O fotografie rară: Richard și Sabina Wurmbrand

Am descoperit această fotografie rară pe pagina web a Fundației Richard Wurmbrand, condusă de fiul pastorului, Mihai Wurmbrand. Despre autorul tulburătoarei confesiuni Cu Dumnezeu în subterană scriam în volumul meu de debut, Memorialistica detențiilor postbelice românești (Ratio et Revelatio, 2015), următoarele succinte date biografice:

Notă. Richard Wurmbrand (1909-2001), pastor evanghelic luteran. Îşi petrece copilăria la Istanbul, în Turcia, unde se află o perioadă împreună cu familia. La vîrsta de 15 ani, revenit în ţară, îşi întrerupe studiile şi începe să frecventeze ,,cercurile mişcării socialiste” (ACNSAS, Dosar nr. 39393, Cota CNSAS I 073560, f. 10). Treptat se apropie de gruparea comunistă şi aderă la Uniunea Tineretului Comunist ce activa în clandestinitate. Pentru activitatea sa în ilegalitate, este arestat de mai multe ori pînă în anul 1927. Călătoreşte la Paris, apoi la Moscova unde urmează cursul de doi ani al Universităţii pentru Naţiunile Apusene. Mai tîrziu, într-o Declaraţie din 1 martie 1948 afirmă: ,,am adîncit cunoştinţele mele marxist–leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă etc”. (ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, vol. 5, Cota CNSAS P 001079, vol. 5, f. 25). La sfîrşitul anului 1928, întrerupe cursul şi se întoarce clandestin în România, cu un paşaport austriac fals. În 1929 este arestat de Siguranţa Statului pentru scrierea unor articole considerate provocatoare. În urma procesului de la Curtea cu Juraţi este condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi încă trei pedepse de cîte 3 luni, 6 luni şi 1 an. Este întemniţat la Văcăreşti şi Doftana. Eliberat în 1932, devine redactor al ziarului Scînteia şi secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Urmează o nouă serie de arestări. Este implicat în procesul ceferiştilor grevişti de la Griviţa. Arestat din nou, la Timişoara, cedează în timpul anchetei şi divulgă informaţii despre structura organizaţiei comuniste din România. În martie 1937 se converteşte la creştinism, iar în aprilie 1939 devine secretar al Misiunii Bisericii către Evrei. În 1941 este hirotonisit ca pastor. În 1948 e din nou arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În 1956 este amnistiat şi urmează o scurtă perioadă de libertate, timp în care se dedică misionarismului evanghelic şi încearcă, fără succes, să emigreze în Israel. Rearestat în 1959, e condamnat la 25 de ani de închisoare. Eliberarea are loc în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. Trece prin penitenciarele Tîrgu Ocna, Jilava, Gherla. În 6 decembrie 1965 pleacă definitiv în Israel, împreună cu soţia şi fiul său. Se află încontinuu sub supraveghere informativă, atît în ţară, cît şi în străinătate. În 1968, îşi publică, la Londra, volumul de memorii carcerale In God’s Underground (Cu Dumnezeu în subterană)

Aceste considerații sunt doar începutul și un preview al nuanțelor și dezvăluirilor ce vor fi publicate într-o viitoare carte. Așa cum declara în exclusivitate pentru site-ul Bookaholic.ro directorul general al Editurii Ratio et Revelatio și editorul cărților mele, Otniel-Laurean Vereș, în această perioadă lucrez la volumul de documente Richard Wurmbrand în dosarele Securității. Pentru că munca de selecție, organizare și tehnoredactare a documentelor îmi solicită o fină atenție, mă veți înțelege de ce în următoarele luni voi fi o prezență rară și discretă în spațiul virtual. Vă promit însă că dezvăluirile făcute vor fi cu totul surprinzătoare și neașteptate, iar în comparație cu ceea ce veți putea citi orice efort personal va părea insignifiant.

 

Reclame

Revista Familia, nr. 11-12/ 2015

Am bucuria de a vă semnala că în nr. 11-12/ 2015 al revistei de cultură Familia a apărut cronica literară la volumul Memorialistica detențiilor postbelice românești, semnată de doamna Liana Cozea. Articolul se intitulează Foamea, Frigul, Frica și poate fi citit la paginile 57-61. În acest ultim număr (dublu!) dintr-un timp aniversar pentru Familia, veți găsi texte valoroase aparținând lui Ioan Moldovan, Traian Ștef, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan, Marius Miheț și multor altor autori și colaboratori ai revistei.

Arta de a zgâria timpul

Cu puțin timp în urmă, unul dintre elevii mei de la specializarea Jurnalism și-a exprimat dorința de a-mi lua un interviu pentru revista școlii. Am acceptat rapid, fără să stau pe gânduri, cu bucuria de a împărtăși elevilor și altceva decât reușesc să le transmit zilnic în orele de literatura română.

Tânărul participase, în luna octombrie, la lansarea cărții mele la Librăria Humanitas din Oradea. Între timp a citit cartea, i-a și scris o mică recenzie, tot pentru revista școlii… Tema l-a prins puternic și a început să ceară tot mai multe informații, explicații, să caute singur elemente de cauzalitate în evoluția istoriei noastre recente.

Întrebările interviului m-au surprins, iar unele dintre ele m-au pus în dificultate, în sensul că am fost nevoită să mă gândesc serios și îndelung la răspunsuri. Am înțeles că tinerii mei elevi – cei preocupați de temă, de lectură, de lumea ideilor în general – au fost ușor intrigați de dubla mea existență profesională, de alternanța profesor de colegiu/ cercetător acreditat la CNSAS. Și de aici au decurs majoritatea întrebărilor, din curiozitatea de a afla ce fac eu, de fapt, acolo, cum se lucrează acolo, cum se socializează profesional, cum îmi organizez cercetarea, cum le îmbin pe cele două. Nu intru acum în amănunte, dar veți descoperi totul după apariția revistei, în 15 ianuarie 2016, când voi posta interviul integral pe acest blog. I-am răspuns pe larg, deschis, la fiecare întrebare, convinsă fiind că viitorul nostru depinde de ceea ce oferim acum tinerei generații, de onestitatea abordărilor noastre comune privind realitatea contemporană.

Una dintre întrebări s-a oprit asupra celorlalte două lansări ale cărții, la Timișoara și București. Mi-am dat seama că în fiecare dintre aceste momente unice s-au auzit și s-au văzut lucruri importante, că în fiecare există un strat esențial de semnificație care le transformă în evenimente emblematice și, tocmai de aceea, irepetabile. Înregistrările au rămas aici, pe acest blog.

La Timișoara ne-au ascultat, cu emoție și răsuflarea întretăiată, foști deținuți politici și foști deportați în Bărăgan. Când i-am fost prezentată domnului Teodor Stanca, după ce m-a privit cu uimire, fostul lider al mișcărilor studențești de la 1956 a exclamat cu umor și cu cel mai frumos și mai cald zâmbet: ,,Deci dumneata ești vinovata pentru această realizare!” Apoi mi-a povestit despre colegii săi de detenție, despre Florin Constantin Pavlovici și experiențele vesele și triste din coloniile de muncă dunărene. Prea puțin, din păcate, având în vedere timpul redus pe care-l aveam la dispoziție. I-am mărturisit că va descoperi în cartea mea multe pagini despre foști colegi de detenție, apoi i-am promis că mă voi reîntoarce pentru a mai sta puțin de vorbă.

Timișoara mi-a mai oferit un dar de suflet. I-am regăsit pe foștii scrabble-iști și rebusiști timișoreni alături de care îmi petreceam weekend-urile, nu numai în perioada studenției, ci cu mult înainte, căci trebuie să vă mărturisesc că sunt semiadoptată de acest oraș de la vârsta de 7 ani, de când sora mea și soțul ei s-au mutat definitiv acolo. Așadar, acești oameni minunați, unele dintre cele mai luminate minți ale orașului, au venit alături de mine pentru marea clipă a intrării în lumea criticii și istoriei literare românești. Jurnaliști de la ziarul Timișoara, profesori universitari, ingineri… Am simțit că mă aflu, la fel ca altădată, în vechea atmosferă a unui cerc de scrabble la clubul Team-Tim, club ce a adus Timișoarei nenumărate premii naționale și internaționale (în domeniul scrabble-ului francofon), dar parcă ceva se schimbase; era altfel. Solemnitate și seninătate. Acestea sunt cele două cuvinte care-mi vin în minte. Și multă bucurie pentru împlinirea mea, a copilului care a crescut sub ochii unora dintre ei. La sfârșit, unul dintre cei mai buni și mai dragi prieteni din vechiul cerc, om greu încercat de bolile vieții, care a reușit să iasă din casă sprijinit în cârje și să vină la lansare pentru a mă revedea după 20 de ani…, s-a apropiat și mi-a spus cuvinte tulburătoare. Nu le voi uita niciodată: ,,Tu, cu această carte, ai reușit să zgârii timpul.” Apoi a mai adăugat că nimic nu prea contează în lume, pentru noi, decât aceste lucruri fundamentale prin care reușim să zgâriem timpul, să-l facem să-și schimbe ritmul, să-l deturnăm, cumva, într-o altă direcție spre viitor.

Mi-am redeschis de atunci cartea de zeci de ori… Am încercat să caut zgârietura provocată timpului. Dar sunt multe, mult mai multe asemenea intrări în matca timpului, în inima sa. Cred că i-am lăsat niște cicatrice serioase. Acum nimic nu mai este la fel ca înainte. Nici viitorul nu va mai fi la fel ca înainte. Memorialistica detențiilor postbelice românești a zgâriat timpul. E o carte frumoasă, să știți. Și nu afirm acest lucru pentru că este a mea, mai ales că eu, autoarea, am rămas doar un nume înscris în paginile sale, iar ea a pornit pe un drum propriu, al cărui mers îmi e necunoscut. Îmi mai trimite câte un semn din când în când, doar ca să mai știu că-i este bine, că ceea ce am început nu mai poate fi stăvilit de nimeni și de nimic…

Vă las în continuare în compania câtorva pagini care au zgâriat timpul. Mai sunt multe asemenea lor în carte.

 

1

2

Madeleine Cancicov, ,,Le Cachot des Marionnettes”

Am revenit în spațiul publicistic, în revista virtuală LaPunkt.ro, cu un articol despre Madeleine Cancicov și memoriile sale de detenție, publicate în 1990 în limba franceză, la Editura Critérion din Paris, sub titlul Le Cachot des Marionnettes (Temnița marionetelor).

Redau în continuare un fragment din articol:

Încercând să ne apropiem de experiența detenției, care a impulsionat actul dezvăluirii memorialistice, remarcăm că destinele Magdalenei (născută în 25 iunie 1904) și cel al fratelui său, Ion René, sunt dramatic apropiate de  tragica istorie a unchiului lor, Mircea Cancicov. Fost ministru de finanțe, de justiție, al domeniilor și al economiei naționale în perioada interbelică și în timpul guvernării antonesciene, Mircea Cancicov a fost condamnat, în 1946, la 20 de ani de temniță grea sub învinuirea de crime de război și s-a stins din viață în perioada detenției, în 1959. În jurul influentului om politic se constituise, după 1944, un nucleu de rezistență anticomunistă, căruia i se alăturaseră Madeleine și  René, copiii unuia dintre frații săi, Alexandru Cancicov. Cei doi își asumaseră rolul de intermediari, de curieri ai scrisorilor conspirative expediate către ambasada Marii Britanii la București. De altfel, în notele și rapoartele întocmite și păstrate în dosarul de urmărire I 259891, deschis pe numele lui Mircea Cancicov, există mai multe referințe la implicarea lui René în transferul corespondenței strict confidențiale. Madeleine Cancicov este arestată în 29 septembrie 1949 și condamnată la 20 de ani de închisoare sub învinuirea de complicitate la înaltă trădare.

Articolul integral poate fi citit urmând link-ul:

http://www.lapunkt.ro/2015/12/11/rodia-persephonei-madeleine-cancicov-si-spatiul-concentrationar-romanesc/

Prezentarea cărții în revista ,,Zi de zi”

Un mic dar oferit cititorilor textelor mele, pentru care trebuie să-i mulțumesc, încă o dată, lui Sebastian Ferchi. Prevăzătoare din fire, l-am păstrat cu discreție pentru o ocazie specială. Vi-l ofer astăzi, în ghetuțele încărcate de darnicul Moș Nicolae. Fără nuielușe. 😉

Sute de cărți și documente sub aceeași copertă

de Sebastian Ferchi

Regimul postbelic a lăsat în urmă acea frică a cetăţenilor faţă de oameni aflaţi la putere, de cei care ar trebui să ne conducă şi ale căror auz să fie îndreptat mereu înspre vocile oamenilor. Începând cu personalităţile de clasă a societăţii româneşti din acele vremuri şi continuând cu oameni simpli, toţi care au spus nu au avut de îndurat un regim inuman, un tratament brutal oferit chiar de semenii lor, aducând istoriei şi memoriei oamenilor un capitol scăldat în suferinţă.
Continuând în stilul deja cunoscut, Editura Ratio et Revelatio aduce pe rafturile librăriilor un nou volum menit să proiecteze imaginile unei politici scăldată în suferinţa celor etichetaţi ca „duşmani ai poporului”. Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti, semnată Maria Hulber, reprezintă o cercetare pregătită atent nu doar ca o lucrare de doctorat, cartea găsindu-se la granite dintre document şi literature. Autoarea a cercetat volumele memorialistice a celor încarceraţi în regimul postbelic, cărţi care s-au făcut cunoscute după 1990, cu toate că unele dintre ele au fost scrise înainte de 1989 sau au apărut în occident. Cu toate acestea, memoriile care au fost scrise înainte de căderea regimului au în rândurile lor o oarecare teamă, multe dintre aceste volume adunând praful din şifonierele celor care au trait acele clipe.

Citiți articolul integral, urmând link-ul: http://zidezi.ro/cartea-saptamanii/sute-de-carti-si-documente-sub-aceeasi-coperta.html

AUDIO Cultura… la doi paşi

Interviu difuzat în 9 noiembrie 2015 în emisiunea ,,Cultura… la doi paşi”, realizată de doamna Felicia Ristea pentru Radio Timişoara. Dialogul a avut loc la librăria Cartea de nisip în seara zilei de 5 noiembrie 2015, după lansarea volumului ,,Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti” de Maria Hulber, apărut la Editura Ratio et Revelatio în colecţia Academica.

La Gaudeamus. Întoarcerea acasă

 

Instantanee dintr-o seară specială de toamnă, ce a punctat un timp îndelung aşteptat cu emoţie, curiozitate, nerăbdare.

Drumul cărţii mele a răzbătut până în inima Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, ediţia 2015. La Bucureşti, în 20 noiembrie, la standul Editurii Ratio et Revelatio, a fost prezentată de două dintre cele mai competente voci ale momentului în domeniul cercetărilor de arhivă privind istoria comunismului în România: Silviu Moldovan, şeful Direcţiei Cercetare de la CNSAS, şi Cristian Vasile, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga”, coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România şi coeditor, împreună cu Vladimir Tismăneanu şi Dorin Dobrincu, al Raportului final. Intervenţiile au fost completate de Otniel-Laurean Vereş, directorul general al editurii şi de subsemnata, autoarea.

S-au spus lucruri interesante despre relaţia existentă între textele memorialistice şi documentele din arhiva fostei Securităţi, despre memoriile – încă netraduse – ale Madeleinei Cancicov, despre conexiunile neaşteptate ce ies la lumină după studierea unui număr impresionant de dosare. N-am exagerat deloc când am recunoscut că trecerea mea de la rolul de filolog la cel de cercetător al documentelor a echivalat cu un adevărat traseu iniţiatic. După cum n-am exagerat nici când am afirmat că revenirea în mijlocul specialiştilor, care cunosc prea bine dimensiunea unei asemenea documentări, a avut ecoul unei întoarceri acasă…

IMG_2889

IMG_2885

IMG_2891

IMG_2892

IMG_2897

IMG_2902

Recenzie de Ion Simuţ în revista Cultura

Semnalez excelenta recenzie a domnului Ion Simuţ, publicată în nr. 540 al revistei Cultura, despre volumul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti:

Memoriile din închisorile comuniste. Literatură sau document?

Literatura confesivă publicată în perioada postdecembristă se află la ora bilanţului semnificativ. Explorări parţiale au mai fost întreprinse. După douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţia din 1989, producţia editorială este impresionantă – şi dezvăluirile nu pot fi considerate încheiate. În această sferă a confesiunilor, extrem de largă, generoasă, propice manifestării libere a eului cenzurat în perioada comunistă, domeniul memorialisticii detenţiilor postbelice româneşti ocupă un loc aparte, pentru că a constituit una dintre cele mai mari surprize ale literaturii publicate în ultimele două decenii şi jumătate. În volumul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti (2015), Maria Hulber, profesoară la Colegiul „Mihai Eminescu“ din Oradea, îşi consacră cercetarea tocmai acestui fenomen, iar alegerea acestui subiect este cât se poate de potrivită. Este adevărat că acest tip de literatură confesivă (jurnale şi memorii) referitoare la închisorile comuniste a beneficiat de o maximă receptivitate, atât în publicistica perioadei postdecembriste, cât şi în lucrările de sinteză. Maria Hulber a înregistrat 149 de volume, apărute din 1951 până în 2014, într-o anexă care reconstituie cronologia memorialisticii detenţiilor postbelice româneşti, baza documentară a cercetării sale. Într-o altă etapă, cum este aceea de acum, perspectiva critică se îmbogăţeşte şi aplicaţia analitică primeşte alte conotaţii, relaţionată cu dezvoltările prozei de ficţiune şi cu presiunile literaturii de piaţă. Sensurile morale ale acestor mărturii despre pierderea libertăţii şi despre abuzurile asupra vieţii individuale trebuie cu atât mai mult subliniate, chiar clamate, cu cât există riscul de a fi eclipsate de fenomene culturale mai epatante, dar derizorii şi frivole. Maria Hulber nu uită, pe tot parcursul exegezei sale, această misiune pedagogică de aducere aminte şi de avertisment politic, specifică atât literaturii confesive pe care o analizează, cât şi demersului său critic responsabil, implicat în mersul unei societăţi democratice, aşa cum trebuie să fie orice cercetător umanist lucid, cu simţul trecutului şi al actualităţii.

Articolul integral poate fi citit aici: http://revistacultura.ro/nou/2015/11/memoriile-din-inchisorile-comuniste-literatura-sau-document/