Lansare de carte la Oradea: ,,Efectul fluturelui” de Doina Jela

 

Reclame

LaPunkt: Avatarurile crisalidei

Dacă aserțiunea potrivit căreia ,,Autorii comunică cu cititorii lor și pe calea subconștientului.” (p. 225) își dovedește justa ancorare în hermeneutica lecturii, atunci va trebui să ascultăm cu mare atenție timbrul vocii auctoriale din romanul Cum am devenit român de Székely Ervin, pentru că ne divulgă adevăruri mult timp nerostite ori păstrate sub pecetea tainei de apărătorii corectitudinii politice ori ai unui statu-quo ce ignoră datele realității actuale. Volumul, apărut în 2017 la Editura Curtea Veche, sub traducerea din limba maghiară semnată de Iosif Klein Medeșan, este o carte curajoasă, pe alocuri un cri de coeur, care ipostaziază, pe suprafața biograficului ficțional, etapele succesive ale întâlnirii și confruntării cu lumea, reprezentând tot atâtea experiențe de mare intensitate trăite de personajul-narator Vacaki Szabolcs. Scriitor și jurnalist al Societății Române de Radiodifuziune, Székely Ervin a mai publicat, în 2016, traducerea în limba română a romanului Jilț și caldarâm. Apariția recentă a noii sale cărți la aceeași editură, concomitent în română și maghiară (cu titlul Egy asszimiláns feljegyzései), are adânci motivații înscrise în necesitatea receptării de către un public cât mai larg. În adâncimi, cartea propune un dialog deschis și onest, netulburat de prejudecăți și tabuuri, despre reflexiile identitare și relațiile dintre o minoritate și majoritatea etnică dintr-un stat unitar, și nu doar dintr-un spațiu geografic cu o istorie marcată de sinuozități și contradicții. Mai presus de toate, există o patrie culturală, spirituală: ,,Omul are nevoie de o patrie, o patrie spirituală, o patrie culturală.” (p. 178)

Din narațiunea suplă și de cert rafinament artistic crește un anumit tip de autoreferențialitate a literaturii, ce ne readuce în memoria culturală primele încercări din zorii modernității, consubstanțiale cu estetica lui Cervantes. Este cartea unui mare și pasionat iubitor de literatură: ,,Literatura era pentru mine concomitent etalon și instanță judecătorească ultimă, iar poeții și prozatorii, pe cale de consecință, judecătorii tuturor lucrurilor din lumea aceasta.” (p. 27) În numeroase pasaje, literatura devine personaj și vorbește despre sine. Fascicule intertextuale eclerează fâșiile de viață, așezându-le sub semnul unor fragmente de poezie sau de teatru cu care comunică continuu, aflându-se într-un dialog existențial. Se întrezăresc și alte incursiuni stilistice, mai ales cu ținută metalingvistică, prin care se cercetează barocul lexical din Transilvania zilelor noastre, rezultat în urma unor efervescente interferențe, împrumuturi sau adaptări fonetice. Unele secvențe pot fi citite, deopotrivă, ca un îndreptar etimologic al cuvintelor comune celor două limbi, româna și maghiara, pătrunse și asimilate dintr-o limbă într-alta de-a lungul timpului. În altele, se limpezesc fine observații de psihologie a limbajului, adevărate extensii eseistice despre evoluția gândirii pe măsura modernizării treptate a expresiei lingvistice și aglutinării diferitelor fapte de limbă. Nu în ultimul rând, rețin atenția considerațiile deduse din psihocritica modernă, implicând experiența de lectură a cititorului concret.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/avatarurile-crisalidei/

 

Recitiri

Atmosfera se mai rarefiase, ieșind din conul amețitoarei zăpușeli, și întreaga încăpere se lăsă înveșmîntată într-o liniște binefăcătoare. Își trase peste cap cămășuța subțire de voal, de culoarea piersicii coapte, apoi își mută întregul arsenal de pe birou, așezîndu-l cu grijă deasupra pernei alăturate. În mod obișnuit, într-o asemenea urgie de vară, ar fi dormit complet goală, suspendată undeva între starea de somn și cea de trezie, lăsîndu-se mîngîiată doar de moliciunea așternutului subțire, de bumbac 100%, imprimat cu ape jucăușe de șerpuiri, ovale, pătrate și cerculețe vioi pigmentate. Căldura intensă o împiedica să pătrundă în adîncimea somnului, să dea buzna în teritoriile incerte ale oniricului și să le străbată apoi curioasă, fără a se mai susține de lianele atîrnate de trunchiul realității. Sorbi de cîteva ori din cafeaua tare, uitată de cu seară în ceșcuța de pe noptieră, și-și propti laptop-ul pe genunchii ghemuiți spre piept, în timp ce spatele începuse să se relaxeze pe imensa pernă moale. Trăim într-o vastă rețea, își spuse, căreia nu putem să i ne sustragem. Instantaneu, se amuză de banalul clișeu care fusese în stare să-i zgîndăre clipa de reflecție. Cuvinte seci de conținut, uzate în prea lunga experiență a rostirii lor emfatice de tot soiul de specialiști în teoriile moderne ale comunicării și preluate mimetic de fiecare iluminat în fața vreunei idei sau a strălucirii orbitoare a display-ului. Și totuși, continuă ea, deschidem o poartă spre o altă lume cu aceeași lejeritate cu care ne întindem, dimineața, untul moale pe felia de pîine, ori introducem cheia în broasca ușii, de fiecare dată cînd ne luăm în stăpînire o încăpere, întregul spațiu locativ sau incinta biroului de la serviciu, ori privim cu prudență, mai întîi în stînga, apoi în dreapta, înainte de a pune piciorul pe trecerea de pietoni… Tot așa, prin gesturi automate, aprindem zilnic, de zeci de ori, ochii aparaturii electronice, care ne îngăduie o relaționare adecvată cu lumea. Adecvată… Ce înseamnă acest cuvînt?! La ce anume să ne adecvăm? Și, mai ales, de ce? Nu ne-am născut cu rețeaua aceasta, ramificată la infinit, în sînge. Nici măcar în ADN-ul nostru nu este înscrisă. Dar copiii copiilor noștri o vor avea. Marea Inteligență Virtuală a decis astfel. Oamenii vor deveni asemenea unor creiere uriașe ambulante, cu totalitatea sistemului nervos central la vedere și cu rețeaua neuronală imbricată cu cealaltă, a cărei virtualitate se va impune întregii lumi ca unică realitate suverană. Noi, cei de acum, ne vom muta acolo. E simplu: ne fotografiem fiecare centimetru pătrat al contingentului și transferăm imaginile. Așa nu ne vom mai chinui să ne imaginăm ceva anume, ci ne vom servi cu delicatese din meniul imaginarului colectiv. Dicționarele există deja, cuvintele au ajuns de mult dincolo. La fel și cărțile, muzica, baletul, teatrul, pictura, sculptura, filmul. Doar unghiurile clare ale lumii materiale lipsesc. Și emoțiile noastre, iubirile și fricile, speranțele și viitorul, nostalgiile și trecutul, foșnetul vîntului căzut în iarbă și prezentul. Le vom duce pe toate dincolo. Aici vor rămîne doar niște carcase numite trupuri, paralizate în fața computerelor. Nimeni nu le va smulge din rutina nimicului. N-au nevoie de apă, de hrană, de lungi partide de sex ori de plimbări nocturne pe malul mării, pentru că totul va fi deja dincolo: sistemul endocrin, schimbările de dispoziție, setea și foamea, vocația absurdului, dorul nihilismului. Iar cînd trupul va pieri și va începe să se descompună, creierul va rămîne pe veci interconectat, alunecînd dintr-un html în altul, prin milioanele de microrețele, unde va posta cu sîrg texte și comentarii, va lua atitudini ferme împotriva delirului politic, își va bîntui adversarii și-și va consola prietenii, fără riscuri, pericole și consecințe. Va putea chiar să viseze, înfruptîndu-se, la alegere, din orice fel de vis pus cu generozitate la dispoziția întregii comunități de procese corticale, ca într-o gigantică bibliotecă universală. Eterni și frumoși, vom trăi viața fără de moarte…

Înainte de a adormi cu brațele lui învăluitoare în gînd, reciti filele culese în acea zi. Îndreptă cîteva erori de transcriere, tastă două blank-uri lipsă, notă documentele în index, apoi deconectă aparatul de la imensa rețea. Totuși, fire invizibile de cortex îi rămăseseră prinse printre conexiuni. Se visă înotînd într-un ocean de terabiți.

(Fragment dintr-un viitor roman.)

Evenimente culturale R&R: Întâlniri și dialoguri cu Doina Jela, la Oradea

 

R&R bookstores & coffe houses în colaborare cu Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, Asociația „Cei 40 de Mucenici”,
vă invită la suita de evenimente care o au ca protagonistă pe:

DOINA JELA, jurnalistă, editoare, scriitoare, traducătoare, fondator al Asociației Ziariștilor Independenți din România, autor a numeroase articole, lucrări, mărturii din perioada comunistă și post-decembristă, care și-a pus viața în slujba culturii, a libertății cuvântului și a adevărului rostit cu fermitate, chiar și atunci (sau mai ales) când ocultarea lui era interes de stat.

1. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 12.00, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, întâlnire cu elevii – Trecutul recent şi formele fictive şi non-fictive de prelucrare a lui. Romanul “Villa Margareta” (Polirom, 2015). Invitat: Doina Jela.

2. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 16.00, Cafeneaua literară R&R Cetate, întâlnire cu studenții de la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării – Jurnalismul istoric ca instrument de reconciliere sau de condamnare? Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

3. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 12.00, Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Corp E, et.1, Sala de conferințe, întâlnire cu elevii de la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” – Istorie și jurnalism pe propria piele. Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

4. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 17.00, R&R Republicii, prezentare de carte, romanul „Villa Margareta” (Polirom, 2015) – Un dialog despre „Docuficțiune” sau „minciuna care spune adevărul”. Invitați: Doina Jela, Maria Hulber.

“Villa Margareta este locul unde se întretaie timpul și privirea se furișează, prin uși lăsate voit deschise, în viețile altora. Undeva, în apropierea Villei Margareta, s-ar putea profila, discret, însăși viața cititorului, topită într-una din cele mai reale ficțiuni care au văzut vreodată lumina tiparului.” Maria Hulber

Aproape de zei (3)

Între lumile Atenei există nevăzute spații de trecere, punți eterne, fire invizibile ce unesc adamantin straturile de istorie cu memoria culturală a umanității. Tot astfel cum un culoar secret se deschide dinspre Odeonul lui Herodes Atticus spre inima subpământeană a Akropolisului, mai recenta agoră romană își croiește o cale de tranzit spre vechea agoră greacă. Nu atât de spectaculoasă precum succesoarea ei, aceasta din urmă păstrează un crâmpei din nota patriarhală a unui loc de popas și de meditație asupra sufletului, destinului și călătoriilor inițiatice. Pietrele de odinioară îmi par acum străjuite doar de o armie pisicească ce toarce leneș, la unison. Fără să-și fi pierdut instinctul de prădători, felinele autohtone pândesc cîte-o vietate imprudent rătăcită printre ierburile ațoase. Vegetația biruie în confruntarea cu un sol destul de arid, ignorat de ploi estivale, adaptat, mai degrabă, dezvoltării unor specii mediteraneene de cactuși și palmieri, cu un incontestabil efect decorativ.

Din înălțimi, din sălașul stratosferic al zeilor, mângâi cu raza vizuală Arcul lui Hadrian, decupat din arhitectura citadină, și impresionantele coloane încremenite în sanctuarul lui Zeus. O neverosimilă, năucitoare senzație de spațialitate peste care flutură vaporos și oniric rochiile unor preotese sacre, îmi lasă impresia unei hierogamii, a unei cosmice conjuncții lângă axul de foc al pământului… Spre apus, Templul lui Hefaistos, singurul vestigiu cu antablamentul, acoperișul și frontonul intacte, sfâșie, din nou, convenția temporală în ale cărei tipare confortabile ne-am obișnuit să ființăm. Asemenea ancore, fixate pe pragul contemporaneității de către o civilizație de mult apusă, șoptesc fără încetare, celor care au răbdare să le asculte, despre infinitele virtualități ale omului, capabil să se așeze în miezul grandorii și al măreției spiritului. Ca o umbră fugară, însă, germenii declinului macină elanurile triumfaliste, aducându-mi, din cine știe ce profil difuz de memorie afectivă, ecourile unui Memento mori disipat pe ruinele unuia dintre cei mai importanți poli de putere ai lumii antice.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/09/06/aproape-de-zei-3/

Aproape de zei (2)

Lumea de sus, din acropola de unde zvâcnesc în lumină edificiile antice, nu este ceea ce pare a fi. Atena de astăzi, așa cum o simt sub pașii mei și în dioramele ce-mi invadează privirea din toate vârfurile amprentate de străluciri solare, se află la confluența unor perspective diferite, deopotrivă spațiale și temporale. Chiar dacă harta online, la care sunt permanent conectată prin aplicația Google Maps, mă ajută să nu mă rătăcesc, constat curând că aici legile orientării convenționale nu funcționează și că nu toate drumurile duc spre situl arheologic din Parthenon.

În mijlocul lui iulie, doar briza mării mai îmblânzește arșița Atenei, lăsând călătorul răvășit de atâta frumusețe să se înfrupte din întreaga splendoare a zilelor de vară. Norii ocolesc cu delicatețe cerul metropolei, îndemnându-mă să încep urcușul mai degrabă intuitiv, ghidată de un simț natural, pe străduțele înguste, mărginite de mici biserici din piatră, păstrate din vremuri mai apropiate, și de case tradiționale cu cafenele la parter, cu terase încărcate de flori atârnânde până la umerii turiștilor, cu steagul Greciei arborat pe aproape toate fațadele, indiferent dacă sunt locuințe familiale sau instituții publice. În același perimetru situat la baza vechii lumi, îmi atrag atenția două clădiri de patrimoniu, a căror simbolistică atestă ideea că principiile echilibrului universal și-au extras seva durabilă din matricea primelor academii ateniene, din reacția catalitică a ideilor platoniciene cu dialogurile socratice și dintr-un sistem educațional devenit, peste veacuri, un respectabil arhetip al învățământului renascentist: prima Universitate din Atena, întemeiată în 1837, după cucerirea independenței de stat a Greciei, precum și a șaptezeci și patra școală primară grecească, fondată în 1875, valoroasă mai ales datorită arhitecturii în stil neoclasic a clădirii.

Vă invit să citiți integral articolul în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/08/30/aproape-de-zei-2/

Aproape de zei (1)

Sub soarele Heladei, cuibărit spre amurg în imensitatea Mării Egee, lumea capătă o strălucire aparte. Arcuită pe coline hașurate de sinuoase șiruri de case albe, Atena mi se dezvăluie în zodia contrastului dintre agitația diurnă a orașului și misterul ce se răsfiră în ritm nocturn și calm din efigiile simbolice ale străvechii culturi și civilizații ațipite pe culmile Akropolisului. Zilele și nopțile ateniene se avântă cu incandescenta fervoare a mileniilor încremenite în străzi și coline bătătorite cu pietre șerpuitor-alunecoase.

Din toate punctele cardinale mă răsfață o adiere de emoție neobișnuită și, din primele ore ale periplului meu prin capitala Greciei, aud șoptind un glas urcat din arcane lirice barbiene, cu armonice linii expresioniste și frenezii dionisiace: ,,Un viu puhoi coboară colinele Heladei…”  La fel descind și eu, în robustețea cotidiană a realității, în pântecul uriașei magistrale de metrou atenian, pentru a ajunge de fiecare dată în inima orașului, la stația Monastiraki, un nod de linii suprapuse pe două niveluri, săpate în pământ până la aproximativ 70 de metri. Vara, căile de transport de la suprafață pot deveni lungi și chinuitoare în traficul infernal al orașului, sfâșiat de o căldură, uneori, insuportabilă. În adâncimi, însă, un zâmbet îmi luminează gândurile, imaginându-mă cum scotocesc prin măruntaiele subpământene unde s-au sălășluit, ca într-un illo tempore difuz și abil camuflat în zonele eterice ale lumii noastre prăfuite, toate divinitățile teluricului, fertilității, subconștientului abscons, oniricului. Mă dedau, fie și numai pentru câteva minute, atât cât durează călătoria, narațiunilor fondatoare ce au imprimat sens și miez întregii noastre civilizații moderne. Aud ca prin vis anunțarea stațiilor în greacă și engleză. De altfel, am observat că peste tot panourile indicatoare consemnează informațiile și cu caractere latine, ușurând enorm orientarea în spațiu, iar atenienii vorbesc cu ușurință limba engleză, oferind recomandări și informații minuțioase cu asupra de măsură.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/08/23/aproape-de-zei-1/

Zile și nopți de Sânziene… la Londra (3)

Dintre cele mai atrăgătoare locuri destinate debarcării pentru navigatorul pornit ocazional în amonte pe Tamisa, se disting, de departe, zonele Tower Bridge și Big Ben. Într-una din incursiunile mele londoneze anterioare, drumul mi s-a oprit la Turnul Londrei, ales pentru relevanța sa simbolică, dar și pentru ecourile unei istorii disipate într-o infuzie de fiori. Îmi amintesc că atunci am ocolit cu interes imensul parc ce-l învăluia cu un aer de poveste medievală, iar gândurile mi-au zburdat spre câteva pagini din minunata serie romanescă a lui Maurice Druon despre Regii blestemați, pe al cărei filon epic se strecoară adesea și episoade inspirate din trecutul Angliei. Brusc, am trăit o senzație nedefinită. Acolo, toate acele locuri îmi veneau oarecum cunoscute, mi se părea că ele nu descind doar din aburoase arcane ale istoriei, ci se înrădăcinează adânc într-un cotidian ce crește, prin numeroase punți spirituale, din palpitantul ritm al vremurilor de altădată.

Traversând Tower Hill Street, am descoperit cu surpriză că, în punctul fierbinte al metropolei, traficul automobilelor fusese restricționat. O serie de bariere plasate în intersecții permit și acum doar trecerea contra cost. O modalitate eficientă, de altfel, de fluidizare a circulației pietonale, dominate, evident, de fluxul turistic, dar și de autobuzele supraetajate ce dau un plus de culoare și de pitoresc pietrelor cenușii din apropiere. Nu departe de zumzetul cotidian, la descinderea în pasajul subteran al stației de metrou, aflată chiar sub pintenul Zidului Londrei, m-au întâmpinat vestigiile străvechii provincii romane Britannia și o frumoasă copie realizată după statuia de marmură a împăratului Traian.

De data aceasta, însă, de la pupa vasului privesc cu nostalgie Turnul Londrei încadrat într-o parte de podul impunător, iar de cealaltă parte, de clădirile moderne al căror avânt spre cer atestă o viziune arhitecturală deosebit de îndrăzneață. Călătoria mea se îndreaptă spre alte auspicii. Începutul verii e blând și înțelegător la Londra, cu adieri ce mă determină să-mi strâng cât mai aproape de corp haina vișinie cu mâneci lungi. Mai admir puțin rotirea neverosimil de lentă a uriașului London Eye și-mi promit că data viitoare mă voi avânta spre văzduh într-una din cabinele sale cu design năstrușnic de micronavetă spațială. Mi-ar plăcea să aud curgerea străpungătoare și leneșă a dangătului dinspre orologiul Big Ben, dar, deocamdată, sunt oarecum neplăcut surprinsă de marea de oameni ce nu se rarefiază nici măcar la câțiva zeci de metri distanță de chei. Un imens șantier începe de la baza podului și se continuă până departe, în inima districtului Westminster. Firma de construcții ce operează în zonă pentru restaurarea monumentelor arhitectonice a îmbrăcat turnul, până la jumătate, într-o schelărie metalică, iar partea pietonală a străzii a fost pur și simplu restrânsă la un singur trotuar și delimitată printr-un șir inform de garduri, tot metalice. Asta e, trebuie să ne continuăm drumeția cu viteza melcului, înotând prin valurile de suflete și trupuri ce glăsuiesc în toate idiomurile pământului. Mai apropiată de realismul Londrei, fiica mea se gândește cu luciditate și cu voce tare la pericolul unui posibil atentat terorist într-o asemenea aglomerare umană, căreia-i este interzisă tocmai deplasarea rapidă. O înțeleg, într-un fel, London Bridge e atât de aproape…, dar o privesc în același timp cu ochi mirați și palpez, dintr-odată, simbioza dintre imaginile receptate până acum doar pe canalele mediatice și reflexia lor factuală, posibilă. Oricând posibilă… În capătul străzii îmi ridic privirea spre statuia lui Winston Churchill din Parliament Square. Pare neschimbat, la fel de energic cum îl cunosc din discursurile și articolele sale, omul marilor proiecte fondatoare, perpetuu animat de spiritul deificat al luptei: ,,…Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.” La fel simt și eu, la umbra Londrei în floare de liliac și, fără intenția de a demitiza aura marelui politician, îmi aprind un Winston din pachetul adus cu mine din țară.

Citiți articolul integral în revista virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/19/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-3/

Zile și nopți de Sânziene la… Londra (2)

Privită de la înălțimea Meridianului Zero, de pe colina din parcul Observatorului Naval Regal, Tamisa pare un fluviu ascuns, liniștit și împăcat cu trecutul său vijelios. Împrejmuiește leneș bucla de pământ pe care s-a construit în ultimii zeci de ani ceea ce am numit, în prima parte a relatării, imperiul financiar britanic. Părăsesc parcul și mă las pradă ademenirii acvaticului, presimțindu-i izul specific, recuperat astăzi doar de malurile marilor fluvii ale lumii.

Viața studențească palpită cu vioiciune în campusul universității. Un evantai de afișe și pliante vesele și multicolore înviorează zilele și nopțile de iunie. Unele ne readuc aminte că ne aflăm în sezonul marilor festivaluri teatrale. Flash-uri de cuvinte bine alese, cadențate de imagini cu un cert impact vizual îmi provoacă o mare bucurie, căci ne introduc în atmosfera Pre-Edinburgh Comedy Festival, ce va avea loc în perioada 14-30 iulie la Cutty Sark Theatre. Simt că Greenwich are o apetență specială pentru spectacol, o vocație pentru happening și o efervescență a vieții ce radiază din orice unghi ai privi lucrurile. Orice plan poate deveni instantaneu o microscenă improvizată, unde fiecare își poate construi cu generozitate propriul rol.

Restaurantele se arată de îndată, înșiruite precum mărgelele de sticlă pe un colier impregnat cu sofisticate arome orientale. Bucătăria britanică se înnobilează cu nota înaltă și tare a mirodeniilor exotice. E bine totuși să nu ne grăbim cu alegerea localului, pentru că am văzut numeroase meniuri asezonate din plin cu nocivii carbohidrați. Într-un pub liniștit, cu decorațiuni interioare inspirate din profilul naval al regiunii și frecventat mai ales de londonezi, îmi încânt simțurile cu o delicioasă salată Caesar (care mă va determina, de altfel, să revin în același loc și în zilele următoare). La un colț de stradă, privirea mi-e răpită de firma cu irizații cromatice navy a celui mai vechi shop din lume. Diverse suveniruri, ambarcațiuni în miniatură, obiecte vestimentare de navigație, toate acestea anunță apropierea de unul dintre cele mai îndrăgite monumente ale locului: faimoasa Cutty Sark, o navă cu pânze, datând din epoca victoriană, utilizată în secolul al XIX-lea pentru transportul rapid al ceaiului și al lânii din coloniile britanice aflate în Orientul îndepărtat. O adevărată evocare a forței maritime dobândite de vechiul imperiu. Deși nu este de mari dimensiuni (am admirat în toamnă, pe Tamisa, un adevărat festival al marilor nave de epocă, dar și al unora impresionante din zilele noastre, după cum se poate explora în fotografiile culese în succesivele mele descinderi londoneze), Cutty Sark păstrează un aer de je ne sais quoi, iar o energie pozitivă, brăzdată de apele lumii, plutește în jurul ei, dezlănțuind fantezia călătorilor. Devenită muzeu în aer liber, ziua se deschide vizitatorilor, însă noaptea strălucește în forfota luminilor ce-i recompun agilitatea fantomatică. Nu-mi pot abține gândul îndreptat spre neastâmpărul vivace al piraților din Caraibe.

Citiți articolul integral în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/12/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-2/

Zile și nopți de Sânziene la… Londra (1)

Pentru călătorul dornic să ajungă cât mai curând în capitala răsfirată pe malurile Tamisei, transportul aerian rămâne o confortabilă opțiune. Londra, una dintre cele mai cosmopolite metropole ale Europei și, poate tocmai din acest motiv, expuse transformărilor ce brăzdează vertiginos configurația vechiului continent, își păstrează nealterată forța de seducție, atrăgând fără întrerupere o diversitate de călători. Din capul locului, trebuie să nuanțez că voiajul meu are o notă mai specială. Nici turistic, nici comercial, dar nici întru totul de strict interes familial, ci atent direcționat spre un scop ale cărui roade se vor culege abia după un anume timp. Anual, prestigioasele universități londoneze își deschid porțile spre mii de studenți străini, iar statul britanic finanțează studiile celor cu rezultate deosebite. Jocul întâmplării (sau norocul?) face ca fiica mea să se regăsească de un an printre acești tineri, fapt ce m-a determinat, în prag de vară, să cercetez o subtilă modalitate de îmbinare a utilului cu plăcutul pe parcursul drumului meu spre Universitatea din Greenwich.

Dar să nu mă rătăcesc pe firul istorisirii, căci nici în prea stufosul trafic londonez nu am reușit o asemenea performanță. De o organizare perfectă, sistemul funcționează cu precizia unui mecanism de mare finețe și, mai ales, cu mult calm. De altfel, calmul englezesc nu mi s-a mai părut a fi, la el acasă, o suavă legendă, ci o realitate receptată cu toți porii, în deplină sincronizare cu imaginile ce se fugăresc zglobii prin dreptul ferestrelor aparținând trenurilor metropolitane. Venind dinspre margine spre centru, dinspre toate aeroporturile orașului spre inima orașului, cel mai pitoresc mijloc de locomoție se dovedește a fi trenul. Ușor și rapid, arde distanțele într-un răstimp  pe care călătorii îl pot câștiga prin lectură, prin muzică, prin contemplare ori prin reverie… Clădirile vechi, tipic englezești, din suburbiile Londrei încremenesc într-o mare de povești, invitându-te să le extragi din tăcerea lor demnă, să le descoperi fascinația de altădată arcuită pe ficțiunile copilăriei despre aventurieri și suflete libere. Constat cu surprindere că gara din Liverpool Street se află la câteva sute de metri de Turnul Londrei și de Tower Bridge, iar Victoria Station în perimetrul impozantului Big Ben din burgul Westminster. Peste tot, în aceste spații uriașe, underground, domină aceeași forfotă ca în aeroporturi, însă toată lumea își păstrează calmul.

 

Citiți articolul integral în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/05/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-1/