LaPunkt: Scrisori către Monica (1)

Apariția primului volum dintr-o viitoare trilogie epistolară, cuprinzând o selecție din scrisorile inedite ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa, Monica Lovinescu, ne dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a celei ce a devenit, la Radio Europa Liberă, vocea speranței celor aflați dincolo de perdeaua de plumb a comunismului. Din studiul introductiv al Scrisorilor către Monica: 1947-1951 (vol. 1) reiese o cifră impresionantă: 2.500 de scrisori și cărți poștale, trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei sale între anii 1947 și 1958, s-au descoperit în arhiva familiei Lovinescu-Ierunca. Reversul medaliei se arată însă sumbru, căci cele treisprezece caiete cu originalele scrisorilor de răspuns ale Monicăi au fost distruse prin ardere de anchetatorul mamei sale, păstrându-se astăzi doar fotocopiile. Minuțioasele note de subsol redau pasaje din confesiunile Monicăi Lovinescu, îndeosebi din La apa Vavilonului. Multiple fațete ale acelorași contexte se întretaie memorialistic, contribuind la cumularea surselor și la eclerarea unor realități din mai multe unghiuri în jocul de oglinzi al confruntării cu trecutul.

Datorită notațiilor zilnice, pe măsură ce pătrundem în intimitatea gândurilor mamei, scrisorile capătă consistența unui jurnal. Monica observă cum verva de la începuturi, de după plecarea sa la Paris, crește asemenea unui fluviu romanesc. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu devine, involuntar, o scriitoare ce-și regăsește, prin cuvânt, forța de a rezista în vremuri de apăsătoare tăcere. Scrisorile recompun un roman al iubirii materne, a cărui eroină e Mouette – așa cum i se adresează fiicei în clipele de infinită tandrețe -, dar și un roman al părăsirii, al disperării, al tristeții. Multe pagini poartă urma lacrimilor strivite sub fibra rugoasă a sugativei. Încercările prin care trece au rezonanța unui calvar matern. Rândurile consemnate atent sunt strigăte de duioșie ori de neputință și revoltă, după cum dictează capricioasele fandări ale unei istorii necruțătoare. Mesajele recuperează, în adâncimile lor simbolice, sensul unei căutări epistolare a fiicei pierdute. Mitul zeiței Demeter, aflată în căutarea fiicei sale, Cora-Persefona, trebuie recitit în oglinda violent desacralizantă a prezentului. Mama creează o mitologie proprie în jurul Monicăi, un mit viu, consumat în neașteptate semne inaugurale. În scrisori se strecoară adesea cuvinte profetice ori contururi delicate, a căror concretețe topește distanța copleșitoare dintre București și Paris: un ghiocel, o ramură de vâsc. Nu întâmplător, un cuvânt cu o frecvență neobișnuită este inimă, iar pulsul său se animă în cadența numelor în jurul cărora se rostuiește mirajul evocator. Monica devine, cel mai adesea, Mouette, pescărușul pierdut dincolo de torturantele întinderi ale depărtărilor. Alteori irumpe din amintirile copilăriei sale drept Mica ori ,,mica mea prietenă mică”, în timp ce mama se semnează Mamie, Mamina sau Ly, ultimul nume reprezentând un dublu imaginar al reflectării la persoana a III-a.

În primii ani, Mamina îi scrie Monicăi la vechiul birou al lui Eugen Lovinescu, iar sunetul pendulului străpunge cu arcuiri solemne canavaua epistolară precum o inimă a casei pecetluită în hârtia scrisorilor. Întreaga locuință se metamorfozează într-un altar al așteptării. Toamnă de toamnă, crizantemele invadează masa din mijlocul camerei. Atmosfera reconstituită are ceva din evanescența vizuală a pânzelor impresioniste. Deși totul arată schimbat în vechiul interior al Monicăi, scrisorile ei de la Paris produc un efect miraculos, scurtcircuitează terna realitate precum firul de aur al Ariadnei, lăsând o urmă luminoasă înșiruită în labirint. Cuvintele transmise capătă formă și consistență, impresionează prin materialitatea lor, iar așteptarea prelungită și premeditată, înainte de lectura ritualică, dă o savoare aparte clipei. Nu se oprește la stadiul unei simple lecturi, ci provoacă trăiri mult mai adânci, metafizice, o uniune aproape mistică prin forța cuvintelor. Mama intuiește talentul literar al Monicăi și o încurajează: ,,E delicioasă scrisoarea ta, micul meu vârtej!” Totuși, cel mai puternic îndemn este ca fiica sa să trăiască frumos, sub semnul valorilor unei nobile moșteniri a spiritului: ,,Aibi curaj, orice s’ar întâmpla; fii dreaptă, cinstită, mândră; toată puterea ta e în atitudinea ta de până acum.” Își proiectează în imaginar cotidianul fiicei, participând de departe la viața Parisului, alături de chipuri fantasmatice ce-i hașurează amintirile: Georges Rosetti, Constantin Grigorescu, profesorul Basil Munteanu, familia Delavrancea de la Paris (celebrele surori Cella, Pica și Riri). Presimte însă că libertatea Monicăi e o himeră atâta timp cât ea însăși, mama, rămâne ostatică între granițele unui lagăr totalitar în continuă expansiune.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/in-cautarea-persefonei-scrisori-catre-monica-1/

Publicitate

LaPunkt: Alexandru Tocilescu, omul spectacol

Într-un interviu acordat în 1984, regizorul Alexandru Tocilescu se definea printr-o formulă surprinzătoare: ,,Acum, sunt răspântie.”, păstrând sensul cel mai generos al cuvântului, ca stare de revelație, de trezire a conștiinței și a responsabilității asumate sub semnul culturii autentice, din care se desprinde seva artei dramatice. Textul amintit inaugurează desantul de interviuri, dialoguri, conferințe, mărturii, fotografii și cronici teatrale cu și despre reputatul regizor, ce constituie substanța celor două volume din antologia intitulată Toca se povestește, îngrijită de Florica Ichim și publicată recent în seria Galeria teatrului românesc, colecția de suplimente ale revistei Teatrul azi. Este o inițiativă editorială laborioasă, susținută de Fundația Culturală ,,Camil Petrescu” și Editura Cheiron, însumând aproape 700 de pagini despre Alexandru Tocilescu, alcătuite din decupaje atent selectate și extrem de valoroase pentru o viitoare istorie a teatrului românesc contemporan.

În Nota asupra cărții, Florica Ichim motivează necesitatea acestui demers recuperator, cu extensii biografice și teatrologice, prin finalitatea reconstituirii caleidoscopice a personalității lui Alexandru Tocilescu – omul, regizorul și vocea unei conștiințe civice prin care s-a afirmat, înainte de 1989, o formă aparte de rezistență în fața ideologiei comuniste uniformizatoare și reducționiste axiologic prin intervenția cerberilor aflați în slujba cenzurii: rezistența prin teatru, prin mesajul său percutant, prin expresia metaforică capabilă să deschidă întrebări și dezbateri interioare. Însuși titlul ales încurajează descifrarea unor multiple semnificații. Pe de o parte, în aceste volume Toca (așa cum îi plăcea să i se spună) se povestește pe sine, se dezvăluie, practică un suplu exercițiu reflexiv, se confesează mai mult sau mai puțin, în funcție de interlocutori, își construiește cu grijă personajul jucat pe scena vieții. Apoi, cu o savoare barocă, opulentă, arcuind mereu o altă fațetă a inepuizabilului său profil uman și artistic, intră în rolul unui narator născut, iar nu făcut, care povestește cu dense infuzii afective, reluând cu voluptate, de câte ori i se oferă prilejul, experiențele emblematice ale existenței sale. Textele se rostuiesc în jurul cuvântului rostit de Toca, cu ale sale bucurii și tristeți evocate într-un stil personal de o vervă și o naturalețe cuceritoare. În intervențiile prilejuite de lansarea publică a antologiei, Florica Ichim a invocat imperativul urgenței ce a guvernat convorbirile și actul selecției materialelor publicistice din care s-a constituit cartea. Nefericita suferință fizică provocată de o gravă afecțiune renală, devenită, de altfel, un laitmotiv al cărții, a scurtat timpul dialogului, i-a răpit regizorului ani din viață, dar i-a oferit prilejul unor lungi introspecții, din vâltoarea cărora s-au născut considerații personale de o profunzime nebănuită.

Volumele reprezintă, în sine, mici opere de artă concepute într-o formă grafică de excepție, pe hârtie velină, cu fotografii în alb-negru de o bună calitate și claritate a imaginii. În armonie cu forma artistică intens căutată, fibra cărții se organizează pe secțiuni, construind fondul specific unei rememorări circulare, ce actualizează cu ritmicitate anumite momente gravate la o temperatură ridicată a emoției artistice. Schițele de portret, interviurile, conferințele nu sunt însă dispuse cronologic. Logica succesiunii lor e secvențială, dictată de variatele unghiuri ce întregesc imaginea artistului.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/03/alexandru-tocilescu-omul-spectacol/

LaPunkt: Villa Margareta și evantaiul eurilor posibile

Apropierea de perimetrul ficțiunii urmează un traseu mult mai suplu în urma unor lansări și întâlniri cu autorii, înscrise într-un coerent program estetic. Dezbaterea recentă pe tema Docuficțiunii ne-a permis să dialogăm cu scriitoarea Doina Jela și să întrevedem sensuri noi în romanul Villa Margareta, publicat la Editura Polirom în 2015. Operă densă, cartea provoacă un exercițiu captivant de lectură, construind o narațiune asemănătoare unui caleidoscop în continuă metamorfoză. Nimic nu este ceea ce pare a fi, fiecare pagină proiectând noi lumini asupra recuzitei de imagini și de viață, recurgând la un insolit melanj al decupajelor de realitate și ficțiune. Naratoarea divulgă, la un moment dat, strategia de organizare a substanței romanești: ,,Fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le asamblez ingenios” (p. 207). Ficțiunea le asimilează firesc, în modul cel mai natural cu putință, fără a trasa granițe imaginare între cele două orizonturi. Se remarcă o anumită distanță a privirii naratoriale, o tendință de a percepe spectacolul lumii mai degrabă din exterior, dar aceasta trebuie înțeleasă în sensul acelui ,,cinism salvator” (p. 220) evocat, de asemenea, în paginile cărții.

Villa Margareta este un roman al memoriei, al multiplelor memorii individuale, fiecare personaj intrând în ficțiune cu ,,bula de amintiri, trăiri, gânduri care ne înconjoară ca un albuș diferit” (p. 341). Funcționează o memorie cu totul specială, atentă la cele mai fine detalii, fapte, crochiuri de viață trăită. Naratoarea, alias Doina Jela (evident, un alter ego ficțional), alias Digei, alias profesoara de franceză, dorește să-și regăsească eul dinainte. Pe măsura înaintării în miezul textului, vom înțelege că sensul cuvântului, repetat ca o obsesie, se referă la perioada dinainte de 22 decembrie 1989, când s-au petrecut acele întâmplări esențiale din magma cărora se vor rostui experiențele individuale decisive. Ea pătrunde adânc în propriul suflet și aduce la suprafață o mulțime de insight-uri, de date interioare, constatând că ne inventăm noi identități de fiecare dată când în viața noastră intervine o schimbare majoră. Din tot acest evantai al eurilor noastre, fiecare este ceea ce vede în el omul cu privirea mai pătrunzătoare. De altfel, un alt personaj, Ioana, va conchide într-un pasaj retrospectiv: ,,Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine.”

Ca roman al recuperării trecutului dinaintea unui punct istoric de inflexiune în destinele colective, în Villa Margareta se suprapun multiple straturi de memorie. Se distinge chiar un paralelism al liniilor temporale: anul 1989 vs. 2012. Uneori se conjugă amintirile mai multor personaje, luminând același context ori același profil uman din unghiuri diferite. Totuși, nu sunt perspective divergente, fiindcă toate conduc la aceleași concluzii, la același adevăr, la aceeași frază rostită cândva de un personaj sau altul. Asistăm la o adevărată competiție a memoriilor celor ce intră în acest decupaj de viață: Relu-Rafaelu, Letiția, Vlad Cernescu, Ioana, cei doi Niță. Naratoarea pune cap la cap mărturiile unora către alții, completează zonele albe, necunoscute. Imprimă o notă investigativă incursiunilor sale în trecut, reluând una și aceeași partitură de viață din perspectivele mai multor personaje. Rememorarea subiectivă funcționează, uneori, ca o peliculă de film împărțită în două cadre ce se derulează concomitent pe un singur ecran. Ritmul amintirii se împrospătează mereu, amintirile curg din amintiri, fiecare memorie individuală reproduce propriile amintiri. Secvențele se adună precum fișele prinse pe draperia apartamentului din Colentina în care viețuiește temporar. Se succedă o serie de interogații despre ce anume, cât și cum ne amintim, care e mecanismul interior ce declanșează avalanșa reflexiilor din trecut. Jurnalul nu o ajută întotdeauna, după cum constată: ,,Mă îndoiesc de afirmația destul de frecventă că un jurnal este un aide-mémoire. Cel puțin din experiența mea, am constatat că exact momentele la care după 20-30 de ani vom simți nevoia să revenim sunt cele pe care NU le notăm.” (p. 39) Ceea ce împiedică selecția unor date importante întipărite în memorie sunt amintirile-mască, ,,simple diversiuni ale memoriei” (p. 152), adevărate obstacole care le umbresc pe cele esențiale. Începe o frenetică vânătoare de amintiri, ,,zdrențe întunecate din cotloane întunecate ale memoriei”. În același mod se strecoară la suprafață adevărurile-mască, ce le ocultează pe cele cu adevărat importante. Acestea din urmă rămân nerostite și croiesc un soi de camuflaj, provocând alunecarea în capcana banalității-mască.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/11/villa-margareta-si-evantaiul-eurilor-posibile/

Matei Vișniec, ,,Trilogia balcanică”

Într-una din ravisantele întîlniri cu admiratorii săi din România – eveniment care lasă întotdeauna gustul privilegiat al împlinirii unui nesperat timp al dialogului – Matéi Visniec a surprins cu o afirmație ce repune teatrul în drepturi depline, considerîndu-l, mai întîi de toate, o artă a cuvîntului, o pagină literară ce se citește cu aceeași fascinație ca orice alt text beletristic valoros. Lectura celor patru piese de teatru incluse în cel mai recent volum de teatru al scriitorului, Trilogia balcanică și Migraaaanți…, ne confirmă adevărul spuselor sale, oferindu-ne libertatea purei delectări crescute din receptarea unui imaginar spațiu scenic, perfect articulat pe realitățile, contradicțiile și dilemele lumii contemporane.

În prima parte a acestui articol, atenția ni s-a îndreptat asupra piesei Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă, strălucit pusă în scenă, în luna noiembrie, la Théâtre du Chêne Noir din Avignon. Din acel puzzle dramatic, mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui cuplu din Balcanii fărîmițați de propriile războaie, care își sparge pereții casei pentru a construi o ușă mai largă, mai primitoare pentru migranții al căror marș este întrerupt, tocmai în acel punct geografic, de factori imprevizibili. În depărtare, pe linia frontierei se înalță garduri duble din sîrmă ghimpată.

Simțim cum problematica tuturor pieselor din volum se întrepătrunde discret, evocând simbolul unei lumi în ruină, a cărei conștiință tresaltă, mutilată de dureroasa și încă proaspăta amintire a propriei tragedii. Piesele din Trilogia balcanică, asupra cărora ne vom opri în continuare, au fost scrise cu mulți ani înaintea celei despre fenomenul migrator. După căderea comunismului, Europa s-a confruntat cu una din cele mai crude experiențe ce i-au răvășit istoria postbelică. Războiul interetnic din fosta Iugoslavie devine acum materia primă culeasă de dramaturgul Matei Vișniec din dosarele de presă atent lucrate de jurnalistul alert. În prefața cărții, scriitorul reconfirmă influența directă: ,,Piesele reunite în acest volum au în comun cel puțin un lucru: sunt hrănite toate patru, în mod abundent, din materia pe care o tratez zilnic în calitate de jurnalist, dar și din angoasele acestei meserii.”

Vă invit să citiți în continuare cea de-a doua parte a articolului despre Teatrul lui Matei Vișniec și contradicțiile lumii contemporane, pe care l-am scris pentru revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2016/12/27/teatrul-lui-matei-visniec-si-contradictiile-lumii-contemporane-2/

Matei Vișniec, ,,Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă”

În 17 noiembrie 2016, la Théâtre du Chêne Noir din Avignon, va avea loc premiera spectacolului Migraaaants (On est trop nombreaux sur ce putain de bateau), pus în scenă de Gérard Gelas după piesa lui Matei Vișniec. Evenimentul atrage atenția oricărui iubitor al creațiilor remarcabilului dramaturg prin cel puțin două ingrediente: pe de o parte, e vorba despre cea mai proaspătă operă dramatică a sa; pe de altă parte, publicul din România se poate bucura chiar în aceste zile de recenta apariție, la Editura Humanitas, a volumului cuprinzînd Trilogia balcanică și Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă. Desigur, mai există ceva, un al treilea ingredient demn de menționat. La sfîrșitul acestei săptămîni, în 19 noiembrie, lui Matei Vișniec i se va decerna Premiul Jean Monnet al Festivalului Literaturilor Europene, o distincție extrem de importantă, ce confirmă locul său onorant în spațiul literar contemporan.

Ținînd seama de apropiata dată a premierei din Franța, ne propunem să ne îndreptăm mai întîi atenția asupra piesei ce ne așază în fața unui fenomen a cărui dinamică ne privește pe toți: exodul populațiilor spre continentul european, un subiect de o ardentă actualitate. Într-o conferință susținută la Suceava la începutul acestui an, Matei Vișniec anunțase că pregătește o piesă despre valurile de migranți ce au bulversat recent întreaga Europă. Publicarea textului ne confirmă ceea ce scriitorul subliniază în prefața cărții, cu privire la forța teatrului, redutabilă formă de cunoaștere, de a înveșmînta înțelegerea realității în splendoarea adevărului. În prefața amintită, printr-un seducător mesaj, Matei Vișniec își invită cititorul să pătrundă în miezul celor mai acute momente ale contemporaneității: ,,Poate oare teatrul să contribuie la înțelegerea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic și cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanțate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.”

Vă invit să citiți în continuare prima parte a articolului despre Teatrul lui Matei Vișniec și contradicțiile lumii contemporane, pe care l-am scris pentru revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2016/11/14/teatrul-lui-matei-visniec-si-contradictiile-lumii-contemporane-1/

Eric Clapton: omul care n-a vrut să fie Dumnezeu

Eric Clapton. ,,Un bărbat cu chitară împotriva tuturor”

A așterne pe hârtie biografia completă a unuia dintre cei mai talentați chitariști din toate timpurile, Eric Clapton, pare un proiect extrem de ambițios. Și totuși, în volumul Copilul nimănui: biografia completă a lui Eric Clapton (trad. Alex Moldovan, București: Editura Publica, 2015), jurnalistul și scriitorul britanic Paul Scott reușește să construiască nu doar cronica unei vieți de excepție, ci o adevărată istorie a blues-ului și rock-ului mondial. Ediția originală a cărții, în limba engleză, a dobândit conotații aniversare, ieșind de sub presa tiparului în martie 2015, concomitent cu împlinirea vârstei de 70 de ani de către celebrul muzician.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă exercițiul biografic la care autorul recurge nu este decât un pretext pentru a evoca vârsta de aur a blues-ului britanic, ce a captat fiorul ritmurilor ivite din Delta fluviului Mississippi. Omul care mai târziu avea să refuze să fie numit Dumnezeu de către admiratorii săi, Eric Clapton, a descoperit în muzica îndepărtatei Lumi Noi o comoară pierdută: ,,El a găsit ceva valoros pe un alt continent, în muzica oamenilor simpli, a celor vii și a morților, un mod de a supraviețui și un mod de a înțelege și a comunica sentimentul lipsei. În această muzică, precum în nicio alta, Clapton, proscrisul, copilul nelegitim, fiul respins, a găsit sentimentul de apartenență de care nu avusese parte și șansa mântuirii absolute.” Nu s-a mulțumit doar să culeagă rădăcinile arhetipale ale blues-ului american, ci le-a prelucrat cu o nouă forță artistică, redându-le pământului din care s-au născut și lumii întregi.

Citește articolul integral în revista virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2016/01/09/eric-clapton-un-barbat-cu-chitara-impotriva-tuturor/

Revista Familia, nr. 11-12/ 2015

Am bucuria de a vă semnala că în nr. 11-12/ 2015 al revistei de cultură Familia a apărut cronica literară la volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești, semnată de doamna Liana Cozea. Articolul se intitulează Foamea, Frigul, Frica și poate fi citit la paginile 57-61. În acest ultim număr (dublu!) dintr-un timp aniversar pentru Familia, veți găsi texte valoroase aparținând lui Ioan Moldovan, Traian Ștef, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan, Marius Miheț și multor altor autori și colaboratori ai revistei.

Recenzie de Ion Simuţ în revista Cultura

Semnalez excelenta recenzie a domnului Ion Simuţ, publicată în nr. 540 al revistei Cultura, despre volumul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti:

Memoriile din închisorile comuniste. Literatură sau document?

Literatura confesivă publicată în perioada postdecembristă se află la ora bilanţului semnificativ. Explorări parţiale au mai fost întreprinse. După douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţia din 1989, producţia editorială este impresionantă – şi dezvăluirile nu pot fi considerate încheiate. În această sferă a confesiunilor, extrem de largă, generoasă, propice manifestării libere a eului cenzurat în perioada comunistă, domeniul memorialisticii detenţiilor postbelice româneşti ocupă un loc aparte, pentru că a constituit una dintre cele mai mari surprize ale literaturii publicate în ultimele două decenii şi jumătate. În volumul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti (2015), Maria Hulber, profesoară la Colegiul „Mihai Eminescu“ din Oradea, îşi consacră cercetarea tocmai acestui fenomen, iar alegerea acestui subiect este cât se poate de potrivită. Este adevărat că acest tip de literatură confesivă (jurnale şi memorii) referitoare la închisorile comuniste a beneficiat de o maximă receptivitate, atât în publicistica perioadei postdecembriste, cât şi în lucrările de sinteză. Maria Hulber a înregistrat 149 de volume, apărute din 1951 până în 2014, într-o anexă care reconstituie cronologia memorialisticii detenţiilor postbelice româneşti, baza documentară a cercetării sale. Într-o altă etapă, cum este aceea de acum, perspectiva critică se îmbogăţeşte şi aplicaţia analitică primeşte alte conotaţii, relaţionată cu dezvoltările prozei de ficţiune şi cu presiunile literaturii de piaţă. Sensurile morale ale acestor mărturii despre pierderea libertăţii şi despre abuzurile asupra vieţii individuale trebuie cu atât mai mult subliniate, chiar clamate, cu cât există riscul de a fi eclipsate de fenomene culturale mai epatante, dar derizorii şi frivole. Maria Hulber nu uită, pe tot parcursul exegezei sale, această misiune pedagogică de aducere aminte şi de avertisment politic, specifică atât literaturii confesive pe care o analizează, cât şi demersului său critic responsabil, implicat în mersul unei societăţi democratice, aşa cum trebuie să fie orice cercetător umanist lucid, cu simţul trecutului şi al actualităţii.

Articolul integral poate fi citit aici: http://revistacultura.ro/nou/2015/11/memoriile-din-inchisorile-comuniste-literatura-sau-document/

Onorante note şi reflecţii de lectură

Pornită pe un proaspăt drum deschis spre spaţiul cultural românesc, Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti s-a împlinit sub atenta lectură a cercetătorului pasionat, deopotrivă, de filosofie, istoria ideilor, cultură şi literatură. Îi datorez domnului Cristian Pătrăşconiu prima recenzie a cărţii mele, inspirat intitulată Carte pentru minte, inimă şi eseistică foarte bună, elaborată printr-o impresionantă sinteză a problematicii tratate şi a  metodelor de investigaţie. Subtil şi empatic, explorând conţinuturile cu rafinament şi eleganţă, dar fără să renunţe la lupa criticului lucid şi înzestrat cu o adevărată comoară conceptuală, autorul articolului apărut în revista virtuală LaPunkt.ro – printre colaboratorii căreia mă regăsesc şi eu – devine, astfel, primul prieten şi călăuzitor al cărţii în domeniul ei de referinţă.

Dacă volumul s-a prezentat pe sine, uneori cu o spontană vioiciune, acest fapt se datorează în primul rând lectorilor săi. Aşa cum mărturiseam de îndată ce am citit aceste onorante reflecţii de lectură, acum ştiu ce simte un autor când citeşte despre propria carte. Simt emoţia, simt cum nici un cuvânt nu mai este vrednic să-mi redea întreaga împlinire a fiinţei. Citez din articolul domnului Cristian Pătrăşconiu:

Dacă facem doar suma celor însirate mai sus, putem spune, în mod just, că – impresionant construită şi lucrată – cartea aceasta de istorie recentă este, prin urmare, şi una foarte preţioasă. (…)

Aşadar, avea de-a face cu o lucrarea care beneficiază de o privire sofisticată şi de o reflecţie, cum să îi zic, multietajată. Fiindcă doamna Hulber are, faţă de orizontul tematic din care a decupat şi perimetrul pe care îl survolează şi explorează în lucrarea de faţă, deopotrivă, empatie şi rigoare profesională; o combinaţie cum nu se poate mai potrivită pentru a lua în posesie acest subiect – amplu, problematic, dramatic. Este, aşadar, o carte şi caldă-înţelegătoare, şi detaşată – limpede, analitică, perfect ordonată: altfel spus, e o carte aşa cum se cuvine să fie! Sau, cu o altă formulă – o parafrază: “Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti” este o carte pentru minte, inimă şi eseistică de mare calitate.

Vă invit să citiţi integral textul articolului în revista LaPunkt.ro:

http://www.lapunkt.ro/2015/11/03/carte-pentru-minte-inima-si-eseistica-foarte-buna/

Zeruya Shalev, ,,Fărâme de viaţă”

Ţesut ca o mărturie despre existenţă şi finitudinea ei, despre prozaicul fapt divers ce oferă, totuşi, consistenţă vieţii de familie, romanul Fărâme de viaţă (2011) de Zeruya Shalev îşi surprinde cititorul printr-o compoziţie capricioasă, risipită în timp şi spaţiu precum cioburile unei oglinzi sfărâmate. Destinele protagoniştilor se conjugă cu modelul narativ ales, frânturile de viaţă, delicate şi casante, provocând o neostenită pendulare între prezent şi trecut, uneori până la deplina contopire a celor două repere temporale. Hemda Horowitz şi copiii ei, Dina şi Avner, încearcă să reconstituie cercurile concentrice ale fiinţării lor în această lume, să dea claritate contururilor, să netezească asperităţile dureroase. În acelaşi timp, refac un laborios traseu afectiv, strecurându-se cu dificultate spre centrul pierdut al primei lor familii, ca spre un paradis ale cărui ecouri devin din ce în ce mai îndepărtate şi mai misterioase. Acolo, în inima lumii, se află familia lor de sânge, unită printr-un foc mistuitor, dar incontrolabil încă. E urmat îndeaproape de cercul casei, al noilor familii întemeiate prin căsătorie de către fiecare dintre cei doi copii, la anii presupusei maturizări. Mult mai generoasă şi mai deschisă către lume este familia citadină, a Ierusalimului, cu străzile ei labirintice, alcătuind o vastă reţea de artere ce refac peisajul interior al unui organism viu şi complex. Dincolo de toate acestea, se arcuieşte cercul ţării, marea familie a Israelului, care provoacă reacţii şi dialoguri contrariante, de la calmul sentiment al apartenenţei până la interogaţiile privitoare la relaţiile dintre cetăţean şi stat. Privite în abis, aceleaşi linii delimitează straturile conştiinţei, ale sufletelor tulburate de conflicte şi neînţelegeri intrafamiliale, ce au generat, în timp, resentimente şi răni adânci pe solul otrăvit al vieţii comune.

Naratoarea renunţă la o parte din omniscienţă şi construieşte cu ingeniozitate o lume de o frapantă veridicitate. Hemda, Dina şi Avner devin reflectorii prin ochii cărora se răsfrâng mereu alte faţete, căci, privită în abis, această realitate este opacă, nu permite panoramarea viziunii, iar întregul poate fi contemplat şi înţeles pe deplin abia după ce se culeg cu trudă toate cioburile sfărâmate, care pot recompune, în final, puzzle-ul narativ. În primele capitole, graniţele diegezei sunt difuze, imaginile şi oamenii lor se dispersează sub efectul unei tendinţe centrifuge, motivată de spaţiul viciat al familiei. O rană imensă copleşeste fiecare nucleu familial, prefigurând destrămări iminente. Destinele personajelor se află sub semnul unei tensionante ne-aşezări, sub zodia schimbării. Toţi au conştiinţa devenirii lor şi a celor din jur, dar mai ales Dina îi simte acut şi contrariant efectele.

Citeşte mai mult în revista LaPunkt: Fericire de scurtă durată

http://www.lapunkt.ro/2013/07/26/fericire-de-scurta-durata/