Experienţe hierofanice şi paradoxul spaţiului concentraţionar

(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Traducere şi postfaţă de Mioara Izverna. Cuvânt înainte de Ana Blandiana. Note biografice de Mariana Ionescu. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998)
 
Infernul canalului Dunăre – Marea Neagră
 
(…) Pe marginea drumului care (după cum am aflat mai târziu) se întindea pe aproximativ patru kilometri, se înşirau câteva sătucuri şi nişte terenuri argiloase: pământul, în aceste locuri, era neproductiv. La capătul celor patru kilometri, ajungeai în ,,zona interzisă”. În nişte observatoare special construite, stăteau militari înarmaţi cu mitraliere. Erau patru observatoare, pentru ca suprafaţa noastră de muncă forţată să fie păzită în punctele sale extreme.
Rând pe rând, detaşamentele ieşeau din coloană şi se îndreptau spre locurile de muncă. Când ne veni rândul, le-am urmat pe cele din faţa noastră şi, în învălmăşeala generală, în strigăte şi înjurături, am sărit peste un şanţ şi am ajuns pe şantier. Era un loc pietros. O grămadă mare de pietre, ce semăna de departe cu o movilă, era punctul principal unde aveam să ne exersăm muşchii. La o oarecare distanţă, zăceau în dezordine uneltele lăsate în seara din ajun: târnăcoape, hârleţe, lopeţi. Am văzut cum femeile se năpustesc, călcându-se pe picioare, spre aceste instrumente de tortură. Am înţeles, mai apoi, de ce făceau asta: unele unelte erau mai bune decât altele, mai noi şi mai bine ascuţite; altele erau ruginite sau aveau mânerul prea mare, fiind deci mai greu de mânuit şi cerând un mare efort fizic. Militarul strigă spre noi:
– Voi, de colo, de jos, ce aşteptaţi? La muncă!
– Ce trebuie să facem, domnule gardian?
– Eu nu sunt gardian. Spuneţi-mi ,,domnule miliţian”. S-a înţeles?
Doamne, dacă ne-ar fi putut vedea cei din familiile noastre! Ce spectacol! Eu aveam o roabă şi o lopată, la fel ca alte două deţinute. Celelalte aveau târnăcoape. Miliţianul nu ne părăsea o clipă. Ne conduse la un grup de femei care începuseră să lucreze.
– Voi, cele cu târnăcoapele, duceţi-vă pe deal şi ,,şefa” o să vă spună ce trebuie să faceţi. Voi, cele cu roabe, treceţi la căratul pietrelor.
Roaba era grea. Şi o tot încărcau. Până îţi trăgeai răsuflarea sau îţi ştergeai nasul, era plină. Când era umplută de mai să dea pe dinafară, trebuia s-o împingi până la vreo sută de metri depărtare, trecând peste o groapă pe o scândură îngustă pe care de-abia îţi puteai ţine echilibrul, şi – când ajungeai de cealaltă parte – s-o goleşti. Apoi, fără să te opreşti, trebuia să te întorci făcând echilibristică pe o altă scândură. Convoaiele de roabe încărcate mergeau într-un sens, iar cele goale în celălalt.
Deodată începu să bată vântul. Îmi era frig căci, sub haină, eram îmbrăcată subţire. Nu mă mai gândeam la nimic. Miliţienii fluierau întruna şi ne spuneau mereu să ne grăbim. Nu-mi mai vedeam prietenele. Totul părea a fi un vis, o halucinaţie. Cele care erau de mai multă vreme în lagăr se întreceau între ele lovind cu târnăcopul sau cărând roabele. Mă întrebam de unde aveau atâta forţă. Mai ales că vântul, care sufla cu putere, ridica praful, şi astfel trecerea cu roaba peste podeţe era şi mai grea. Nu izbuteam să ţin ochii deschişi; încercam să mi-i feresc de praf. (…)
(pp. 132-133)
 
Din când în când aruncam câte o privire furişă spre cer, cu speranţa că seara va pune capăt primei noastre zile de chinuri. Nu-mi dădeam seama ce oră ar putea fi. Continuam să merg. Din acea clipă am înţeles că în acest loc rezistenţa fizică a multora dintre noi va fi distrusă.
La un moment dat, am zărit-o pe Mia, care împingea şi ea o roabă. Era slabă, gârbovită şi suferea de un reumatism grav.
– Nu mai pot! îmi spuse ea.
Aceste cuvinte m-au trezit brusc. Eram gata să-i răspund: ,,Nici eu”. Dar deodată mi-am adus aminte de celula de la Malmaison şi de orele de viaţă spirituală  pe care le trăisem acolo. Şi, totodată, mi-am adus aminte de hotărârea luată de a nu rosti nicicând perfida frază: ,,Nu mai pot”. Pe atunci aveam convingerea că Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca încercările să depăşească puterile celui care I se încredinţează Lui. (…)
(pp.134-135)
 
Vântul uscase noroiul, aşa că la întoarcere drumul a fost mai uşor. Dar bietele noastre picioare umflate se târau cu greu.
Din pricina prafului, apusul de soare scălda norişorii împrăştiaţi ici şi colo, la orizont, în culori feerice. De la roşu-portocaliu la roz şi de la albastru la mov, nuanţele lor erau o adevărată încântare. Noi toate priveam cerul. Ce preţ a trebuit să plătim ca să putem contempla acest spectacol nemărginit, în toată întinderea sa! ,,Ca să ajungi la o bucurie cerească trebuie să te străduieşti mult, îmi spuneam eu. Voi încerca să aplic acest exemplu în viaţa practică.”
Când am ajuns la poarta lagărului, am fost numărate precum oile. În curtea coloniei de muncă, ne-am oprit lângă barăci, împreună cu acelea ce ne conduceau.
,,Şefa” barăcii veni la noi şi ne spuse:
– După ,,numărătoarea” din interior, vă voi duce în baraca deţinutelor politic. Acolo vă aşteaaptă Paula, Maria Rotaru şi altele. Pe care dintre voi o cheamă Nicole?
– Pe mine.
– Sabina te îmbrăţişează.
,,Sabina? De care Sabina o fi vorba? mă întrebam eu. Oare e Sabina Wurmbrand?” Doamne! Ce sentimente complexe mă cuprindeau: bucuria de a o revedea, consternarea la gândul că a fost arestată şi că se află în acest loc de nesuportat… De nesuportat a fost şi aşteptarea mea. Sabina despre care vorbea ,,şefa” era oare Binţea? Nu putea să fie decât ea, căci nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu acest nume. Ea era! Biata de ea! În mizeria asta de aici!
Ne-au ţinut în picioare mai mult de o oră, în coloane de câte opt, pe detaşamente. Mai târziu au apărut responsabilii: cel care ne silabisese numele la sosire şi încă mulţi alţii ce arborau uniforme de ofiţeri superiori. În seara aceea, numărătoarea a durat mult, căci aceşti ,,ofiţeri” aveau prostul obicei de a scrie cifrele într-o ordine diferită de aceea pe care o învăţasem la şcoală. De asemenea, uitau să pună unităţile sub unităţi şi zecile sub zeci. Asta făcea ca, la adunare, să obţină rezultate incorecte, ce puteau deveni astronomice. Cu toate astea, ei se încăpăţânau să facă singuri adunările, deşi câteva ,,şefe” de la detaşamentele politice se ofereau să-i ajute. Dar asta i-ar fi jignit…
Aşa că, atunci când ni s-a îngăduit să rupem rândurile, se făcuse noapte de-a binelea. Ne-am dus imediat la ,,şefa noastră” care, însoţită de o gardiană, ne-a condus la baraca atât de mult dorită.
Pe prag ne aştepta un grup de femei. Nu le puteam distinge feţele; treceam pe lângă un şir de barăci de deţinute politic, dar barăcile spre care mergeam se aflau şi mai departe încă. Când am ajuns, ne-am auzit chemate pe nume şi ne-am trezit în braţele acelora ce ne aşteptau. Binţea, cea mai mică, fu prima care se repezi să mă îmbrăţişeze; pe rând, ne-am îmbrăţişat toate. (…)
(pp. 136-137)
 
Adeseori, duminica după-amiaza, ne adunam mai multe la un loc şi ne aminteam de trecut. Ajunsesem să cunoaştem perfect familiile şi problemele fiecăreia. Aşezate laolaltă, descriam sau ne aduceam aminte de diferiţi oameni pe care vreuna din noi îi întâlnise în închisoare. Bineînţeles, la toate acestea se adăuga rugăciunea. Dar nu puteam să ne rugăm împreună din pricina vacarmului asurzitor făcut de deţinutele de drept comun. Fiecare dintre noi se ruga noaptea, când durerile ce ne încercau tot trupul şi mai ales picioarele deformate de bocancii prea mari, ca şi alte infirmităţi pe care le aveam şi pe care le înduram în tăcere, ne împiedicau să dormim.
În zori, după un somn insuficient, ne trezeam cu mâinile umflate, incapabile să strângem pumnii şi cu teama că nu vom putea să mai apucăm lopata sau hârleţul.
Lucrarea lui Dumnezeu, printre noi toate cele ce aveau încredere în El, era miraculoasă. În ciuda posibilităţilor minime de contact, am izbutit să ne exercităm influenţa asupra câtorva deţinute de drept comun, mai ales asupra unor prostituate. Câte biografii sfâşietoare n-am auzit, în scurtele răstimpuri când mergeam spre şantier, sau în pauza de prânz… Câtă putere ne-a trebuit ca să ascultăm acele tragice frânturi de viaţă…
– Cât de puţină iubire există pe lume! Cât de puţin ne-am iubit aproapele. Dacă, într-o bună zi, voi ieşi din închisoare, nu voi face nimic altceva decât să încerc să vindec rănile celor ce suferă.
– Dacă Richard a murit, spunea Binţea, îmi voi închina restul vieţii leproşilor.
Planurile, chiar visele încă mai ocupau un loc în fiinţa noastră; căci învăţasem să avem încredere în Dumnezeu şi să-i cerem, fără încetare, să ne dea putere, credinţă şi iubire.
La Canal, am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără nici o rezervă. La început, la Mislea, aveam teoria mea: mai întâi trebuia să mă apropii de cineva, să-l cunosc, să văd ce avem în comun. Aici, nu mai aşteptam nimic; iubeam fără alegere, pe toţi şi pe toate, pentru că erau oameni. Iubindu-i, sufeream pentru ei. Îmi mărturiseau durerile lor şi rănile pe care mi le arătau îmi făceau rău. Înduram durerea celorlalţi ca şi cum ar fi a mea. Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului. În iubirea Sa infinită, cât de mult trebuie să fi suferit pentru nefericirea oamenilor! (…)
(pp. 142-143)
 
Gândul la cei dragi m-a stăpânit mult timp. În dormitor, cele ce nu avuseseră ,,vorbitor” mi-au alinat suferinţa, cu multă dragoste. Plângeam în braţele lui Binţea, care mă mângâia ca pe un copil. Omul are atâta nevoie de dragoste! Să nu uit asta niciodată!… Dar nu înveţi asta decât când suferi mult.
Ar fi multe de povestit despre viaţa dintr-un lagăr de muncă forţată. De exemplu, mama ar fi putut să afle că împrumutasem o haină de puşcăriaşă de la o deţinută de drept comun. A mea, ca şi hainele celor mai multe dintre noi, era umedă. Plouase mai multe zile în şir. Pe şantier nu aveai unde să te adăposteşti. Miliţienii aveau impermeabile cu capişon şi cizme care îi protejau de ploaie, în timp ce noi trebuia să lucrăm îmbrăcate doar cu haine ce se îmbibau de apă. Seara, în dormitor, noi, deţinutele politic, nu puteam să ne apropiem de soba de metal, care era acaparată de deţinutele de drept comun. Ele se bucurau de privilegiul de a putea aduce lemne uscate şi de a face focul ca să-i usuce hainele. Pe noi ne îmbrânceau departe de sobă. Chiar dacă vreuna dintre noi se afla în relaţii bune cu câteva dintre ele, deţinutele ,,dure” ne izgoneau, iar noi stăteam zile întregi cu hainele ude şi cu lenjeria umedă. Dacă, după ploaie, bătea vântul (ceea ce se întâmpla adeseori în climatul special al Dobrogei), hainele ni se uscau, dar numai noi ştiam care era preţul acelui ,,noroc”. Consecinţa normală era febra şi răceala. Dar cui îi păsa că aveam guturai, bronşită cronică şi sinuzită, că eram ude până la oase şi că ne durea tot trupul? Dacă la adunarea de dimineaţă nu aveai 38 de grade temperatură, erai bun de muncă. (…)
(pp. 146-147)
Reclame

,,Mica Siberie” pe înţelesul tuturor

(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001. O nouă ediţie a cărţii a apărut la Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2011. Citatele sunt selectate din prima ediţie menţionată.)

4
DIGUL
 
(…)
Digul de la Salcia fusese început cu mulţi ani înainte, avea o istorie glorioasă de crime şi suferinţe, iar noi urma să-i desăvîrşim istoria, să-l continuăm către satul Agaua, împotriva cursului apei şi, mai departe, spre lagărul Stoieneşti; de acolo, pornea un alt dig, cu care aveam să facem joncţiune. Mai târziu, mult mai tîrziu, ne vom muta cu uneltele de lucru pe latura de vest a Bălţii, încercuind Insula Mare a Brăilei într-un imens colier de pămînt. Norma pe care trebuia să o îndeplinească un deţinut era 3,200 m3 pe zi. Peste trei metri cubi de pămînt trebuiau dislocaţi cu tîrnăcopul şi cazmaua, încărcaţi cu lopata în roabe şi căraţi pe o distanţă de cîteva zeci de metri, la început, pînă la cîteva sute, mai tîrziu, cînd digul se înălţa, iar gropile de împrumut se îndepărtau tot mai mult de baza uriaşului val de pămînt. Era o normă greu de făcut chiar pentru un săpător profesionist. Pentru noi, slăbiţi de închisoare şi subnutriţi, nici pomeneală s-o realizăm. Nici nu puteam şi nici nu voiam. Cei puţini care s-au avîntat să lucreze, cu speranţa unei eliberări înainte de termen, au plătit scump această imprudenţă. Cu sănătatea şi cu viaţa. În noiembrie şi decembrie 1959, au murit cam 60 de oameni pe lună, adică cincisprezece pe săptămînă, doi pe zi. O cifră ameţitoare, chiar pentru baremurile lagărelor comuniste. Şi unde mai pui că era vorba, în cea mai mare parte, de bărbaţi pînă la 50 de ani, socotiţi de comisiile medicale ale Ministerului Afacerilor Interne perfect sănătoşi şi apţi de muncă. (…)
(p. 78)
 
Pe mine m-au bătut cam toţi caraliii din Baltă. Cei ce nu au reuşit să mă ciomăgească pe mine i-au ciomăgit, în mod sigur, pe alţii. Le era în deprindere. Auzeam pe cîte un camarad de detenţie lăudîndu-l pe cutare sergent că e om de treabă, că nu l-a înjurat, că nu l-a lovit, că a încercat chiar să-i uşureze viaţa cu o vorbă bună. Emoţionantă mărturie. Emoţionantă, însă falsă. Dacă nu erai bătăuş, nu aveai ce căuta acolo. Pur şi simplu, Securitatea – sau Direcţia Penitenciarelor, surioara ei bună, – nu te angaja. Un om întreg la minte nu se face paznic de închisoare cu deţinuţi politici. Cînd sînt atîtea profesiuni pe lumea asta, nu te faci călău. Măturător de stradă, da. Căcănar, da. Dar nu ucigaş. Cei ce au îmbrăcat uniforma Securităţii nu au îmbrăcat-o din milă creştină. Nu o irepresibilă vocaţie de misionar i-a împins să-i pună pe umăr ruşinoasele trese. Dacă sergentul în cauză nu l-a lovit pe mărturisitor, asta înseamnă că a avut şi el un moment de slăbiciune sau de lehamite. Nu înseamnă că nu a  rupt oase. Înseamnă că nu i-a rupt lui oasele. (…)
(pp. 83-84)
 
5
NOROIUL, DANDU ŞI AVADIC
 
(…) Şi totuşi, în toamna anului 1959, cînd s-au dezlănţuit ploile diluviene, noi, deţinuţii politici de la Salcia, ne-am recîştigat acest ritm. Aruncaţi pe neaşteptate în mocirla digului, după inevitabilul moment de năuceală, am descoperit cu surprindere că sîntem în elementul nostru. Aşa cum apa este mediul peştelui, aerul, al păsării, mediul banditului a devenit noroiul. Prin contrast, paznicii puteau să se închipuie fiinţe aseptice, păstrate sub clopot de sticlă; murdăria noastră făcea dovada curăţeniei lor. Hainele atîrnau grele pe noi, pline de straturi noroioase: stratul de ieri, stratul de azi. Noroiul ne intra în gură, în ochi, în nas, în urechi, mîncam din gamele noroioase, dormeam în noroi. Iar digul creştea. Această construcţie paşnică în aparenţă, hidoasă în fapt, era mai ales creaţia naostră. Noi săpaserăm gropile care se umpluseră cu apă, noi fărîmiţaserăm glodul pietrificat, pentru a-l depune în trupul uriaşei centuri de pămînt şi tot noi îi proiectaserăm coama ce rămînea acum singurul drum de acces spre punctele de lucru. Limitat de cele două taluzuri abrupte, drumul s-a transformat, sub revărsarea necontenită a ploii, într-o uriaşă piscină de noroi. Humă lichefiată. În mlaştina acestei lagune suspendate, înotul nostru nu avea stil. Ne clătinam în coloană, alunecam, cădeam, ne ridicam împleticit, ne împiedicam în propriile noastre picioare, dar şi în ale altora, ne călcam unii pe alţii. Cîte un bocanc rămînea prizonier în magma vîscoasă, te aplecai să-l recuperezi şi-ţi continuai drumul desculţ, cu bocancul în mînă. Iar digul se înălţa. Peste vară, aveam să aflăm că noroiul de la Salcia era viu şi polimorf. El trăia şi uscat, sub înfăţişarea unor bolovani ostili care nu se lăsau zdrobiţi de uneltele noastre. Trăia şi pulsa şi sub deghizamentul teribilelor furtuni de praf care ne tăiau respiraţia şi ne otrăveau plămînii ore în şir. Se metamorfoza, astfel, ca omida în gogoaşă şi fluture, pentru a se întoarce iarăşi la starea larvară. Era veşnic. Asemenea unei păduri, a cărei existenţă stabilă e în rădăcini subterane şi nu în trecătoare frunze şi flori, noroiul din Balta Brăilei trăia mai ales în adînc, de unde reizbucnea năvalnic, odată cu ploile. Înotam zi de zi prin acest mîl primordial, iar digul creştea şi se înălţa. (…)
(pp. 92-93)
 
11
CONFERINŢE ŞI LIMBI STRĂINE
 
Craca însemna foame, dar şi activitate culturală. Ori de cîte ori înceta munca fizică, începeau conferinţele şi învăţarea limbilor străine. Atît în Balta Brăilei, cît şi în Deltă, la Periprava, au existat conferenţiari străluciţi. Mai toate domeniile vieţii intelectuale îşi aveau reprezentanţi de elită, de parcă ştiinţa, arta, literatura sau filosofia şi-ar fi dat anume întîlnire în lagărele de muncă forţată. Liceele şi universităţile îşi trimiseseră şi ele o mulţime de elevi şi studenţi, pentru care uniformele vărgate jucau rolul unor burse de merit: le stimulau dorinţa de a se instrui. Nu este exclus ca arestările să fi avut în vedere şi criterii academice. În URSS, bolşevicii se folosiseră de Anuarul nobilimiii ruse aşa cum te-ai folosi de o notă informativă. Răsfoiau paginile elegantei publicaţii, culegeau de acolo familii întregi, în ordine alfabetică, iar tribunalelor revoluţionare nu le rămînea decît să pronunţe sentinţele. Cum în România interbelică adevărata nobleţe o constituiseră intelectualii şi cum nu exista un catalog sau un almanah al acestor duşmani ai poporului, modelul rusesc era mai greu de aplicat. Securitatea şi-a dat totuşi silinţa şi a obţinut succese importante. Ofiţeri anchetatori bine alfabetizaţi au început să frecventeze marile biblioteci, au consultat fişierele de cărţi şi periodicele, au întocmit liste, le-au confruntat cu listele primite de la informatori şi delatori – unii dintre aceştia, intelectuali fini, îşi publicau apoi delaţiunile în Scînteia – şi au obţinut o bogată colecţie de adversari ai socialismului. (…)
(p. 168)
 
Pe cîţiva dintre intelectualii aceştia indezirabili aveam să-i cunosc şi să-i ascult la Salcia, în perioadele de cracă. Acolo şi atunci, conferinţele părintelui Gheorghe Chiriac ni se păreau fascinante. Glasul său muzical se înălţa şi cobora ca respiraţia unei întinderi de ape, schimbările de lumină erau hotărîte de ritm, ritmul dădea culoare curgerii de vorbe. Apa discursului său nu cunoştea poticniri, avea doar momente de învîrtejire, scurte rotocoale de idei în asociaţii imprevizibile. Pauzele erau şi ele purtătoare de sens. Încheiau un flux de conexiuni, de informaţii exacte şi de vaporoase aluzii culturale, ca şi sum şuvoiul verbal s-ar fi ciocnit de un ţărm cu plaje mişcătoare; sfîrşitul de frază se izbea de începutul de frază, val obosit înfundat în nisipul sunetelor ca într-un zid de catifea. (…)
(p. 169)
 
Un conferenţiar care strîngea în jurul lui destui învăţăcei era Mihai Cocuz. Securitatea îl luase de pe băncile Facultăţii de Fizică-Matematică din Iaşi, iar aici, în Balta Brăilei, fostul student devenise profesor. Cînd l-am cunoscut eu, preda un curs de matematici superioare şi formula ipoteze îndrăzneţe în legătură cu avantajele aritmeticii cu baza 1, faţă de cea cu baza 0, folosită de ştiinţa modernă. Sau cam aşa ceva. Uimitoarele performanţe ale astronomilor antichităţii, ca şi calculele, nu mai puţin uimitoare, ale constructorilor de piramide nu ar fi fost posibile fără o matematică de bază 1. De altfel, zicea el, piramidele egiptene, la fel ca piramidele maiaşe sau aztece de mai tîrziu, ţin mai mult de astronomie decît de civilizaţia terestră: au un model cosmic şi sînt replici imperfecte ale hărţii cereşti. Cocuz desena scheme complicate şi zgîria semne misterioase pe fundul unei gamele, iar la sfîrşit, bucuros de rezultatele obţinute, întreba invariabil:
– Vedeţi ce simplu e? (…)
(p. 174)                                                                                                                                                                                                                     [Alexandru] Ivasiuc intrase la Facultatea de Filosofie, de unde se pomenise exmatriculat, datorită originii sociale nesănătoase. Îşi căutase refugiul în medicină, interesat mai ales de psihiatrie, specialitate înrudită oarecum cu domeniul din care tocmai fusese izgonit. De la Facultatea de Medicină se mutase rapid în subsolurile Ministerului de Interne. Au urmat Jilava, Gherla, Periprava, iar acum, în Balta Brăilei, îşi găsise, în sfîrşit, o profesiune stabilă:  săpător la dig. Pentru a împăca silnicul cu plăcutul, Saşa vorbea. Aşa cum plămînii lui nu încetau să se umple cu aer, tot astfel nici creierul nu înceta să producă idei. (…)
(p. 178)
 
Lecturile lui Saşa Ivasiuc erau impresionante. Citise cărţi esenţiale, într-o epocă în care mulţi din generaţia lui nu depăşiseră literatura de propagandă marxistă. O făcuse dintr-un instinct al valorii, dar şi inconştient, urmărit fiind de întrebări fundamentale.
În perioadele de cracă, zilele noastre erau pline. Conferinţele de filosofie şi psihiatrie ale lui Saşa – formă culturală a pălăvrăgelii, le numea el, – se ţineau lanţ. Lor li se adăugau lecţiile de istorie ale lui Alexandru Zub. Sandu Zub ajunsese la Salcia ceva mai tîrziu ca mine, cu o bună parte din lotul ieşenilor care îndrăzniseră să sărbătorească, în 1957, împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, nu numai la Universitatea din Iaşi, ai cărei studenţi erau, ci în toate centrele universitare din ţară şi, mai ales, la Putna, la mormîntul domnitorului. Modelul lor îl constituise serbarea naţională organizată de Eminescu şi Slavici la împlinirea a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna. (…)
(p. 179)    
 
Şi Saşa Ivasiuc dădea meditaţii de engleză. Ştia limba, ca să zic aşa, din scutece. Avusese o dădacă din Anglia, stabilită la Sighet, anume, parcă, pentru a-l învăţa pe viitorul romancier Scufiţa Roşie. Îi spunea povestea pînă îl adormea. Fusese o metodă bună, iar acum, la Salcia, Ivasiuc se simţea dator să o experimenteze pe pielea altora. Dădea lecţii, dar era şi un mod secret de a se întoarce în copilărie. Talentul său de dădacă era evident. Cînd se întîlneau prin curtea lagărului, elevii săi, oameni în toată firea, ajunseseră să-şi vorbească, în loc de salut, ca în basmul lui Perrault, scris în franceză, povestit în engleză de o femeie fără ţară şi repovestit de Saşa, cu un nobil accent maramureşean:
– Ce braţe mari ai, bunicuţo!
– Ca să te pot îmbrăţişa mai bine, fetiţa mea.
– Şi ce dinţi lungi ai, bunicuţo!
– Ca să te pot mînca.
Dialogul îi transforma în copii. Îşi subţiau glasul sau şi-l îngroşau, pînă la mîrîit, după cum o cerea personajul pe care îl interpretau.
Aceasta era faza de iniţiere. În faza de perfecţionare, Saşa Ivasiuc îi punea pe elevi să traducă tot ce se referea la universul puşcăriaşului. Roabele de pămînt, ciorba de murături, sîrma ghimpată, bastoanele caraliilor îşi căutau corespondentul în limba lui Shakespeare. (…)
(p. 194-195)
 
14
DIGUL DE VEST
 
(…) Max Bănuş, cel de-al doilea stahanovist, avea motivaţii superioare: dorea să se elibereze grabnic. În vreme ce popa Trofim era în relaţii de afaceri cu Dumnezeu, Max stabilise astfel de legături pe plan terestru. Fostul gazetar sau fotoreporter la ziarul Sportul popular şi revista Stadion izbutise să-l îmblînzească pe unul dintre cei mai brutali supraveghetori ai lagărului. Ademenindu-l cu o importantă sumă de bani, l-a convins pe plutonierul Ghiban, poreclit Hahău, să se transforme în curier şi să-i ducă o scrisoare acasă, la Bucureşti. După ce şi-a primit banii, Hahău s-a întors la Bănuş cu medicamente – de care omul avea mare nevoie – şi cu asigurări din partea soţiei că familia este pe cale să-l scoată din puşcărie. Legătura a continuat. Imprevizibilul Hahău practica două meserii, una în perfectă siguranţă, cealaltă, plină de risc: călău şi poştaş. Îi snopea în bătăi pe deţinuţi şi îi ducea corespondenţa lui Max. Anumite zvonuri, unele puse în circulaţie chiar de colegul nostru, făceau din Bănuş un personaj internaţional. Se zicea că este văr cu poeta Maria Bănuş, că tatăl său era comis-voiajor al unei firme din Anglia, cu afaceri prospere în Japonia, că avea o mătuşă care ar fi fost secretara particulară a ex-preşedintelui argentinian Juan Domingo Peron, că toată reţeaua de rubedenii şi relaţii s-ar fi preocupat de eliberarea lui. În aşteptarea miracolului, candidatul la libertate se lua la întrecere cu popa Trofim. Roabele pe care le cărau cei doi stîrneau admiraţia caraliilor. Dacă nu avea robusteţea popii, Max Bănuş avea voinţă; ceea ce primul obţinea cu îndemînare şi nesimţire, al doilea obţinea cu un teribil efort. (…) Lucra în aceeaşi echipă cu scriitorul I.D. Sîrbu. Gary Sîrbu îi încărca roabele şi îşi imagina scena întoarcerii lui Max, acasă, la nevastă. Scenă de tandreţe, bucurie şi lacrimi, urmată de proba virilităţii. Atunci, după ani de abstinenţă, bărbatul îşi va lua femeia în braţe şi, o noapte întreagă, va urca şi va coborî scările blocului, o dată, de două ori, de o sută de ori, neînţelegînd nici o clipă că nu se mai află la dig.
Umorul lui I.D. Sîrbu descreţea multe frunţi încruntate. Povestea, inventa, rîdea. Îşi grada efectele savant, transformînd poantele soldăţeşti în morală subtilă, cu ştiinţa unui podgorean care înnobilează vinul. Uneori, mai turna şi apă în vin. Făcea elogiul bîrfei, ca gen literar, asemenea imnului, odei sau chiar epopeii, de care, cel puţin, în cazul său, se apropia prin dimensiuni, ca şi prin bogăţia episoadelor. Cleveteala benignă se convertea, pînă la urmă, în autoironie. Ne-a povestit cum, în Clujul tinereţii sale, se întîlnea la cîrciumă cu sculptorul Romulus Ladea şi cu un grup numeros de artişti – haita, zicea el, – numai şi numai pentru a-şi exersa rîsul. În clipa în care unul dintre ei se ridica şi pleca, prietenii îl forfecau fără milă. Cînd n-au mai rămas la masă decît I.D. Sîrbu şi Romulus Ladea, acesta din urmă s-a plîns: ,,Gary, dragă, eu m-aş duce să mă piş, dar mi-e teamă că mă bîrfeşti cu chelnerul”.Viziunea lui I.D. Sîrbu despre întoarcerea lui Max acasă îl amuza şi pe Max, care, pe vremea aceea, era destul de tensionat, chiar din pricina imaginii pe care şi-o construia. (…)
(pp. 230-232)                                                                                                                                                                                                                           

Drumuri în pulbere

(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Sabina Wurmbrand, Nobleţea suferinţei. Mărturii din închisori şi lagăre de muncă. Bucureşti: Editura Stephanus, 1992)

PARTEA A II-A
LA CANAL
 
(…)
Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vînt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sînt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rîndurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: Azi sînt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari.(…)
Munceam laolaltă din răsputeri, bărbaţi şi femei, pentru a construi acolo un dig. Eu aveam de încărcat tot timpul o roabă cu pământ pe care o lua apoi în primire un deţinut, împingînd-o pînă la o oarecare distanţă. De acolo el avea de alergat iute cu roaba plină peste o ridicătură abruptă pentru a răsturna pămîntul peste parapet. Apoi se întorcea din nou la mine, să ia o nouă roabă încărcată, şi aşa mai departe. Deşi bărbaţii, negreşit, munceau mai greu ca noi, totuşi numai după primele încărcături, genunchii mi se clătinau şi era gata să-mi pierd echilibrul de fiecare dată.
Normele de muncă erau de 8 metri cubi pe zi, noi fiind supravegheate de şeful de brigadă, ajutat de cîteva asistente. Dacă reuşeam, după eforturi supraomeneşti, să ne facem norma, aceasta era mărită chiar a doua zi; iar dacă nu o făceam şi pe aceasta mărită, eram pedepsite. (…)
„Carcera” era acea formă de pedeapsă la auzul căreia ne îngheţa şi sîngele în vine. Aceasta era o celulă atît de scundă şi îngustă încît nu te puteai mişca în ea. Erai nevoit să stai în picioare o noapte întreagă fără să faci nici cea mai mică mişcare. Iar a doua zi dimineaţă trebuia să te prezinţi din nou pe şantier, pentru a efectua aceeaşi normă ca înainte. Dacă oboseala nopţii nedormite nu-ţi îngăduia să munceşti destul de repede, puteai fi trimisă din nou acolo pentru încă o noapte.
Mîncarea – un sfert de pîine la prînz cu puţină supă de cereale – era, desigur, ceva mai bună ca la Jilava, dar cu această hrană trebuia să munceşti din greu pînă la sfîrşitul zilei. În aceste condiţii, cum aş fi putut recunoaşte pe un conte în mijlocul nostru? Era greu să deosebeşti o persoană de cealaltă, toţi fiind în zdrenţe şi petice, avînd aceeaşi privire plină de frică, teroare şi suspiciune. Se aflau printre noi mulţi profesori universitari, editori de ziare, preoţi, oameni de afaceri şi funcţionari superiori din vechiul regim puşi laolaltă cu hoţi, pungaşi de buzunare şi proxeneţi. Toţi munceau acum laolaltă din răsputeri şi era greu să deosebeşti pe unul de altul. După prînz, încă patru ore continua munca, pînă la căderea serii.
Odată la întoarcere, cîţiva deţinuţi s-au prăbuşit fără cunoştinţă, unul din ei aproape de mine. Fără o vorbă, alţi doi oameni mai tineri l-au ridicat pe umerii lor şi şi-au continuat drumul. O bătrînă a leşinat; o alta a căzut şi n-a mai putut fi readusă la viaţă. Alţii au ridicat-o, de asemenea, în întunericul care devenea tot mai gros. Vîntul sufla fără încetare. Ajunşi în faţa porţii, raportul gardienilor se repeta ca şi dimineaţa: Sînt aduşi înapoi două mii de bandiţi. (…)
(pp.95-97)
 
LAGĂRUL K4: IARNA
 
Dis de dimineaţă o porneam la muncă pe malul Dunării. Aici aveam de încărcat pietre mari şi grele pe o plută care urma să fie golită apoi în rîu, pentru a se crea astfel o bază solidă de pietre pe fundul Dunării. Dar nu era posibil să împingem acele pietre mari de rîu fără să ne stropim de sus şi pînă jos de apa rîului. Vîntul sufla cu tărie dinspre cîmpia Bărăganului, aducînd cu el ţurţuri de gheaţă, care făceau să ne îngheţe hainele pe noi ca nişte zale de fier. Degetele ne erau crăpate, umflate de frig şi zdrobite de pietrele acelea. Seara la culcare eram nevoite să dormim în aceleaşi haine ude şi îngheţate de pe noi, căci nu era nicăieri un loc pentru a le usca. Iar dacă vroiai să-ţi atîrni un articol de îmbrăcăminte la uscat, lîngă pat, puteai fi sigură că nu-l mai găseai pînă dimineaţa, fiindcă se fura peste peste noapte. Ne culcam deci cu hainele noastre ude sub cap în loc de pernă şi apoi le îmbrăcam iarăşi dimineaţa. Pe drum, vîntul le usca, dar imediat ce începeam munca eram din nou leoarcă de apă. Cît ne-am fi dorit să simţim puţin căldura soarelui cînd munceam astfel pe plută!
Pierdusem mult în greutate, iar vîntul părea că suflă direct prin mine. După o săptămînă, am fost pusă să încarc pietre în roaba care era apoi trasă de alte deţinute şi răsturnată în Dunăre. Acum puteam rămîne cu hainele uscate. În schimb pietrele ascuţite îmi răneau neîncetat mîinile care aveau acum pielea jumulită şi roşie, cu adevărat carne vie. Unghiile îmi erau, de asemenea, rupte şi pline de sînge. Numai extenuarea mă făcea să nu-mi mai simt durerile. Adeseori mi se părea că nu umblu, ci plutesc, ca într-un vis, deasupra pămîntului. Mă aplecam să ridic fiecare piatră aruncînd-o peste celelalte, în roabă, de sute de ori pe zi. Mi se părea că nu voi mai fi niciodată în stare să-mi îndrept spatele. (…)
(p. 117)
 
LAGĂRUL K4: VARA
 
Era primăvară de acum. Firicele timide de iarbă proaspătă răsăreau pe drumul care ne ducea spre muncă. Cît de binevenite ar fi fost cîteva firişoare de ierburi bune de mîncat în supa searbădă de la prînz! Dar în acel pustiu, deşi ploaia cădea din belşug, doar buruienile creşteau din abundenţă, căci numai acestea rezistau vîntului tăios şi aspru care ne sufla supa din lingură înainte de a o putea duce la gură. Dar chiar cînd zăream pe ici pe colo vreo iarbă bună de consum, ne era interzis să o culegem, aşa cum ne era interzis orice altceva care ne-ar fi îmbunătăţit întrucîtva condiţiile de viaţă. Totuşi, asumîndu-ne mari riscuri, noi „păşteam” aceste ierburi cînd le găseam, întocmai ca vitele, înfulecîndu-le iute cînd gardienii se uitau în altă direcţie. Dar chiar şi aici eram spionate tot timpul de către informatoare, cărora le era promisă liberarea înainte de timp pentru serviciile lor.
Broaşte erau multe lîngă mal, dar, dacă vreuna dintre ele se aventura printre stînci, plătea îndrăzneala ei cu preţul vieţii. Era foarte greu să le prinzi, dar, cînd reuşeai, ele ajungeau o delicateţe pentru acea zi, carnea fiind atît de rară acolo. De-a lungul ţărmului încă se aflau în mare număr şi le auzeam strigătul pînă tîrziu, în noapte. Mi-am amintit atunci că Biblia vorbeşte de „duhuri de broaşte”. În trecut mă întrebasem ce-o fi însemnînd, de fapt, această comparaţie? Abia după ce veniseră comuniştii la putere am înţeles, cînd auzeam scandîndu-se lungile slogane ale partidului, scoase de mii de guri: «Trăiască partidul comunist, croack-croack» «Trăiască Republica Populară, croack-croack» «Jos imperialiştii croack-croack…»
Şerpii erau mai rari. Dar cînd acei aşa numiţi „şerpi de iarbă” erau prinşi, erau şi ei devoraţi în grabă cu mare poftă. Odată, o pisică sălbatică a fost zărită trecînd repede cu un şarpe mic în gură. O ploaie de pietre au fost aruncate în direcţia ei, dar pisica a scăpat fără să-şi lase preţioasa ei pradă din gură.
Foamea noastră permanentă şi lipsa totală de orice proteină sau orice alt element nutritiv cauza boli deţinutelor. De asemenea, multe femei sufereau de scorbut sau diaree din cauza lipsei de vitamine. Boli ciudate de piele, plăgi şi răni se agravau cu uşurinţă formînd ulcere largi pe picioare şi jambe. Infecţia se întindea apoi pe tot trupul slăbindu-ne în aşa măsură, încît pierdeam orice rezistenţă împotriva altor boli, şi ajungeam extenuate. Cu toate acestea noi, femeile, sufeream mai puţin decît bărbaţii. Preoţii şi clerul în general, ca şi membrii Gărzii de Fier erau ţinuţi în secţii speciale, total izolaţi şi fără nici un fel de contact cu ceilalţi. Ei primeau mai puţină mîncare decît noi şi munceau mai multe ore. Numai cei mai ingenioşi supravieţuiau sau cei mai descurcăreţi.
Tot ce se mişca era devorat. „Carnea de cîine nu-i tocmai rea, îmi spuse un preot care tocmai supravieţuise acestui regim. Dar şoareci n-aş recomanda nimănui să mănînce.”
În lagărul de la Capul Midia se aflau mai mult bătrîni de 70 de ani şi mai bine. Mînaţi neîncetat din spate ca vitele de povară, adesea desculţi, aceşti sărmani nu-şi puteau îndeplini normele. Dar dacă vreunul din ei reuşea totuşi cîteodată, normele se ridicau a doua zi pentru toţi ceilalţi. Aceasta era o politică bine calculată, de exterminare. Cei care nu mureau erau adesea omorîţi în bătăi. Cimitirul de la Canal – ni se spunea – e de două ori mai vast ca lagărul însuşi. (…)
(pp.139-140)
 

,,Baraca nr. 6″

(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie. Bucureşti: Editura Crater, 1993, pp. 60-65)
 
(…)
În baracă ne-a primit de la început cu ostilitate „şeful de cameră” condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi crimă, lucruri pe care le-am aflat mai târziu. Ne-a repartizat în paturile libere de lângă uşă, alături de hârdaiele în care în timpul nopţii deţinuţii îşi făceau nevoile. În toată baraca nu mai era nimeni, locatarii fiind plecaţi la muncă, prilej pentru viitorul nostru şef să ne facă în deplină linişte un instructaj analfabetic şi violent, intarsiat din loc în loc (fără să ne surprindă) cu înjurături la adresa mamelor noastre. Sergentul care ne conducea n-a intervenit, cum într-o naivitate anacronică ne aşteptam s-o facă, ba chiar se arăta mulţumit de faptul că şeful de baracă îi luase locul de educator, pentru că studenţii şi, desigur, eu, cu două diplome de licenţă, am fost trimişi aici să fim reeducaţi şi violenţele, deocamdată numai verbale, făceau parte din sumarul oficial al codului care ţinea loc şi de tratat pedagogic.
A doua zi am fost repartizaţi în brigada de muncă cea mai sinistră, condusă de Gheorghe Bărăgan, un urangutan cu fruntea lată de un deget, căruia i se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Ce făcuse Bărăgan? jefuise mai multe case, săvârşise patru omoruri, avea la activul lui zece violuri (una din victime având numai 9 ani), vorbea cu o voce groasă şi tot timpul înjura. Nu mai avea pe nimeni: părinţii îi muriseră, fraţii îl abandonaseră, iar vreo prietenie mai strânsă nu reuşise să înjghebeze. În închisoare se simţea la el acasă, pentru că de eliberarea lui prin vreo amnistie sau graţiere nu putea fi vorba. Gardienii discutau aproape familiar cu el şi-i spuneau „domnule”, iar el, sub ochii lor, organizase un sistem draconic de exploatare. Fiecare deţinut din baracă, şi mai ales cei din brigada lui de muncă, când primeau pachete i le prezentau la control, iar urangutanul le vămuia, înjumătăţind totul. De adăugat că un om al lui ţinea cheile de la cambuză (aşa se numeşte în puşcărie camera unde deţinuţii îşi păstrează în sarsanale, adică în trăistuţe, alimentele) şi cu ajutorul acestui trezorier îşi permitea să jefuiască metodic proviziile, cu preferinţă ţigările, devenite aici valută forte. Cu ţigări se putea cumpăra orice, de la porţia de pâine până la zile muncă. Bărăgan îţi repartiza un loc mai bun de muncă în schimbul unui pachet de „Naţionale”, sortiment de tutun preferat. „Naţionalele” sau „Mărăşeştile” erau numite aici „Kentul balcanic”.
Am plecat la muncă sub conducerea lui Bărăgan într-un camion deschis. De la colonia de muncă P. până în gara N. să fi făcut cel mult o jumătate de ceas; au coborât din camion mai întâi cei 6 soldaţi conduşi de un sergent, apoi noi, cei 30 de puşcăriaşi, şi la urmă Bărăgan şi sergentul major care ne „cazase” cu două zile înainte în baraca nr. 6.
Nu-mi prea imaginam cum o să muncim într-o gară, dar m-am lămurit foarte repede. Venisem să descărcăm vagoanele cu minereuri sosite din străinătate, doi inşi la un vagon. Ni s-au dat lopeţi şi ni s-a arătat ce avem de făcut. Tehnica operaţiunilor era simplă şi la început chiar sarcina nu mi s-a părut prea grea. Partenerul meu de vagon, Voicu, un mecanic de locomotivă, condamnat pentru incest, m-a privit la început cu un aer de superioritate, aflând că am o pedeapsă de numai 6 ani. „Floare la ureche, mi-a zis el, va trebui să munceşti mai mult decât mine, eu sunt greu domnule, am 10 ani condamnare. (…) Dar cum dracu ai ajuns aici? nu cumva şi dumitale ţi-au făcut proces fără să fii vinovat? proces în care ai fost condamnat dinainte? Eu sunt un om umblat şi mai ştiu ce rost mai au ziarele în lume. Aici la P. n-ar fi chiar atât de rău; muncim mult, peste puterile noastre. Dacă vreţi să vă fie bine, puneţi-vă bine cu Bărăgan, el taie şi spânzură. Lui nu-i pasă de nimic, e pentru toată viaţa destinat să trăiască în puşcărie…”
Şi, în timp ce mecanicul îmi vorbea dspre necazurile lui, lucram: aruncam minereul cu lopata; obosisem, eram leoarcă de apă şi mecanicul mă zorea, amintindu-mi că vine Bărăgan, însoţit de un caraliu (denumire pe care o dam noi, deţinuţii, gardienilor), a sosit şi s-a uitat la noi doi, a aruncat o privire la grămada de lângă vagon şi a început să răcnească:  „de ce nu munciţi, mă? mama cui v-a făcut! Tu, ăsta nou-venit, ce-ai fost la viaţa ta de te mişti de parcă ai avea oase-n burtă?” În fracţiunea aceea de clipă în care ochii injectaţi ai criminalului mă sfredeleau, m-am gândit să dau un răspuns pe care să-l înţeleagă uşor: „sunt scriitor!”;  „aha, râde cu surprindere Bărăgan, eşti din ăia de la tribunal care scriu în dosare, mama ta de bandit! nu scapi viu din mâinile mele; din cauza unuia ca tine care-a scris minciuni în dosarul meu m-au condamnat ăia. Voicule, strigă el la mecanicul de locomotivă cu care lucram, treci la alt vagon şi lasă-l pe banditul ăsta să descarce singur!”
Voicu şi-a luat lopata şi-a plecat la alt vagon, iar eu am început să arunc singur minereul îndesat şi umed. Simţeam o sfârşeală de apocalips, sudoarea îmi curgea şiroaie pe frunte, mi se lipise pe spate cămaşa udă, picioarele îmi tremurau. Bărăgan mă privea cu ură, scrâşnind din dinţi, înjurându-mă în cascade: dumnezeii mă-tii de bandit, ai s-o plăteşti tu, ai să munceşti de azi înainte singur, să vezi şi tu ce înseamnă puşcărie. Crezi că aici e distracţie ca la voi la Tribunal?”
„Domnule Bărăgan, încerc eu să-l lămuresc, eu scriu cărţi, public în reviste şi ziare, scriu versuri, nu am nimic de-a face cu funcţionarii tribunalelor…”
„Păi dacă scrii cărţi, ce cauţi aici? du-te şi scrie cărţi!”
Mă frământ cum să-i explic culpa ce mi s-a pus în cârcă. Mă frământ cum să mă explic la nivelul lui, la nivelul rocilor… Încerc:
„Am fost acuzat că am scris un roman, o carte duşmănoasă, în realitate nu era duşmănoasă, era o povestire inventată de mine…”
Bărăgan mă priveşte scărpinându-se în cap. Îmi dau seama că nu pricepe nimic şi mă chinuiesc să traduc la puterea creierului lui ceea ce spusesem mai înainte. „Şi câţi ani ai umflat?” mă întreabă scobindu-se în nas. „6 ani”. Bărăgan rămâne o clipă descumpănit. „6 ani? o nimica toată, eu să fi fost în locul ălora care te-au anchetat te împuşcam şi scăpam de-un aiurit, fiindcă tot ce spui c-ai făcut nu sunt decât aiureli. Cui îi foloseşte ce ai făcut tu? Crezi că lumea are timp de citit. Eu unul nici nu ştiu să citesc şi am trăit şi trăiesc cum îmi place. Eu am fost cineva când eram afară. Ştia o ţară întreagă de frica mea! O să-ţi iasă pe nas boieria. Până plecăm, până la ora 6, să nu mai rămână nici un gram de minereu. Dacă nu termini treaba, la noapte dormi la izolare, în lanţuri!”
Caraliul care-l însoţea şi care tăcuse tot timpul, găseşte cu cale să pună el concluzii: „Ai băgat la bilă ce-a spus domnul Bărăgan? altfel te ia mama dracului!”
Rămân aproape epuizat să arunc din ce în ce mai anemic minereul greu şi dur, lopata nu se mai înfige, eu nu mai am puteri s-o înfig şi apoi s-o ridic, nu mai pot sta pe picioare, mă aşez pe un dâmb de minereu, dar cad şi nu mai simt nimic. Plutesc pe o apă neverosimil de albastră care curge lent, eu curg odată cu ea, lăsând în urmă şiruri de case, cu odăi luminate de lampioane colorate; din odăi se scurg pe sub uşi muzici fantaste, produse alternativ de orgi electronice şi de flaute calme. Nu mai ştiu unde mă aflu în această stare de delir existenţial. E cald şi pe malurile verzi ale râului pe care plutesc, florile răspândesc arome sedative. Din când în când mă apucă, se pare, un frison care face să-mi clănţănească dinţii, apoi cad din nou în apele onirice ale existenţei…
 
M-am trezit într-o cameră albă, într-un pat relativ curat, singur; mi-e frig şi tremur aşa de tare că patul de fier se zgâlţâie ca-n spectacolele de la zidul morţii la care asistam în copilărie, la bâlciul cel mare de la Strehaia. Încerc să mă orientez: ferestrele închise  au gratii; deschid uşa şi dau într-un holişor prin care se plimbă un caraliu, îmi dau seama că sunt tot la închisoare; caraliul mă goneşte în camera cu paturi, punându-mă să citesc regulamentul infirmeriei; pe un perete încadrat într-o ramă neagră se află un text compus de cineva care nu cunoştea bine limba română, unde se spunea negru pe alb că pacienţii deţinuţi „n-are voie” să părăsească încăperea decât însoţiţi de gardieni. Când a socotit el că terminasem lectura, intră în cameră şi mi se adresează: „De ce nu stai în pat? Era să te ia dracu! Dacă era după mine te lăsam să mori, scăpam de grija ta, un bandit mai puţin! N-ai vrut să munceşti acolo unde se câştigă două zile muncă pe zi şi scăpai mai repede; acum o să fii trimis la cariera de piatră sau la stuf. Acolo n-o să-ţi meargă!”
S-a depărtat înjurându-mă. În clipa în care ieşea pe uşă intra în holişor o siluetă feminină însoţită de cineva, nu disting bine dacă e bărbat sau femeie. Caraliul salută servil apariţiile acestea, pentru mine, insolite.
Mă vâr chircindu-mă cu greu sub pătura gri ciugulită pe margini, articulaţiile îmi sunt încă rigide; pe un şold descopăr o porţiune neagră, dureroasă, sub ochi disting pipăindu-mă două pungi mari. Într-un fel mă bucur că nu am nici o oglindă să mă privesc, poate m-aş îngrozi. Mă simt uşor ca un fulg, pesemne că am slăbit mult. În holişor se aude o „mişcare de trupe”, se aud voci din alte camere. Disting vocea caraliului: „tovarăşe doctoriţă, vă rog nu le mai daţi scutiri de muncă, ăştia n-are nimic, se prefac!”
După câteva minute uşa camerei mele se deschide şi apare silueta pe care o zărisem ca prin ceaţă, se apropie de patul meu, se aşază chiar pe pat, eu simt un miros discret de colonie fină, îmi ia pulsul, îmi ascultă respiraţia cu stetoscopul şi mă întreabă cu o voce calmă, în contrast cu toate vocile pe care le-am auzit în ultimele 6 luni: „Cum vă simţiţi?” Politeţea acestei fete blonde mă face să mă simt rău, întrebându-mă dacă nu visez cumva. Şi chiar nu visez. Răspund cu oarecare întârziere: bine.
Îmi dau seama că e medic şi pentru ea eu sunt mai întâi pacient şi numai în al doilea rând un deţinut. Ce grad o fi având? E prima fiinţă din acest univers torţionar care miroase a om. Şi ce degete fine are, şi cu ce fineţe scutură termometrul ca să-mi afle temperatura! Reţin chiar o nuanţă: două degete de la mâna ei dreaptă sunt colorate de nicotină. Îmi iau inima în dinţi şi o întreb ce-a fost cu mine. Aflu că am stat la reanimare câteva zile, la spital; camera în care mă găsesc, special amenajată (cu gratii), e destinată pentru un sumar tratament, urmând ca de aici să mă întorc la colonia de muncă. Pe scurt, am făcut un infarct şi m-au luat cu salvarea, bineînţeles însoţit de un caraliu din gara N., unde munceam; pentru cei de la colonie eram ca şi mort. Îmi dau seama din spusele doctoriţei că semnele negre de pe şold sunt opera caraliului de la punctul de lucru, care m-a izbit cu cizma să mă „reanimeze”. Şi adaugă „aţi fost de două ori la reanimare”, vorbind încet să nu fie auzită de gardian. Îmi dă să iau două pastile de aspirină şi îmi prescrie un regim alimentar uşor, pâine prăjită, supă de zarzavat, orez. Nu ştiu cine o să-mi ofere acest banchet dietetic, dacă depind tot de colonie, m-am lămurit: n-o să gătească în mod special pentru un bandit ca mine, dar poate am noroc să primesc masa de la spital.
Încep să mă cred favorizat de această apariţie-miracol, de această doctoriţă care vorbeşte cu mine după coduri vetuste şi care mă tratează ca pe un om inocent rătăcit printre neanturi prefabricate, căutându-şi o ieşire din labirintul real, nu imaginar, al existenţei umane în care a fost aruncat. La un moment dat scoate din buzunarul halatului alb (mai alb decât noţiunea de alb) o hârtie împăturită şi-mi citeşte:
 
Cu vorbele pornite fluviu
Ca după-un tragic legământ,
Ne-aşteaptă morile de vânt
Câte-au rămas după diluviu.
Voi ce-aţi intrat în poezie
Şi-n epopei eraţi mai ieri
Şi filozofi şi cavaleri
Şi-aveţi un rang în utopie.
Noi suntem secolul elastic
Fără iluzii, contemplând
Un adevăr cârpit cu plastic
Pe care-l plângem prin cetate
Cu visele, câte mai sunt,
Bolnave de luciditate…
 
Sunt chiar versurile mele, publicate într-o revistă studenţească. Deodată încep să fiu altul. O căldură plăcută începe prin fiecare fibră a slăbitului meu trup, încep parcă să visez şi întind mâna spre fata cu halat alb, dar mâna rămâne în aer. Fata în halat alb dispăruse, luase şi hârtia cu poemul meu din studenţie, numai o undă de parfum bun mai documenta realitatea acelei apariţii. Pleoapele mi-au căzut ca de plumb şi-am adormit cu gândul la contravizita de seară. Aflasem în sfârşit un om care vindeca cele mai mari boli ale existenţei umane, boli mai incurabile decât cancerul: singurătatea, nevoia de dragoste, descoperirea unor noi utopii utile…
 

FEBRUARIE în confesiuni şi alte pagini răzleţe

Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)
Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)
Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.
În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.
A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.
– Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!
De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.
(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)
 
Dr. Petre Pandrea (Marcu)
Internat politic nr. 565
Penitenciar Ocnele Mari
jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.
Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.
Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.
 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)
 
Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)
 
Jilava, februarie 1962
 
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)
 
Februarie 1971
 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)
 
Februarie 1962
 
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.
Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)
În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:
 
Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
Da erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein.
 
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)
 
24-26 Februarie 1960
 
Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)
Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
 
P.S. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf
Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat

Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice

Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169

Autor: Maria Hulber

Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.

Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii…, despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: – Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 – Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu – mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră… că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescutrece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni… : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei… Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare…, reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A.Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B.Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Notă. Această postare este reeditarea  studiului publicat la începutul verii anului 2011 pe blogul Doar tu şi cartea, după apariţia în format tipărit. Scopul reluării este aducerea la suprafaţă a unor experienţe deosebite şi încă insuficient cunoscute. Din raţiuni de spaţiu editorial, textul este o sinteză a materialului primar, mult mai amplu. De asemenea, e necesar să precizez că l-am redactat înaintea confruntării mărturisirilor subiective cu documentele de arhivă. În varianta finală voi include aceste documente.

Send to… – Dialoguri pe muchie de e-mail

Preţuiesc dialogul inteligent, vivace, cu sclipiri în ochi şi în suflete, departe de orice ispită a verbozităţii sterile, comune lumii periferiei. Fără vreo preferinţă anume pentru mediul de relaţionare (real sau virtual), consider că important este interlocutorul: omul şi lumea sa interioară. Dialoghez adesea cu tineri, oferindu-le o parte din timpul şi experienţa mea, biografică ori livrescă. Cea mai dragă parteneră de discuţie este, fără îndoială, Andrada, o tânără de aproximativ 21-22 de ani. Dialogul nostru scris a început cu 3 ani în urmă, după ce ne-am despărţit în lumea reală prin plecarea ei la facultate. Am descoperit-o treptat în scris, mai bine decât mi-o arătase viaţa până atunci şi m-au bucurat numeroasele afinităţi dintre noi: are o inteligenţă aparte, citeşte enorm – cărţi bune -, vieţuieşte fără probleme cu contul de facebook suspendat (experienţă pe care am împărtăşit-o şi eu de curând şi chiar mi-a plăcut), adoră arta fotografică, muzica bună, filmele de autor şi de creaţie. Uneori mă întreabă despre cărţi al căror titlu sau autor mă determină s-o privesc – pe ea – cu interes şi surprindere. Alteori mă provoacă la discuţii despre cărţi grele, dificile, mult prea dificile pentru un tânăr de vârsta ei. Când avea 17 ani realiza  primul film pornind de la o temă complexă şi laborioasă a culturii universale: Dimensiunea religioasă a existenţei. În toamna acestui an, cu prilejul unei revizionări, mi-a mărturisit că acum l-ar crea altfel. Sunt convinsă. La 18 ani regiza prima piesă de teatru, Neînţelegerea de Albert Camus, interpretând cu pasiune ceea ce va deveni, poate, rolul vieţii ei. Dintre autorii şi eseiştii români în opera cărora am iniţiat-o, s-a simţit apropiată de gândirea lui Titu Maiorescu. Filiaţia spirituală s-a vădit cu generozitate într-un superb text de adolescenţă, ingenuu şi de o intensă claritate ideatică, despre actualitatea teoriei formelor fără fond în cultura şi publicistica românească: Formele fără fond astăzi – mai proeminente ca niciodată.

Voi reda mai jos un mesaj de răspuns adresat Andradei, la o problematică iniţiată într-un anume punct al dezbaterii noastre. Distanţele ne obligă să (ne) scriem, să ardem depărtările. Cred că prea curând nu voi reuşi s-o conving pe Andrada să iasă la lumină, aşa că mă voi limita la transcrierea propriilor mele notaţii. E superfluu să adaug că, dacă ar fi printre tinerii de astăzi mai mulţi precum ea, am ajunge, foarte curând, departe…

Dragă Andrada,

Am fost tentată să răspund de îndată ce am primit generosul tău mesaj, atât de interesant prin problemele pe care le pui. Acum mă felicit că nu am făcut-o, fiindcă îţi pot semnala, la tema dialogului, un interviu de excepţie apărut în Revista 22, interviu ce-mi scăpase din vedere: ,,Am scris o istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte”. La întrebări răspunde Anne Applebaum, o foarte apreciată jurnalistă şi cercetătoare a fenomenului concentraţionar constituit sub forma lagărelor, care a descins în însăşi inima sistemului postsovietic, în arhivele din Rusia. Interviul e  prilejuit de apariţia ediţiei în limba română a cărţii sale Gulagul. O istorie. Dacă îl citeşti cu atenţie, vei descoperi răspunsuri la multe din întrebările tale. Abordează inclusiv fenomenul provocat al foametei din Ucraina. Lui Anne Applebaum i s-a decernat, de altfel, prestigiosul Premiu Pulitzer, ceea ce confirmă rolul imens al cărţii sale la deschiderea unor drumuri spre o lume din care nu răzbătuseră, până în 1989, decât zvonurile, istoriile şocante, precum cea a lui Soljeniţîn, şi o serie de mărturii greu de acceptat de lumea occidentală, lume cu o anumita obtuzitate în percepţia unui fenomen atât de extins şi de covârşitor.

Dar să mă întorc la lecţiile trecutului şi la ce ne aşteaptă în viitor dacă nu le cunoaştem ori dacă le cunoaştem şi le ignorăm. George Santayana avea dreptate: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete. Aşa cum arăţi, afirmaţia generală se poate clişeiza dacă nu e mereu dublată, triplată etc. de situaţiile concrete ce o confirmă şi îi dau acea valoare de sfâşietor adagiu înscris la loc vizibil şi la Auschwitz, şi la Memorialul de la Sighet. După lectura mesajului tău, am lăsat să-mi vină în memorie toate evenimentele din istoria noastră recentă create în mod forţat prin reiterarea modelelor devenite pattern-uri de acţiune. Eu le mai numesc modus operandi sau tipare universale, pentru că lipsa de imaginaţie a celor ce le aplică e atat de mare, încât nici măcar nu mai apar nuanţe în funcţie de spaţiu şi timp. Le voi înşirui punctual ca să-mi adun mai bine ideile:

1. deportările în Bărăgan ale locuitorilor din Banat (ţărani bogaţi, germani şi sârbi), la începutul anilor ’50 au urmat modelul valurilor masive de deportări din fosta URSS, în Siberia (populaţia bucovineană şi sate întregi din Basarabia au cunoscut calvarul deportarii şi al izolării, apoi al uitării lor dincolo de Cercul Polar, în ţinuturi pustii şi îngheţate);

2. procesele lui Lucreţiu Pătraşcanu şi ale celorlalţi tovarăşi de drum ai lui Gheorghiu-Dej, prin care dictatorul îşi elimina concurenţii în calea spre puterea absolută, au fost regizate exact după modelul proceselor moscovite din anii ’30 din URSS, îndreptate spre posibilii competitori ai lui Stalin: Zinoviev, Buharin etc. În lucrarea de doctorat am un capitol întreg dedicat unor memorialişti ce au fost prinşi în iţele acestui proces şi am mai scris despre implicaţiile sale şi pe blog: https://mariahulber.wordpress.com/2010/05/22/zero-si-infinitul/ Dacă ai timp să citeşti, sunt convinsă că vei înţelege. Eu m-am înspăimântat când am ajuns la un nivel avansat de înţelegere…

3. mineriadele de la începutul anilor ’90, în care Iliescu a fost pe deplin implicat, au fost regizate dupa modelul reprimării unor manifestaţii din toamna anului 1945, în favoarea regelui şi a monarhiei. Şi atunci, la fel ca în 1990, grupuri de bătăuşi, ciomăgari, bestii agresive au fost aduse cu camioanele şi lăsate în mijlocul manifestanţilor să ,,restabilească ordinea”. Iliescu este un bătrân bolşevic, mentalitatea sa nu s-a schimbat cu nimic. Regretă în continuare vremurile din comunism şi le-ar dori recuperate.

4. lagărele de muncă şi de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din zona Brăilei, minele de munca silnică în care mii de victime nevinovate au pierit ori şi-au frânt destinele, au fost construite chiar dupa modelul Gulag-ului sovietic. Avem acum multe cărţi de referinţă despre Gulag (Alexandr Soljeniţîn, Anne Applebaum) şi despre sistemul lagărelor româneşti (Ruxandra Cesereanu, Romulus Rusan). Sunt mult mai multe, nu-mi vin acum repede în minte.

5. fenomenul Piteşti, unic prin brutalitatea şi mecanismele de convertire prin tortură la ideologia comunistă, s-a inspirat din pedagogia lui Makarenko. Virgil Ierunca scria în Fenomenul Pitesti că forme similare de spălare a creierului au fost identificate în închisorile comuniste chineze.

6. Securitatea comunistă a fost croită după chipul şi asemănarea NKVD-ului sovietic.

Aş putea continua la nesfârşit… E adevărat că generaţiile tinere riscă să reia istoria şi să o trăiască pe propria piele dacă ignoră intenţiile răului. Cred că acest rău transcende nivelul social, având capacităţi fenomenale de metamorfozare şi implicaţii numeroase în toate planurile vieţii, prin agenţii săi bine direcţionaţi, organizaţi, structuraţi în eşaloane eficiente şi cu atribuţii precise. Ai intuit perfect acest lucru: ,,Acesta nu dispare, doar capătă noi forme.” Avem nevoie de radare puternice pentru a le depista de la primele manifestări. De aceea e necesar să cunoaştem pattern-urile. Suprapunem paradigma peste modul în care acţioneaza răul în istorie şi stabilim adevărul.

Îţi doresc un week-end minunat!

Maria

Mărturii din universul concentraţionar în comunismul românesc

Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pp. 333-339 (fragmente)

Obosiţi cum eram, ne-am culcat îndată ce a înserat deoarece bec nu aveam. Pe la miezul nopţii însă ne-a răzbit frigul. Ne-am sculat şi ne-am plimbat pentru a ne mai încălzi. Apoi iar ne-am culcat şi iar ne-am trezit etc. La ora 5 a sunat deşteptarea, iar după un ceas am primit terciul. Nu cred să fi avut mai mult de 50 grame de făină. A fost însă cald şi l-am băut fără să mai aşteptăm lingurile, care ne-au fost aduse numai după o jumătate de ceas. Cu terciul cald în stomac ne-am culcat din nou şi am reuşit să dormim ceva mai mult. Înspre orele nouă sau zece, când ne-am trezit, soarele pătrunsese deja în cameră, rămânând din fericire până la apus. A fost un mare noroc deoarece lemne de foc nu am primit decât la 15 ianuarie, iar între timp s-a făcut frig. Apoi, desigur, foarte frig! Mâncarea era slabă, limitându-se la o singură supă, atât la amiază, cât şi seara, în care puteam număra 3-5 boabe de fasole sau 40-50 boabe de arpacaş. Mai dezastruoase erau supele de varză sau caralabe, care nu aveau nici măcar gust de mâncare, fiind fierte în ,,apa lor” – ca să folosesc jargonul închisorii. Aveau de altfel numai două sau trei felii de varză ori una sau două bucăţi de caralabe. Uneori am primit zile întregi zeamă de sfeclă. Atât la amiază, cât şi seara! Singura hrană consistentă era astfel bucata de pâine, care teoretic trebuia să aibă 250 grame, iar practic avea cel mult 200 grame. Împreună cu terciul şi cele două supe, puteau ajunge la cel mult 700-800 de calorii. În supe trebuia să fie şi 8 grame de ulei. Nu cred că era mai mult de 4 grame. (…)

După zece luni am slăbit aşa de mult încât Popp – cum vom vedea – a cântărit doar 36 kilograme, iar eu 42. Pierdusem peste 35 kg fiecare.

Zilele cu soare erau însă plăcute. Peste zi gardianul se plictisea şi ieşea în curte, iar noi puteam să stăm de vorbă prin uşi. Unul din gardieni a venit însă tiptil şi ne-a prins vorbind. Ne-a făcut raport şi am fost pedepsiţi cu reducerea mâncării la jumătate pe timp de 5-10 zile. În una din zile primeam numai pâinea; în cea următoare numai terciul şi cele două supe. Pâinea era mai nutritoare, dar fără căldura fizică a supelor şi a terciului nu reuşeam să adormim. Din fericire unele zile au fost frumoase şi astfel am reuşit să aţipim în bătaia razelor calde ale soarelui. Sistemul blestemat al obloanelor de lemn – care ne-a luat şi vederea şi razele soarelui – încă nu a apărut. A fost cea mai groaznică crimă, deoarece peisajul şi soarele ne ajutau să mai uităm iadul în care ne aflam. Din URSS a venit şi această blestemată crimă împotriva drepturilor omului. La plimbare nu eram scoşi iar la baie am fost duşi numai după trei luni. Tot numai atunci am fost tunşi şi raşi. (…)

Acum aveam o raţie de mâncare, care putea urca la cel mult 800 de calorii! Drept la pachet nu aveam, iar foc în 1948 – 49 am avut numai de la 15 ianuarie la 1 martie. Nu aveam nici pat, nici saltea, ci doar o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură, ruptă şi ea. Celula nu o puteam părăsi, iar plimbare nu aveam. Mai târziu ni s-a interzis şi odihna de la ora 5 dimineaţa şi până la ora 10 seara. Iar dacă, singuri fiind, încercam să schimbăm o vorbă cu vecinii de cameră, pe la uşă ori prin perete, atunci eram nu numai bătuţi, ci eram pedepsiţi şi cu reducerea mâncării la jumătate. Mai era astfel motiv de mirare că mureau deţinuţii în fiecare an cu sutele la Aiud? Cu ocazia unei vizite, Ana Pauker a găsit însă totuşi că ,,norma” celor omorâţi cu foamea şi cu frigul nu e satisfăcătoare! (…)

Uneori ne chiorăiau în aşa fel maţele de crâncena foame încât puteau fi auzite şi din camerele vecine. În cele din urmă am început să roadem firele de rogojină! Mai târziu, când am ajuns mai mulţi în celulă, conversaţia despre tot ceea ce ţinea de mâncare era interzisă, ca să nu ne amărâm degeaba mărindu-ne suferinţa.

Mai cumplit decât foamea a fost totuşi frigul. După ora nouă seara ne trezeam în momentul când duceam în somn mâna ca să ne acoperim şi ne dam seama cu infinită durere că nu suntem acasă, că nu suntem în pat, că nu aveam pătură, iar toată îmbrăcămintea, inclusiv al doilea schimb de albituri, era pe noi. Îmbrăcaţi complet am dormit până târziu în aprilie. (…)

Focul! Ce minune sfântă! Şi cât de dumnezeiească este căldura lui! Sobele fiind foarte mici, după zece zile am avut suficientă cenuşă ca să acopăr cu ea jarul pentru a mă bucura timp mai îndelungat de căldura lui. Ca să retrăiesc iluzia căminului cald de acasă în prima zi am încălzit pe sobă pâinea, dar a doua zi m-am lăsat păgubaş deoarece pâinea caldă o asimilam prea repede şi nu aveam nici măcar sentimentul că am mâncat. Uscarea ei era o soluţie preferabilă fiindcă lungea plăcerea amestecului în gură. Din păcate era atât de greu să ţinem pâinea de la o zi la alta! Amestecul pâinii în gură era clipa de simfonie gastrică! Aveam senzaţia că nu voi mai reuşi să mă satur niciodată, oricâtă pâine voi avea!

Ce minte bolnavă şi perversă a putut depăşi oare imaginaţia lui Dante din Infernul! Da, crimele lui Hitler şi ale lui Stalin întrec nelegiuirile întregii istorii a omenirii, adunate la un loc. Căci această molimă blestemată de la ei a purces! Stalin mai avea şi cinismul de a susţine că bagă zecile de milioane în lagăr şi la închisori din iubire nemăsurată faţă de ceilalţi pe care vroia să-i apere cu orice preţ. Va putea oare veacul nostru să spele această ruşine?

Homo hominis lupus, a spus Hobbes. Dar care alte animale afară de unii oameni sunt în stare să-şi chinuie semenii atât de îngrozitor? Nu, nu homo hominis lupus poate defini blestemăţia închisorilor şi a lagărelor naziste şi staliniste. Ci doar formula inversă, lupus lupi homo, pe care animalele de pradă ar repugna-o, revoltate fiind şi ele de perfidia unor fiinţe, care merg în două picioare, dar nu sunt oameni, ci anti-oameni.

Crăciunul a fost trist deoarece frigul era cumplit. Vechiul obicei de a se da de mâncare de sărbători a fost încă păstrat şi astfel pe lângă o supă de tăiţei – fierţi în apa lor şi foarte puţini – am mai primit o mâncare de varză. Ea ne-a fost adusă la un ceas după supă, timp în care, înfometaţi cum eram, ne-am mâncat pâinea. Ni s-a spus de altfel că mâncarea noastră, a celor de la zarcă, e numai supa. Într-un târziu ni s-a adus şi mâncarea cu varză, fiartă în apa ei, dar mai multă, însă aproape îngheţată, în vădită bătaie de joc. carnea se reducea la o bucată de slănină de două, trei grame. Foamea nu am putut-o potoli nici cu varza.

Notă. Fragmentele din volumul de memorii consemnate de profesorul universitar Nicolae Mărgineanu sunt selectate din capitolul Calvarul, subcapitolul La penitenciarul din Aiud. Înscenarea judiciară din toamna anului 1948 a reunit, în aşa-numitul proces al Marii Finanţe, un grup extrem de eterogen de acuzaţi, de la profesori universitari şi ingineri apolitici, până la politicieni de diverse orientări. Între aceştia, presupusele legături conspiraţionale nu erau decât rezultatul unui sinistru exces de imaginaţie diabolică şi de zel în exercitarea profesiunii de către agenţii regimului. Ramificaţiile procesului sunt mult mai complexe, din declaraţiile luate sub tortură reieşind interesul anchetatorilor pentru eliminarea vechilor partide din viaţa politică a ţării, dar şi pentru pregătirea epurărilor în rândul propriilor eşaloane. După procesul desfăşurat la Bucureşti, în luna octombrie a anului 1948, a urmat deplasarea celor 11 deţinuţi politici la penitenciarul din Aiud. Mărturia lui Nicolae Mărgineanu privitoare la condiţiile de detenţie este cutremurătoare. Adjectivele sunt de prisos, iar textul trebuie citit cu atenţie, deoarece dezvăluie adevărul despre regimul de exterminare din închisorile politice româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste.

Oana Orlea, ,,Ia-ţi boarfele şi mişcă!”

Autor: Maria Hulber

Incrementa atque decrementa sau… creşterea şi descreşterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula şi astfel, dacă intenţiile sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile şi căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice, dictate de ritmul apariţiilor editoriale. Există cel puţin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condiţiilor inerente actului creator şi mărturisitor în acelaşi timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris şi voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenţiei, având ca element declanşator experienţele trăite în temniţele comuniste din perioada 1944-1964. Abia după 1990 aceste cărţi au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar cărţi de sertar, aşteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendinţa retractilă, de camuflare şi închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei.

În 1991, jurnalista şi scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ţi boarfele şi mişcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelaţie a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar şi un document neaşteptat, deşi subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc şi acum prima întâlnire cu acest interviu-fluviu… Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea Cine este Oana Orlea?! Răspunsul l-am aflat în paginile cărţii şi în biografia cercetată ulterior.

Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viţă veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineştilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianţă a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soţ, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franţa, unde scrie şi publică romane, editate şi în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescenţa. După 1944, ochii copilului descoperă aceeaşi capitală despre care vorbea şi Adriana Georgescu, aflată sub ocupaţia sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experienţa de viaţă, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriţă a invadatorilor. Puţin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în şcolile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualităţi, eleva de liceu îşi descoperă spiritul eroic şi se entuziasmează la auzul veştilor abia şoptite despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor din munţi. Şi toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariţii de persoane, teroare. Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu uşurinţă şi la 16 ani Oana Orlea îşi doreşte să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Aşa se naşte ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenţi curajoşi, care scriu de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea, mai are la activ un episod ,,eroic”, când reuşeşte să tragă cu praştia tocmai în maşina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”. Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme şi nu se mai ştia nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile şi condamnarea de 4 ani. Nu este tratată cu aceeaşi violenţă precum alţi deţinuţi politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Şi în clipele de criză reacţionează cu mult curaj, rezistând în faţa presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat şi anchetator, apoi între deţinut şi gardian.

Traseul detenţiei sale începe la kilometrul zero în Bucureşti, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea reţea haotică a celor 12 spaţii de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice şi celule asfixiante), Văcăreşti (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniţă subterană, cu celule supraaglomerate şi cu sinistra Vale a Plângerii), Ghencea (centrul de triere pentru deţinuţii politici şi de drept comun, unde o cunoaşte pe Sabina Apolzan), Pipera (colonie de muncă), Târgşor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploieşti, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenţie) şi, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărţii este strîns legat de periplul halucinant prin această reţea cu fire invizibile ce conotează spaţiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleaşi cuvinte de către gardience: Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! O experienţă cu totul aparte trăieşte la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la Secretul mare, celula marilor doamne ale vechii aristocraţii interbelice, soţii şi fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină. Sunt singurele spirite ce reuşesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate puşcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaşte că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care şi-l concepuse şi-l aplica cu inteligenţă.

Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în ţară pe George Enescu chiar în perioada detenţiei sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Aşa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esenţial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre faţa nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificaţie tragică. Experienţa carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenţei sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc.  O adevărată şcoală a rezistenţei prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-şi face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E şi o lecţie deschisă spre cercetătorii viitorului: Sunt şi altele, pe care nu le ştiu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpăţânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din România. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraţionar românesc, dintre care se detaşează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundaţia Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului – Phantasma, Memoria – Revista Gândirii Arestate şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Notă. Articolul de mai sus a fost scris în 13 octombrie 2008. Astăzi mi-am amintit de el şi l-am reluat în forma iniţială, adaptându-l la realităţile orei. Prezentarea cărţii este o naraţiune simplă, fără a se dori o interpretare elaborată a formei discursive şi a evenimentelor evocate. Acest demers va face obiectul unui alt capitol. Nu ştiu câte din datele biografice ale Oanei Orlea se cunosc cu precizie astăzi. În momentul redactării textului singurele surse mi-au fost cartea şi câteva scrieri conexe. Informaţiile din wikipedia sunt eronate şi nu recomand preluarea lor de către cititorul din spaţiul virtual.