Lansare: ,,În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității”

 

Reclame

În curând!

Îndelung așteptatul volum cu documente de arhivă CNSAS legate de viața și activitatea pastorală a lui Richard Wurmbrand va ajunge în curând la public datorită efortului de cercetare al Mariei Hulber. Personaj-erou și reper moral pentru unii, figură controversată pentru alții, pastorului protestant i se schițează portretul și biografia prin această suită de documente aflate într-o ordine deloc întâmplătoare.

Marmatia 13 Arheologie – Istorie 2016

 

A apărut nr. 13 al revistei ,,Marmatia”, anuarul științific al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare. În cuprinsul revistei, puteți citi și studiul meu, intitulat Experiențe postcarcerale: Episcopul Iuliu Hossu în arhivele Securității/ Postcarceral Experience: Bishop Iuliu Hossu in the Securitate Archives.

LaPunkt: Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/povestiri-de-viata-din-anii-deportarii-in-siberia-romaneasca/

http://www.memorialuldeportarii.ro/?p=486

Viitoare apariție editorială

Richard Wurmbrand

În această toamnă, la Editura Ratio et Revelatio, în colecția Documenta, va apărea volumul ,,În sfera tăcerii”. Richard Wurmbrand în dosarele Securității, ediție de care mă îngrijesc personal, așa cum s-a anunțat încă de la începutul anului. Le mulțumesc din inimă lui Otniel Vereș și Ralucăi Lazarovici Vereș, directorii editurii și editorii cărților mele, pentru încrederea pe care au acordat-o din prima clipă tuturor proiectelor propuse de mine. Le mulțumesc pentru că le susțin și le promovează în spațiul cultural românesc, unde este atât de necesar recursul la documente în procesul anevoios al descoperirii adevărului istoric.

În primul volum publicat de aceeași prestigioasă și extrem de exigentă editură – în ce privește calitatea științifică și literară a titlurilor selectate pentru editare – am deschis câteva direcții de cercetare, mai ales în partea dedicată nivelului documentar al memoriilor carcerale. Pe unele dintre acestea le voi aprofunda eu însămi, cu metode oarecum similare, în anii ce vor urma. Voi reveni cu mai multe detalii la momentul potrivit.

O fotografie rară: Richard și Sabina Wurmbrand

Am descoperit această fotografie rară pe pagina web a Fundației Richard Wurmbrand, condusă de fiul pastorului, Mihai Wurmbrand. Despre autorul tulburătoarei confesiuni Cu Dumnezeu în subterană scriam în volumul meu de debut, Memorialistica detențiilor postbelice românești (Ratio et Revelatio, 2015), următoarele succinte date biografice:

Notă. Richard Wurmbrand (1909-2001), pastor evanghelic luteran. Îşi petrece copilăria la Istanbul, în Turcia, unde se află o perioadă împreună cu familia. La vîrsta de 15 ani, revenit în ţară, îşi întrerupe studiile şi începe să frecventeze ,,cercurile mişcării socialiste” (ACNSAS, Dosar nr. 39393, Cota CNSAS I 073560, f. 10). Treptat se apropie de gruparea comunistă şi aderă la Uniunea Tineretului Comunist ce activa în clandestinitate. Pentru activitatea sa în ilegalitate, este arestat de mai multe ori pînă în anul 1927. Călătoreşte la Paris, apoi la Moscova unde urmează cursul de doi ani al Universităţii pentru Naţiunile Apusene. Mai tîrziu, într-o Declaraţie din 1 martie 1948 afirmă: ,,am adîncit cunoştinţele mele marxist–leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă etc”. (ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, vol. 5, Cota CNSAS P 001079, vol. 5, f. 25). La sfîrşitul anului 1928, întrerupe cursul şi se întoarce clandestin în România, cu un paşaport austriac fals. În 1929 este arestat de Siguranţa Statului pentru scrierea unor articole considerate provocatoare. În urma procesului de la Curtea cu Juraţi este condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi încă trei pedepse de cîte 3 luni, 6 luni şi 1 an. Este întemniţat la Văcăreşti şi Doftana. Eliberat în 1932, devine redactor al ziarului Scînteia şi secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Urmează o nouă serie de arestări. Este implicat în procesul ceferiştilor grevişti de la Griviţa. Arestat din nou, la Timişoara, cedează în timpul anchetei şi divulgă informaţii despre structura organizaţiei comuniste din România. În martie 1937 se converteşte la creştinism, iar în aprilie 1939 devine secretar al Misiunii Bisericii către Evrei. În 1941 este hirotonisit ca pastor. În 1948 e din nou arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În 1956 este amnistiat şi urmează o scurtă perioadă de libertate, timp în care se dedică misionarismului evanghelic şi încearcă, fără succes, să emigreze în Israel. Rearestat în 1959, e condamnat la 25 de ani de închisoare. Eliberarea are loc în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. Trece prin penitenciarele Tîrgu Ocna, Jilava, Gherla. În 6 decembrie 1965 pleacă definitiv în Israel, împreună cu soţia şi fiul său. Se află încontinuu sub supraveghere informativă, atît în ţară, cît şi în străinătate. În 1968, îşi publică, la Londra, volumul de memorii carcerale In God’s Underground (Cu Dumnezeu în subterană)

Aceste considerații sunt doar începutul și un preview al nuanțelor și dezvăluirilor ce vor fi publicate într-o viitoare carte. Așa cum declara în exclusivitate pentru site-ul Bookaholic.ro directorul general al Editurii Ratio et Revelatio și editorul cărților mele, Otniel-Laurean Vereș, în această perioadă lucrez la volumul de documente Richard Wurmbrand în dosarele Securității. Pentru că munca de selecție, organizare și tehnoredactare a documentelor îmi solicită o fină atenție, mă veți înțelege de ce în următoarele luni voi fi o prezență rară și discretă în spațiul virtual. Vă promit însă că dezvăluirile făcute vor fi cu totul surprinzătoare și neașteptate, iar în comparație cu ceea ce veți putea citi orice efort personal va părea insignifiant.

 

Madeleine Cancicov, ,,Le Cachot des Marionnettes”

Am revenit în spațiul publicistic, în revista virtuală LaPunkt.ro, cu un articol despre Madeleine Cancicov și memoriile sale de detenție, publicate în 1990 în limba franceză, la Editura Critérion din Paris, sub titlul Le Cachot des Marionnettes (Temnița marionetelor).

Redau în continuare un fragment din articol:

Încercând să ne apropiem de experiența detenției, care a impulsionat actul dezvăluirii memorialistice, remarcăm că destinele Magdalenei (născută în 25 iunie 1904) și cel al fratelui său, Ion René, sunt dramatic apropiate de  tragica istorie a unchiului lor, Mircea Cancicov. Fost ministru de finanțe, de justiție, al domeniilor și al economiei naționale în perioada interbelică și în timpul guvernării antonesciene, Mircea Cancicov a fost condamnat, în 1946, la 20 de ani de temniță grea sub învinuirea de crime de război și s-a stins din viață în perioada detenției, în 1959. În jurul influentului om politic se constituise, după 1944, un nucleu de rezistență anticomunistă, căruia i se alăturaseră Madeleine și  René, copiii unuia dintre frații săi, Alexandru Cancicov. Cei doi își asumaseră rolul de intermediari, de curieri ai scrisorilor conspirative expediate către ambasada Marii Britanii la București. De altfel, în notele și rapoartele întocmite și păstrate în dosarul de urmărire I 259891, deschis pe numele lui Mircea Cancicov, există mai multe referințe la implicarea lui René în transferul corespondenței strict confidențiale. Madeleine Cancicov este arestată în 29 septembrie 1949 și condamnată la 20 de ani de închisoare sub învinuirea de complicitate la înaltă trădare.

Articolul integral poate fi citit urmând link-ul:

http://www.lapunkt.ro/2015/12/11/rodia-persephonei-madeleine-cancicov-si-spatiul-concentrationar-romanesc/

Proiect expoziţional CNSAS la Oradea

Proiect

Semnalez un eveniment de excepţie, un proiect expoziţional itinerant, care se va afla timp de o lună, între 24 februarie şi 24 martie 2015, în Oradea. Coordonatorul proiectului este Cristina Anisescu, o admirabilă cercetătoare, autoarea unor importante studii despre mecanismele de represiune şi control în România comunistă, printre care se numără cele despre experienţa carcerală a psihologului Nicolae Mărgineanu. Curatorul expoziţiei CNSAS este Muzeul Ţării Crişurilor.
Se cuvine să mai adaug o notă privitoare la interesul deosebit pe care-l acord acestui eveniment. Prietenii mei şi toţi cei cu care împărtăşesc destinul ideilor ştiu că sunt (şi) cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, iar preocuparea este mai mult decât un punct de interes. A devenit o pasiune şi un spaţiu unde îmi petrec o mare parte din vacanţe. Dincolo de toate, datorez enorm unor oameni extraordinari de acolo, de o delicateţe şi fineţe cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, care au reuşit să supravieţuiască sub vremuri consternante şi sub felurite presiuni. Nicăieri nu m-am simţit mai ,,acasă” ca la CNSAS… O carte s-a plămădit deja printre file vechi de arhive şi suferinţe, individuale şi colective. Va vedea cândva lumina tiparului.

Document şi mărturisire subiectivă în memorialistica închisorilor (update)

Autor: Maria Hulber         

Argument       

Memoriile carcerale publicate începând din 1990 alcătuiesc o importantă componentă a literaturii contemporane, dezvăluind o realitate păstrată vreme îndelungată sub pecetea tainei. Interesul receptării lor şi impactul asupra evoluţiei fenomenului literar actual se datorează, în mare parte, aspectului tematic abordat: universul concentraţionar românesc din perioada comunismului. Temele asociate investighează condiţia omului în totalitarism şi destinul celor confruntaţi cu frământările ideologice ale istoriei postbelice. Autorii acestor scrieri depun o mărturie esenţială despre lumea temniţei, asumându-şi o dublă calitate. Pe de o parte sunt mărturisitorii unor suferinţe reale, trăite şi suferite nemijlocit, iar pe de altă parte, ca foşti deţinuţi politici, dobândesc statutul de martori la o succesiune de experienţe-limită.

Subiectivitate şi memorie în naraţiunea detenţiilor postbelice

La fel ca celelalte forme ale genului autobiografic, memoriile de detenţie sunt supuse subiectivităţii. Efortul de recuperare a unor amintiri traumatice este dictat de necesitatea reconstituirii cât mai fidele a unei perioade din viaţa autorilor. Resorturile memoriei funcţionează însă diferit. Uneori, atenţia este îndreptată spre cele mai mici detalii, acţionând cu o precizie chirurgicală, aşa cum se observă în cărţile lui Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici, Constantin C. Giurescu şi Nicolae Mărgineanu. Alteori secvenţele se decupează selectiv, printr-un alt tip de exerciţiu anamnetic,  concentrat în jurul unor nuclee narative şi regăsit, de exemplu, în memoriile lui N. Steinhardt, Constantin Noica, Petre Pandrea şi Emil Manu. Indiferent de organizarea materialului epic, în aceste scrieri se poate decela o anumită morfologie structurală, observată chiar de primii cercetători ai fenomenului: Alexandr Soljeniţîn şi Bernadette Morand. Constantele narative regăsite în toate cărţile refac o structură arhetipală prin etapele fundamentale ale experienţelor trăite. În volumul Les écrits des prisonniers politiques, Bernadette Morand le numeşte ,,les thèmes de la prison politique dans les témoignages” (Morand, 1976, p. 97), identificându-le în toate scrierile cercetate. Printre acestea se regăsesc două tipuri de experienţe fundamentale: precarcerale (arestarea, percheziţia) şi carcerale (interogatoriile din timpul perioadei de anchetă, tortura, procesul politic, detenţia propriu-zisă, relaţiile interumane din spaţiul concentraţionar, descoperirea sinelui). În toate episoadele evocate primează exigenţa autorilor pentru respectarea adevărului. Mai mult sau mai puţin formulat explicit, imperativul verităţii guvernează actul scrisului şi situează memorialistica detenţiilor la graniţa dintre mărturisire subiectivă şi document. Explorarea sa atentă poate contribui la contextualizarea unor evenimente insuficient cunoscute. Există opinii care pun la îndoială veridicitatea informaţiilor cuprinse în scrierile memorialistice, motivând că filtrul subiectivităţii ar distorsiona realitatea. Materialul astfel rezultat n-ar prezenta interes pentru cercetarea istorică şi documentară în domeniu. De fapt, trebuie subliniat că memoriile de închisoare completează documentele de arhivă şi contribuie la refacerea unei perioade agitate din istoria României postbelice. În plus, aceste scrieri sunt ele însele documente de neocolit în investigarea feţei nevăzute a realităţii timpului, marcată de reprimări violente printr-un sistem elaborat, menit să degradeze fiinţa umană. În prefaţa cărţii Binecuvântată fii, închisoare… de Nicole Valéry-Grossu, Ana Blandiana notează că aceste scrieri au, deopotrivă, valoare literară şi documentară, întrucât înlătură necunoscutele din istoria României sub comunism, pricinuite de mistificarea adevărului şi distrugerea documentelor: ,,fiecare dintre aceste cărţi colorează o părticică a  imensei pete albe pe care o reprezintă istoria ultimei jumătăţi de secol, nescrisă din lipsa documentelor care au fost sau falsificate, sau distruse, sau interzise. (Valéry-Grossu, 1998, p.1).

Reflectarea experienţelor carcerale la nivel documentar

Din reflecţiile anterioare se desprinde ideea că însemnările subiective reprezintă o etapă esenţială în rememorarea unor experienţe consumate în spaţiul carceral. Demersul nu este însă singular şi nu atinge punctul final al reconstituirii. În studiul Confruntarea cu extrema, Tzvetan Todorov constată că analiza trebuie continuată, dar la alt nivel de lectură: ,,Dar nu este de ajuns să conchidem că este indispensabil să povestim trecutul, să recuperăm memoria.” (Todorov, 1996, p. 244). Deschiderea arhivelor a permis confruntarea memoriilor de detenţie cu documentele oficiale ale vremii. S-a dovedit că majoritatea scriitorilor dovedesc preocuparea pentru precizia datelor consemnate, prin atenţia acordată redării unor informaţii exacte de ordin temporal şi spaţial. Chiar dacă fiecare memorialist accentuează asupra unui anumit nivel, perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă menit să suprime orice formă de rezistenţă a unei lumi vechi şi aşezate pe alte principii şi valori.

Pe de altă parte, cele două forme de discurs sunt limitate prin însăşi finalitatea diferită a redactării lor. Documentele din perioada evocată reflectă realitatea dintr-o unică perspectivă, fiind supuse restricţiilor de ordin ideologic şi imixtiunii agenţilor sistemului în redactarea lor, ducând la deformarea adevărului şi la eliminarea unor date esenţiale. La rândul său, literatura subiectivă nu respectă rigorile textului documentar sau istoric, permiţând eludarea unor evenimente. De aceea, confruntarea celor două tipuri de surse, a memorialisticii şi a documentelor de arhivă, este esenţială în reconstituirea adevărului istoric, în stabilirea cauzelor şi a desfăşurării evenimentelor importante, deoarece tendinţele de mistificare a istoriei reale s-au remarcat în toate statele comuniste după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă textul subiectiv, cu valenţe literare, este deschis unei receptări afective, textele oficiale au un caracter neutru, impersonal, invitând la o analiză echilibrată şi lucidă. Cercetările arhivistice au scos la iveală o impresionantă diversitate de documente, tipizate, olografe sau mixte, pe foi îndosariate sau în exemplare microfilmate: fişe matricole penale, procese-verbale de interogatoriu, procese-verbale de percheziţie, mandate de arestare şi de încarcerare, ordine de executare a acestor mandate, foi de transfer al deţinuţilor politici dintr-un spaţiu de detenţie în altul, rapoarte întocmite de gardieni şi de comandanţi de penitenciare, note interne ale administraţiei închisorilor legate de diferite aspecte ale vieţii de detenţie, fişe medicale, rapoarte ale medicilor din închisori, note informative ale altor deţinuţi. E important de semnalat faptul că acestea din urmă au un nivel documentar extrem de redus, din pricina condiţiilor în care întemniţaţii erau determinaţi, prin ameninţari, violenţă sau promisiuni, să devină delatorii celulelor comune.

Condiţiile de detenţie

Secvenţele arestării şi ale anchetei ocupă un spaţiu important în desfăşurarea naraţiunilor de detenţie, iar zona lor de convergenţă se regăseşte în reminiscenţa şocului resimţit în momentul desprinderii brutale a omului de lumea exterioară, de spaţiul libertăţii sale. Motivul şocului este sesizat de Mihai Rădulescu în lucrarea Istoria literaturii române de detenţie. Analiza propusă este cu atât mai valoroasă, cu cât autorul o construieşte din perspectiva celui ce a trăit nemijlocit detenţia politică în comunism, stabilind o legătură între reacţiile psihologice ale întemniţaţilor şi felul în care acestea sunt reflectate în scrieri. O primă observaţie permite selectarea etapelor parcurse de fiecare mărturisitor în periplul experienţei carcerale: viaţa de zi cu zi în închisoare, pedepsele din temniţă, foamea, setea, lipsa odihnei, frigul accentuat sau canicula din timpul verilor, supraaglomerarea celulelor comune, lipsa igienei, a hainelor şi a cărţilor, asistenţa medicală precară, izolarea, dorul de membrii familiei. În studiul menţionat, Mihai Rădulescu precizează că toate situaţiile provoacă la început un şoc puternic: ,,Tot şoc reprezintă procesul judiciar, comunicarea sentinţei, ajungerea într-o închisoare de execuţie, viaţa comunitară, pedepsele de aici – şi celelalte. (Rădulescu, 1998, p. 15) Autorul analizează şi alte elemente comune memorialisticii închisorilor, cum ar fi transformările fizice şi psihice survenite în cursul detenţei, apariţia stării de suspiciune, de nesiguranţă, pierderea încrederii în ceilalţi colegi de suferinţă, îmbolnăvirile repetate, intensificarea unor emoţii şi trăiri interioare, printre care se numără revolta împotriva nedreptăţii şi a tratamentului inuman, dorinţa de libertate, aversiunea faţă de torţionari, dragostea de semeni, patriotismul. Noile relaţii stabilite în închisoare sunt fie armonioase, încurajate de descoperirea unor oameni agreabili, deosebiţi, de o mare elevaţie spirituală, fie conflictuale şi brutale, mai ales în confruntarea cu torţionarii.

E semnificativ faptul că la aceleaşi concluzii ajunge şi cercetătoarea Bernadette Morand: ,,Après le choc de l’arrestation, après les interrogatoires et la torture, le prisonnier qui a survécu est obligé de s’accoutumer à sa vie recluse, d’y conformer tout au moins son comportement extérieur, même si, intérieurement, il se refuse à  en accepter toutes les contraintes.” (Morand, 1976, p. 117) O analiză comparativă a celor mai valoroase scrieri de gen reliefează o disjuncţie între lumea temniţei şi eul interior al deţinutului politic. Scopul tratamentului aplicat în închisoare, umilirea definitivă, este atins prin forme concrete, prin crearea unei atmosfere ostile şi a unui mediu sumbru, menite să anuleze intimitatea, generând un sentiment de cădere, de vid interior şi dezrădăcinare. Paradoxal, asalturile singurătăţii şi pericolul alienării încurajează consolidarea ultimelor redute de rezistenţă fizică şi psihică. Voinţa, refuzul de acceptare a unei condiţii degradante, autodisciplina ca efect al unui control interior, exerciţiul memoriei şi al imaginaţiei creatoare, toate acestea devin strategii compensative şi terapeutice, în acelaşi timp, la care deţinutul politic apelează în momentele de criză sufletească.

În continuare vor fi ilustrate câteva situaţii concrete ce pun faţă în faţă cele două forme de scriitură prezentate: evocarea memorialistică şi discursul oficial. Secvenţele sunt selectate exclusiv din perimetrul condiţiilor de detenţie, comparând câteva mărturii despre experienţele trăite şi reflectarea lor în documentele de arhivă.

În cel de-al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc: 1957-1961, Lena Constante rememorează un episod în care a fost pedepsită cu carcera pentru că se adresase gardianului în numele unei colege de celulă, care nu cunoştea bine limba română: ,,O lună mai târziu, pentru recidivă, judecătorul m-a trimis la carceră. Şapte zile salutare. Am învăţat lecţia.”  (Constante, 1996, p. 68) Comparativ, o Notă analiză privind pe Constante Lena, urmărită prin dosar de verificare nr. 1652 deschis la data de 16.02.1963, MAI Regiunea Ploieşti, Serviciul Raional Câmpina, 15 martie 1963, înregistrează abaterile sale frecvente de la regulamentul absurd al închisorii şi pedepsele aplicate: ,,În timpul detenţiei a refuzat colaborarea cu organele de securitate, comiţând diferite abateri de detenţie, fapt pentru care a fost pedepsită în dese rânduri totalizând 35 zile izolare cu regim sever.” (ACNSAS, I 257089, f. 39)

Un alt aspect probat documentar este legat de prietenia dintre Lena Constante şi Marga Vasiu. Lena Constante afirmă că a întâlnit-o pe Marga în ultima celulă unde s-a aflat la Miercurea-Ciuc. Margăi îi face un portret generos, admirativ şi plin de consideraţie: ,,Marga, sub o aparenţă veselă şi frivolă, avea un caracter ferm şi de o mare corectitudine.” (Constante, 1996, p. 206) Deţinutele care o avuseseră şefă de atelier la Mislea aminteau despre devotamentul ei faţă de colege. Lena Constante completează această trăsătură, reliefând spiritul de sacrificiu al Margăi, afirmat în numele unor înalte valori umane susţinute în modul cel mai natural, neostentativ. Marga îşi păstrează zâmbetul şi bunătatea nealterate, chiar dacă a fost condamnată în locul soţului fugit în străinătate. Într-o Notă dactilografiată, adresată fostei Securităţi în 7 ianuarie 1963 şi cuprinsă în dosarul de verificare nr. 1652, sursa ,,Ioana Popescu” notează despre prietenia celor două femei: ,,Această prietenie a început la închisoarea din Miercurea Ciuc, unde amândouă erau în curs de executare de pedeapsă: MARGA VASIU având o condamnare de 10 ani, mai având de executat 1 ½ an iar LENA CONSTANTE cu o condamnare de 12 ani avea de executat cam tot atâta timp. S-au cunoscut în 1959, cu ocazia mutării lor în aceeaşi cameră, unde au rămas împreună până la eliberarea lor, adică, prietenia lor care a început imediat ce s-au cunoscut, s-a cimentat în decursul acelui an şi jumătate, cât mai aveau amândouă de executat.” (ACNSAS, I 235420, f. 20)

Inadvertenţele strecurate uneori în substanţa epică se explică prin concentrarea atenţiei asupra experienţelor trăite, eludând precizia celorlalte date circumstanţiale, cum ar fi timpul sau onomastica. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu îşi aminteşte despre o colegă de suferinţă pe care a cunoscut-o, după propria-i mărturisire, în dimineaţa zilei de 26 noiembrie 1949, cu ocazia transferului de la Ministerul de Interne la penitenciarul pentru femei de la Mislea. În cuprinsul textului, numele acesteia apare, de fiecare dată, drept Maria de Layo: ,,Pe bancheta din fund, am simţit lângă mine un trup de femeie; mai târziu am descoperit că era Maria de Layo, cu care urma să-mi petrec doi ani de detenţie în închisoarea de la Mislea.” (Valéry-Grossu, 1998, p. 59) Documentul comparativ consemnează sec data exactă a transferului celor două deţinute politice, precum şi numele lor din actele oficiale. Astfel, o notă dactilografiată emisă de Direcţiunea Regională de Securitate Ploieşti către penitenciarul Mislea, în data de 14 septembrie 1949, conţine următorul mesaj: ,,Avem onoarea a vă înainte pe delegatul nostru pe numitele: BRUTEANU COLETA şi MAIO MARIA, pentru a fi încarcerate în acel penitenciar, la dispoziţia Direcţiuni[i].” (ACNSAS, P 13845, f. 47)

În Memoriile mandarinului valah: jurnal. 1954-1956, Petre Pandrea relatează despre pedepsele repetate cu izolarea la carceră. Era tipul deţinutului incomod pentru personalul închisorilor prin care trecea, recunoscut pentru obiceiul de a-şi apăra cu vehemenţă drepturile. Din prima perioadă de detenţie, Petre Pandrea păstrează asemenea amintiri de la Uranus şi Ocnele Mari: ,,Pe urmă, am început cu guriţa să-mi apăr drepturile, acolo la ,,Neagra”.” (Pandrea, 2000, p. 154) Rapoartele întocmite de gardieni sunt numeroase, trei dintre acestea fiind anexate la sfârşitul volumului, în copii manuscrise, reproducând fidel erorile de ortografie şi de exprimare. Într-un Raport din 8 martie 1961, de la Aiud, sergentul supraveghetor nota despre Petre Pandrea: ,,Au fost găsit în giam şi striga la deţinuţi din secţia VIII-a zarcă şi întreba de deţinutu raţiu. Pentru aceasta propun afi pedepsit cu 5 zile izolare cu regim sever.” (Ibidem, p. 597)  Într-un alt Raport, de la aceeaşi închisoare, din 3 august 1960, plutonierul supraveghetor îi aduce lui Petre Pandrea următoarele învinuiri: ,,A fost găsit dormind în pat, descălţat de bocanci şi cu pătura trasă pe cap deşi nu avea voie să facă aceasta până la ora stingeri. Menţionez faptul că acest Deţi[nut] este foarte înrăit afost de mai mute ori găsit dormind făcând gălăgie mare în cameră etc. Pentru încălcarea regulamentului şi ordinei propun să fie pedepsit cu 5 zile izolare.” (Ibidem, p. 598)

Într-o situaţie diferită se află raportul dintre mărturisire şi document în cazul lui Richard Wurmbrand. În volumul Cu Dumnezeu în subterană (1994), autorul nu divulgă nimic despre pedepsele la care a fost supus în penitenciarul de la Craiova, reţinând doar amintirea dialogurilor spirituale iniţiate de către deţinuţi în spaţiul celulei comune. Un document de arhivă atestă însă mai mult de atât şi aflăm că Richard Wurmbrand a fost pedepsit, în ciuda sănătăţii sale precare, la pedeapsa cu izolatorul. E vorba despre un Raport olograf semnat de sergentul Militaru Gheorghe în 17. 05. 1955, adresat comandantului penitenciarului Craiova, redat, şi de data aceasta, aşa cum a fost consemnat, cu numeroasele erori, pentru că acestea sunt o dovadă a limitării intelectuale a gardienilor: ,,Find de servici în ziua de 17.05-955 am prins pe deţinutul Georgescu H. Vasile din camera Nr. 75 cel. III vorbind cu al deţinut dela camera Nr. 4/2 aciasta în timpul plimbări tot odată mia răspuns obrasnic spunând că ce săi facem că nui pasă de rapoartele noastre pentru aciasta propun să fie pedepsit cu 5 (cinci) zile de izolator.”  (ACNSAS, P1079, vol. 6, f. 39) Raportul reprodus este semnificativ şi dintr-un alt punct de vedere, deoarece confirmă precizarea lui Richard Wurmbrand referitoare la schimbarea de identitate care i-a fost impusă în documentele carcerale, încă de la începutul primei sale detenţii politice: ,,De acum înainte”, a zis funcţionarul de serviciu, ,,eşti Vasile Georgescu”. (Wurmbrand, 1994, p. 13)

Concluzii

Analiza comparativă din paragrafele anterioare dovedeşte că, departe de fi epuizate, discuţiile despre relaţia dintre memoriile de detenţie şi documentele timpului se aşază într-un spaţiu riguros de dezbatere. În scrierile subiective predomină grija pentru consemnarea clară şi precisă a contextelor ce definesc spaţiul carceral în perioada comunismului. Actele oficiale le înregistrează fragmentar, ignorând latura umană, extrem de importantă a acestei lumi. Cele două forme discursive sunt complementare, regăsindu-se în acelaşi cadru tematic, contextual şi de idei. Se poate conchide că nivelul documentar al memoriilor, atestat prin comparaţii, analogii, analize lexico-semantice şi investigaţii grafologice, reprezintă cea mai importantă particularitate a acestui gen literar. Însă, pentru a avea relevanţă în câmpul reconstituirii adevărului istoric, trebuie să se sprijine pe documente şi acte oficiale, confirmate din punct de vedere ştiinţific.

Bibliografie

1. Surse primare

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc: 1957 – 1962. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah: jurnal. 1954-1956. Bucureşti: Editura Vremea, 2011

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare…. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană. Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1994

2. Studii

Morand, Bernadette, Les écrits des prisonniers politiques. Vendôme: Presses Universitaires de France, 1976

Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducărilor. Bucureşti: Editura Ramida, 1998

Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996

3. Documente

ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 13207, CNSAS I 257089

ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 1652, CNSAS I 235420

ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, CNSAS P 1079, vol. 6

ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 7421, CNSAS P 13845

Mulţumiri pentru preluarea articolului! http://www.stiri-azi.ro/ziare/articol/articol/document-si-marturisire-subiectiva-in-memorialistica-inchisorilor/sumar-articol/98106910/

Notă
Volumul colectiv din care face parte articolul de mai sus a fost lansat marţi, 15 ianuarie 2013, la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” din Oradea. Voi adăuga varianta scanată pentru completarea referinţelor bibliografice.
 
gallery_130302
 
Pentru mai mult fotografii de la eveniment, accesaţi acest link.
 
Precizare
Atenţionez comentatorii de ocazie că pe acest blog îşi pot exprima liber opinia despre conţinutul articolelor. Orice atacuri la adresa autoarei sau a celorlalţi interlocutori vor fi supuse moderării. Persoanele care aduc, sub protecţia anonimatului, acuzaţii nefondate şi afirmaţii neconforme cu realitatea, trebuie să ştie că acestea fac parte din vechi şi cunoscute tehnici de compromitere a unei persoane publice. Le mulţumesc totuşi că-mi acordă o asemenea atenţie. Îmi confirmă că ceea ce fac e bine şi că trebuie să-mi continui în aceeaşi direcţie cercetările şi dezvăluirile.

FEBRUARIE în confesiuni şi alte pagini răzleţe

Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)
Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)
Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.
În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.
A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.
– Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!
De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.
(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)
 
Dr. Petre Pandrea (Marcu)
Internat politic nr. 565
Penitenciar Ocnele Mari
jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.
Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.
Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.
 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)
 
Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)
 
Jilava, februarie 1962
 
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)
 
Februarie 1971
 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)
 
Februarie 1962
 
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.
Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)
În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:
 
Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
Da erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein.
 
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)
 
24-26 Februarie 1960
 
Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)
Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
 
P.S. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf
Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat