În curând!

Îndelung așteptatul volum cu documente de arhivă CNSAS legate de viața și activitatea pastorală a lui Richard Wurmbrand va ajunge în curând la public datorită efortului de cercetare al Mariei Hulber. Personaj-erou și reper moral pentru unii, figură controversată pentru alții, pastorului protestant i se schițează portretul și biografia prin această suită de documente aflate într-o ordine deloc întâmplătoare.

Reclame

Vă doresc o vacanță minunată!

În urmă cu un an intram în vară cu un vis în brațe. Aveam un manuscris și un editor care credea în mine. Nu știam ce va urma. Nici măcar nu îndrăzneam să sper în vreo iluzorie proiecție viitoare. Înțelegeam doar că soarele torid al acelei veri și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în miezul volumului pregătit cu ardoare pentru tipărire. Inimaginabilul mi-a demonstrat ulterior că timpul e și el vulnerabil, la rândul lui, că poate fi zgâriat cu abilitate în zonele cele mai aburoase ale istoriei sale contemporane. Aventura editorială începută în 21 octombrie 2015 și consemnată în cele mai fine detalii pe acest blog mi-a dăruit nesperate bucurii și – pot anticipa pentru cititorii mei fideli – sunt convinsă că vor urma și altele. Memorialistica detențiilor… mai are încă multe de spus în critica și istoria literară românească, dar… aștept perioada galelor autumnale pentru a vă da vestea cea mare.

Acum timpul pare că se reîntoarce. Într-una din acele neobișnuite răsuciri, își cere dreptul la o nouă repetiție generală. Intru în actuala vară cu un vis în brațe. Am o selecție uluitoare de documente de arhivă și un editor care crede în mine. Nu știu ce va urma. Încă nu îndrăznesc să-mi proiectez nici o iluzorie dorință cu privire la viitoarea apariție editorială. Înteleg doar că soarele torid al verii și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în reci arhive pe care le voi străbate cu mănuși și măști chirurgicale, într-o luptă surdă cu spori, praf și substanțe toxice acumulate de vremi și minți cu intenții criminale. O nouă operație pe cordul deschis al istoriei, fără anestezie, va începe.

Mă retrag în singurătate, ,,în sfera tăcerii”. Să ne recitim, cu bine, la toamnă!

 

Viitoare apariție editorială

Richard Wurmbrand

În această toamnă, la Editura Ratio et Revelatio, în colecția Documenta, va apărea volumul ,,În sfera tăcerii”. Richard Wurmbrand în dosarele Securității, ediție de care mă îngrijesc personal, așa cum s-a anunțat încă de la începutul anului. Le mulțumesc din inimă lui Otniel Vereș și Ralucăi Lazarovici Vereș, directorii editurii și editorii cărților mele, pentru încrederea pe care au acordat-o din prima clipă tuturor proiectelor propuse de mine. Le mulțumesc pentru că le susțin și le promovează în spațiul cultural românesc, unde este atât de necesar recursul la documente în procesul anevoios al descoperirii adevărului istoric.

În primul volum publicat de aceeași prestigioasă și extrem de exigentă editură – în ce privește calitatea științifică și literară a titlurilor selectate pentru editare – am deschis câteva direcții de cercetare, mai ales în partea dedicată nivelului documentar al memoriilor carcerale. Pe unele dintre acestea le voi aprofunda eu însămi, cu metode oarecum similare, în anii ce vor urma. Voi reveni cu mai multe detalii la momentul potrivit.

Critica infernală a rațiunii impure

Notă. Emil Manu, pseudonimul literar al lui Emil Cismărescu (1922-2005), scriitor, critic şi istoric literar. Primele încercări poetice datează din perioada studiilor la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin. Potrivit Autobiografiei din 21 mai 1959 (ACNSAS, Fond Reţea, Dosar nr. 35197, Cota CNSAS R 030677, f. 10-27), în 1940 aderă la gruparea ,,Frăţiile de Cruce” (FDC) susţinută de un grup de elevi ai şcolii. Participarea la o serbare şcolară cu tematică legionară îi atrage eliminarea pînă la sfîrşitul anului, cu dreptul de a susţine, totuşi, un examen particular. Din 1942 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Facultăţii de Drept. În aprilie 1943 este arestat pentru că, în 1941, participase la o şedinţă a FDC în satul Dudaş. E judecat la Tribunalul Militar Craiova şi condamnat la 3 ani de închisoare corecţională. După un an de detenţie la Craiova şi Alba Iulia, înaintează o cerere de revizuire şi i se suspendă executarea pedepsei. În august 1944 este încorporat şi înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă. După terminarea războiului finalizează studiile universitare la ambele facultăţi. Colaborează la reviste de stînga: Studentul român, Lumea, Naţiunea, Veac Nou. Între 1948-1951 este profesor la Şcoala Tehnică Profesională din Baia de Aramă. Între 1951-1953 se transferă la Şcoala Tehnică de Administraţie Economică din Turnu Severin şi activează în mişcarea sindicală. Lucrează o perioadă cu jumătate de normă ca jurisconsult. În 1957 devine secretar ştiinţific al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R.. Publică în revistele Viaţa românească, Gazeta literară, Luceafărul, Contemporanul, Teatrul. În mai 1959 i se deschide un dosar personal la Direcţia a 3-a din M.A.I., pe numele conspirativ ,,Sofocle” (Cota CNSAS R 030677). Este arestat în luna decembrie a aceluiaşi an. În urma procesului din 1960, e condamnat la 6 ani de închisoare corecţională. I se admite recursul, iar condamnarea îi este redusă la 4 ani. Este eliberat înainte de termen, în 1962, cu motivarea că zilele de muncă în colonia Peninsula i se scad din numărul total al zilelor de executat, aşa cum reiese din Procesul-verbal nr. 6540 din 20 iunie 1962 (ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 115848, vol. 2, Cota CNSAS P 013332, vol, 2, f. 141+v). După eliberare, lucrează o perioadă ca cercetător la Editura Muzicală, iar apoi ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,,George Călinescu” al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. Este încontinuu urmărit informativ de Securitate. Totodată, în 1970 i se deschide un nou dosar personal, pe numele conspirativ ,,Manolescu” (Cota CNSAS R 097862). Publică numeroase volume de poezie, proză, criticăşi istorie literară. E considerat unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai poeziei române moderne. Colaborează constant la revista Săptămîna, pînă în 1981, cînd se retrage din pricina unor divergenţe cu redactorul-şef, Eugen Barbu. În 1993 publică volumul de memorii carcerale cu titlul Infernurile noastre. Jurnal de detenție.

(Fragment din volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, pp. 89-90)

Din Jurnalul de detenție al lui Emil Manu am redat în trecut câteva fragmente pe acest blog. Pe atunci nu-i văzusem încă dosarele de la CNSAS, iar studiul meu tindea să fie supus exclusiv analizei literare și critice. Nu știam că s-au deschis două dosare de rețea pe numele său. Nota biografică de mai sus a devenit posibilă tocmai datorită eforturilor unor oameni admirabili, începând cu Constantin Ticu Dumitrescu și continuând cu toți cei ce au susținut cu tărie necesitatea accesului la dosarele fostei Securități. În mod special, le mulțumesc din inimă tuturor cercetătorilor din CNSAS, directorilor de la departamentele de cercetare și investigații, care m-au sprijinit și consiliat în activitatea proprie. Lor li se datorează, în egală măsură, publicarea acestor dezvăluiri la Editura Ratio et Revelatio din Oradea.

Imaginar, poezie, despărțire…

Structuri ale imaginarului carceral

Evadarea tăcută… de Lena Constante este mărturia acestor experienţe de refugiu în spaţiul protector al imaginaţiei. Între barbarele şedinţe de anchetă, autoarea are conştiinţa dualităţii fiinţei sale. O parte, umilită şi abrutizată, rămîne ancorată în contingent, iar cealaltă, călăuzită de sensibilitatea şi rafinamentul spiritului artistic, construieşte o pluralitate de lumi imaginare. Acestea devin o alternativă fascinantă la universul concret şi lipsit de orice perspectivă luminoasă: ,,Dar înalţ în preajma mea copacii. Văd cărarea care suie, legănîndu-şi spiralele. Iarbă. Fiecare fir de iarbă. Florile. Fiecare floare. Păsările. Soarele. Nisipul, îl aud scîrţîind sub paşii mei. De vale, sună clopotele. E Biserica Neagră. O pînză de păianjen pe ale cărei fire întinse mai strălucesc picăturile ploii de vară”.(p. 51) Cu fiecare pas în fantezia creatoare spaţiul ei interior se îmbogăţeşte, prinde contur, culori, miresme. O suită de senzaţii olfactive şi vizual-cromatice dau viaţă acestei lumi. Alteori se refugiază în eufonia liricii franceze sau îşi versifică amintirile din vremurile fericite. Timpul traumelor şi al tristeţii nu poate fi depăşit decît prin abandonarea în actul creaţiei. Imaginează subiectul unui roman, mai multe povestiri pentru copii şi un basm dramatizat. Cu multă răbdare modelează şase păpuşele din săpun şi le îmbracă în straie croite din hîrtie pictată. După ce primeşte instrumente de scris şi de colorat are posibilitatea să creeze ilustraţiile mai multor povestiri. Atrasă de profunzimile noii lumi descoperite, refuză orice formă de comunicare cu deţinutele din celulele vecine. Referindu-se la inepuizabila capacitate de creaţie a Lenei Constante, aflată într-un mediu ostil, Liana Cozea afirmă în Confesiuni ale eului feminin: ,,Dacă i-a fost luată tapiseria/ pînza, această Arahne îşi ţese o alta, invizibilă, impalpabilă, o pînză de cuvinte şi sunete nerostite se ţese în minte, în memorie, dincolo de ecranul ochilor ce refuză să mai vadă ororile şi murdăria”.

Lena Constante narează despre felul în care şi-a activat energiile creatoare. Mai întîi a creat versuri şi a recurs la exerciţii de memorare pentru reţinerea lor. A urmat plăsmuirea povestirilor şi chiar realizarea unor ilustraţii sugestive, într-o scurtă perioadă cînd a avut acces la ustensilele de desenat. În anii de claustrare şi de izolare totală a continuat să compună piese de teatru şi povestiri versificate, repetate continuu pînă la deplina lor întipărire în memorie. Autoarea recunoaşte că nu are vocaţia credinţei, nu se înscrie în seria Madeleinei Cancicov sau a lui N. Steinhardt, dar împlinirile spirituale nu i-au lipsit în timpul detenţiei, datorită acestei capacităţi de evadare în imaginar. Realitatea şi ficţiunea se întrepătrund în timpul detenţiei, cînd, în lumea carcerei din penitenciarul de la Miercurea-Ciuc, pătrunde o fantasmă, un spiriduş verde şi jucăuş, văzut numai de ochii ei însinguraţi. Spiriduşul îşi află sălaşul în frunzişul celor doi salcîmi din dreptul celulei şi pătrunde treptat în sufletul ei. Lena Constante redă eterica apariţie, a cărei viaţă se desfăşoară între ramurile înverzite ale celor doi salcîmi din dreptul celulei: ,,Îi privesc cu nesaţşi în timp ce-i aspir cu tot focul dorului meu, un spiriduş cocoţat pe o cracă îmi face un semn de prietenie cu braţul lui de frunze verzi. Îi văd clar capul cu tichie ascuţităşi celălalt braţ agăţat de o cracăşi picioarele îmbrăcate în spumă de verdeaţă”. (p. 206)

(Fragment din volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, pp. 333-334)

Poezie…

Tandrețe

Ritmic şi trist, o cadenţă de ploi ostenite

se scurge într-un marş amar.

Astăzi picurii sunt vişinii,

vin de-ntunecă pământul,

îi prind între palme, chiar lângă linia vieţii, îi joc până la miez.

Ce mai pot să le frământ…?

 

Vor da seama, vă zic,

vor da seama într-un proces-verbal

întocmit mâine sau joi pe cei doi

ţepi de cactus. Şi ei vor creşte

într-o deplină îmbrăţişare, sărutându-mi trupul,

sfredelindu-mi ochii.

 

Nu te voi mai vedea.

https://jurnalulelianei.wordpress.com/2013/09/14/tandrete/

Sub lupa criticului literar

Am scris-o deja, o repet și aici: Efectul Anne Applebaum mă onorează! Aș dori să vă explic motivul bucuriei mele, acela de a-mi descoperi cartea așezată sub semnul modelului remarcabil propus de cunoscuta istorică și jurnalistă americană. După lansarea volumului despre Gulag, în noiembrie 2011, l-am parcurs de îndată, rămânând impresionată de baza documentară, de diversitatea surselor explorate, de rigoarea organizării unui material atât de dens. Am avut un singur regret, acela că apariția cărții pe piața editorială românească venea la două luni după susținerea tezei mele în catedră (în octombrie 2011). Până în martie 2012, când a avut loc ședința publică, am mai adus doar obișnuitele ajustări care se fac la recomandarea membrilor comisiei. De atunci și până în primăvara anului trecut, când teza și-a găsit editorul, a stat cuminte într-un sertar, uitată chiar. Ulterior a trecut printr-un febril proces de aducere la zi a cronologiei și bibliografiei, atât de necesare celor ce o studiază în căutarea unor modele de interpretare. În ultimii trei ani mi-am continuat însă cercetarea la CNSAS de câte ori am găsit timpul necesar. Multe roade, rezultate din confruntări încrucișate de dosare, se regăsesc în cartea publicată la Editura Ratio et Revelatio. Aș îndrăzni să spun că, uneori, concentrarea și ritmul propriu de lucru mi se păreau infernale. Privind înapoi, îmi amintesc că o singură dată mi s-a întâmplat să cedez sub povara greutății și să mă gândesc la grația firească a tratării monografice a unui singur autor. Apoi gândul acesta nu m-a mai neliniștit. Am lucrat mereu cu pasiune și tocmai această pluralitate de scriitori studiați mi-a oferit împliniri, de fiecare dată când am sesizat un detaliu inaccesibil cercetătorului specializat pe o unică experiență carcerală.

De aceea semnalez și aici articolul care mi-a provocat exclamația de la începutul acestor rânduri, semnat de Tania Radu și apărut în Revista 22, cu titlul Efectul Anne Applebaum. E o perspectivă obiectivă și exigentă asupra cărții mele, ce surprinde, așa cum e și firesc, luminile și umbrele, punctele forte și vulnerabilitățile unei asemenea scrieri. Sunt subliniate tocmai acele aspecte pe care mi le-am asumat și eu atunci când am acceptat ideea publicării. Cu prilejul primei lansări, la Oradea, am făcut o confesiune publicului (înregistrarea se află aici pe blog). Am recunoscut că tema prezenta un anume risc, acela de a porni pe căi deja bătătorite de alți cercetători români. Atunci s-au fixat întrebările, ca o obsesie de care am căutat cu tot dinadinsul să nu mă eliberez: Ce anume aduc nou? Cum fac să inovez într-un domeniu străbătut în multe direcții, dar oarecum incomplet? Răspunsurile și-au găsit expresia în ceea ce Tania Radu numește inspirat ,,pivotul întregului studiu”, partea cea mai generoasă  a lucrării, unde mi-am format cu adevărat mâna și ochiul pe un nou tip de comparații, renunțând la orice inhibiții: nivelul documentar al memoriilor carcerale.

Sunt foarte multe deschideri și adânciri în articolul pe care vi-l recomand. Goana după cărți, scotocirea ritualică prin biblioteci – de la Biblioteca Academiei până la filialele județene -, vânătoarea de noutăți editoriale la târgurile de carte, asediul anticariatelor, reale și virtuale, al colecțiilor private, asaltul dat asupra tuturor prietenilor și cunoștințelor care ar fi putut deține fie și o simplă informație despre un titlu dorit cu ardoare, toate acestea au făcut parte dintr-un veritabil traseu inițiatic la capătul căruia s-au limpezit forma și sufletul tezei. Fiecare carte descoperită undeva are istoria ei și merită să adun cumva tot acest florilegiu de încercări și reușite.

Și nu, nu e deloc ,,nasol” pentru că volumul meu este discutat ca model în actualul context cenușiu marcat de rumoarea tezelor plagiate (așa cum se insinuează o idee, deloc elegantă, din spațiul comentatorilor, dublată de o altă aberație, căci, cine știe, dacă nu-i va ieși din prima, poate o va nimeri pe cealaltă). Dimpotrivă. Mă bucur că, dacă s-a ales un exemplu pentru repunerea în drepturi a lucrărilor originale și temeinic muncite, acesta este oferit de cartea/teza mea și nu de alta.

Citiți articolul, citiți și cartea analizată.  Zăboviți puțin la partea documentară. Sunt multe informații inedite acolo, de care lumea literară actuală va fi interesată.

Discursul narativ în memorialistica detențiilor

În privinţa particularităţilor discursului memorialistic al detenţiilor, se pot opera mai multe serii de distincţii, în funcţie de momentul şi locul redactării scrierilor, precum şi de statutul autorilor. Se remarcă o primă diferenţiere între cărţile scrise în ţară, în perioada comunismului, sub ameninţarea deconspirării şi a consecinţelor dramatice pe care le-ar fi putut suporta autorii lor, şi cele scrise şi publicate în Occident înainte de 1989. La prima categorie ne-am referit chiar la începutul acestei părţi, evidenţiindu-i specificul de literatură de sertar. Din cea de-a doua categorie fac parte scrierile: La început a fost sfîrşitul. Dictatura roşie la Bucureşti de Adriana Georgescu (apărută în 1951, la Paris, cu titlul Au commencement était le fin. La dictature rouge á Bucarest), Cu Dumnezeu în subterană de Richard Wurmbrand (apărută în 1968, la Londra, cu titlul In God’s Underground) şi Celula marionetelor. Cincisprezece ani de închisoare. România 1949-1964 (traducere proprie), avînd titlul original, în limba franceză, Le Cachot de marionnettes. Quinze ans de prison. Roumanie 1949-1964 (1990) de Madeleine Cancicov. La timpul lor, volumele enumerate au contribuit la demistificarea falsei imagini a societăţii comuniste şi la revelarea adevărului cu privire la sistemul represiv din România, sincronizîndu-se cu literatura carcerală publicată în vestul Europei.

În al doilea rând, deosebiri semnificative apar la nivel artistic şi estetic. Finalitatea artistică este inerentă, mai ales în cazul mărturisirilor unor scriitori sau jurnalişti întemniţaţi, maeştri ai condeiului, ale căror mărturisiri devin adevărate capodopere ale genului. Într-o asemenea categorie se înscriu N. Steinhardt, Adriana Georgescu, Lena Constante, Constantin Noica, Ion Ioanid, Petre Pandrea, Florin Constantin Pavlovici. La aceste cărţi şi la autorii lor se referă Ion Pop atunci cînd notează: ,,În majoritatea lor, cele pe care le putem apropia de literatură, într-un înţeles foarte larg, sunt de inclus în specia cuprinzătoare a memorialisticii, în care caracterul confesiv şi cel aşa-zicînd «reportericesc» se îmbină în doze diferite de la caz la caz.” Pe de altă parte, se disting scrierile care nu ridică pretenţia literaturităţii, iar autorii lor nu sunt profesionişti ai scrisului. Totuşi, paginile mărturisirilor ce reflectă trăiri dureroase dau o notă de culoare lumii cenuşii a temniţei şi sunt remarcabile prin emoţiile autentice evocate, prin valoarea meditaţiei profund umane. Dintre autorii respectivi, se desprind prin talentul narativ istoricul Constantin C. Giurescu, psihologul Nicolae Mărgineanu sau inginerul Petre Baicu. Cărţile lor se situează la frontiera dintre literatură şi document istoric. Cercetătorii refuză stricta lor ierarhizare în funcţie de caracterul predominant literar sau documentar, întrucît sunt scrieri atât de complexe încît se sustrag oricăror încercări de configurare într-un domeniu riguros delimitat.

În miezul memorialisticii detenţiei se află eul mărturisitor. În jurul său se edifică o scriitură circulară, ce propune o dublă perpectivă, privirea îndreptîndu-se atît spre sinele profund, ca punct central, cît şi spre lumea exterioară, întunecată, descrisă în amănunţime, cu toată forţa de radiaţie a interiorităţii. Pentru a demonstra caracterul puternic subiectiv al memoriilor de închisoare, vom parcurge cîteva fragmente relevante din operele celor mai interiorizaţi autori. Adriana Georgescu redă o scenă aproape suprarealistă, impresionantă, din timpul celei de-a doua detenţii, în subsolul prefecturii de poliţie din Bucureşti: ,,Văd în penumbră un grup de femei care privesc în tavan. Le urmăresc privirea. Sus, lângă tavan, este o fereastră. (…) Toate femeile stau în vîrful picioarelor, nemişcate şi atrase de acest firicel de aer. Celula este îmbibată de o duhoare umedă. Scena e absolut nereală, am impresia că privesc un tablou care s-ar putea intitula: În căutarea aerului. Cine ar fi putut să-l picteze? Cine ar fi putut să redea toată acea penumbră mişcătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră…?” Răspunsul la întrebările autoarei se află chiar în paginile propriei mărturisiri, reuşind să recreeze cu ajutorul cuvintelor un tablou sumbru şi întunecat. În articolul Femei încarcerate – Adevăr şi adevăruri (I), Mihaela Ursa remarcă această particularitate a memorialisticii de detenţie, de a reţine alte tipuri de percepţii decît în scrierile obişnuite: ,,În al doilea rând, are loc o alterare vizibilă a structurii memorialistice obişnuite: majoritatea scrierilor memorialistice – s-a observat – se bazează fundamental pe percepţiile vizuale: corpuri, forme, culori, nuanţe, lumini şi umbre, obiecte şi portrete – acestea sunt rememorate cele dintîi şi cu maximă claritate.” Ochiul devine mult mai atent la nuanţe, la planurile secundare, la alternanţele cromatice, construind tablouri de un mare efect artistic.

Fragment din volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, pp. 25-28

 

Despre cărți, în Ziarul Financiar

În Ziarul Financiar din 12 februarie 2016, Stelian Țurlea remarcă și menționează cartea mea, Memorialistica detențiilor postbelice românești, la rubrica intitulată Cartea de literatură.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/portretul-unei-epoci-in-scrisori-de-stelian-turlea-15062825

Îi mulțumesc autorului. Alăturarea mă onorează, cărțile lui Mircea Anghelescu oferind principalele repere în abordarea receptării critice a memorialisticii închisorilor, capitol ce deschide volumul meu de debut.

Mircea Anghelescu, Literatura autobiografică (Note de curs și antologie). București: Editura Universității din București,2008

Mircea Anghelescu, Literatură și biografie. București: Editura Universal Dalsi, 2005

Mircea Anghelescu, Poarta neagră: scriitorii și închisoarea. București: Editura Cartea Românească, 2013

Et pour cause…

O dată istorică: 5 martie 1953

…Cineva m-a scuturat însă de umăr și am auzit o voce, care-mi spunea ceva. Am crezut mai întâi că e vreunul dintre camarazi, care avea chef de glume, dar când am început să percep sensul vorbelor, am întors capul încă buimac de somn și am văzut o uniformă de gardian. M-am dezmeticit și l-am recunoscut pe gardianul cel cumsecade, de care v-am spus că mă simpatiza. Era vesel și repeta mereu același lucru:
– Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 și așa am aflat că a murit Stalin.
La început nu mi-a venit să cred, dar gardianul m-a asigurat că e adevărat, că se anunțase la radio. În simplitatea lui se bucura din toată inima și-mi spunea cu convingere:
– Acu’ scăpați și voi de pușcărie și vă duceți acasă!
I-am mulțumit pentru veste și i-am spus să fie totuși prudent și să n-o mai spună nimănui, ca să nu riște să fie turnat.

(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I)

Ion Ioanid

Dincolo de ,,grozăvia” veștii, punctele acelea de suspensie din replica gardianului sunt de milioane! În plus, n-am cum să nu observ un anumit semn: confirmarea veștilor bune vine din adâncul pământului… Vasta rețea de comunicare din spațiul carceral valorifica toate mediile posibile. Aerul, pământul… Inconfundabilul Ion Ioanid!

Literatura memorialistică și memoria orală a foștilor deținuți politici sunt uluitoare. Rareori am citit/ ascultat narațiuni de o asemenea profunzime și complexitate a trăirilor într-o lume fracturată de eroarea istoriei. Ion Ioanid, Richard Wurmbrand, Florin Constantin Pavlovici, N. Steinhardt, Lena Constante au, cred, cele mai interesante texte din acest punct de vedere. Adevărate mine de aur!