilia Bicec, Testamentul necitit, ficțiune autobiografică. Va continua seria de autor Paul Goma, coordonată de Flori Bălănescu, cu Patimile după Pitești, inaugurîndu-se, totodată, și o serie academică Paul Goma, cu lucrări de cercetare asupra operei autorului.

Colecția Academica. Florin Voica, Friedrich Nietzsche. Filosofia ca pathos tragic și exercițiu de sobrietate; Rosette C. Lamont, Imperativele lui Ionesco. Politicile culturale, trad. de Petru Iamandi.

Seria de autor Dan Slușanschi va continua cu Sintaxa latină.

În colecția Documenta, va apărea lucrarea Richard Wurmbrand în dosarele Securității, de Maria Hulber.”

Sursa: http://www.bookaholic.ro/ancheta-ce-carti-faine-pregatesc-editurile-pentru-2016.html