LaPunkt: Deconstrucție, iluzii și metamorfoze

Cu Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul montat în actuala stagiune pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu, după piesa omonimă a lui Bertolt Brecht, regizoarea Anca Bradu revine la un proiect personal din 2014, coordonat împreună cu asistenții de regie Diana Fufezan și Adrian Neacșu de la Departamentul de Artă Teatrală al Universității ,,Lucian Blaga” din burgul sibian. Cu o distribuție provenită din mediul studențesc, transpunerea scenică din vremea respectivă s-a bucurat de aprecieri critice, fiind înscrisă în programul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și invitată, în toamna aceluiași an, la China Campus Theatre Festival de la Shanghai. Ceea ce vedem astăzi, însă, nu mai este un proiect de studio, ci un spectacol matur, conceput alături de o echipă din care nu lipsesc nume consacrate prin colaborarea îndelungată cu Anca Bradu.

Opera dramatică a lui Bertolt Brecht s-a distilat în vena avangardismului interbelic, ca o sinteză a marilor direcții de relevantă modernitate din literatura europeană, provocând, în timp, o radicală despărțire de convențiile teatrului clasic și o metamorfoză a structurilor teatrale din secolul al XX-lea. Scrisă în 1939, într-o perioadă tumultoasă din viața lui Bertolt Brecht, marcată de exil și de refugiul din fața persecuțiilor naziste, piesa Omul cel bun din Sîciuan, la fel ca întreaga sa operă dramatică, trebuie citită și orchestrată scenic cu prudență, din pricina deplorabilelor adeziuni marxiste ale dramaturgului german. De notorietate, exprimate fără tușe de echivoc în joncțiunile sale ideologice cu extrema stângă, acestea și-au lăsat amprenta asupra viziunii despre lume și concepției despre teatrul modern, prefigurate de autor în cuprinsul studiilor teoretice. Textul are propria istorie în galeria teatrului românesc contemporan, suscitând interesul regizorilor datorită nesfârșitelor virtualități de reconfigurare a mesajului artistic și a perspectivelor spațiale. Remarcăm în mod deosebit seria de spectacole regizate de Andrei Șerban, începând cu reprezentația din 1968 de la Teatrul Tineretului din Piatra Nemț, continuată apoi cu spectacolul din 1987 de la New York și, recent, cu producția din 2014 de la Teatrul Bulandra din București.

Ceea ce atrage spre subiectul piesei este mesajul ei uman, de o ardentă generozitate, arcuit pe convingerea că omenirea poate fi salvată dacă mai există fie și un singur om bun, pentru că bunătatea e molipsitoare, contagioasă în sensul cel mai luminos al cuvântului, după cum remarcă unul dintre cei trei zei, apariții insolite pe pământ: ,,omenirea poate dăinui dacă se vor găsi destui oameni buni, care să ducă o viață cinstită”. Proiecția utopică pare însă imposibil de transpus în concretețea lumii corupte și corupătoare, care veștejește idealurile și bunele intenții. În tot marasmul de indiferență, ei descoperă binele ascuns în cea mai promiscuă zonă a societății, în sufletul prostituatei Șen De, admirabil interpretată de actrița Diana Fufezan, căreia îi răsplătesc gestul cu asupra de măsură. Epicul teatrului brechtian se deslușește, mai degrabă, drept un artificiu, un pretext construit pe o desfășurare arhicunoscută de elemente culese din naratologie, care includ relațiile de tip cauză-efect. Construcția secvențială punctează cadrele și le întregește prin climaxuri muzicale, cu piese compuse de Ovidiu Iloc, ale cărui motive ne sună oarecum cunoscut de la Cabaretul Dada, spectacol la concepția căruia a colaborat cu Anca Bradu pentru stagiunea de anul trecut a Teatrului ,,Regina Maria” din Oradea. Aceste interludii, fie melodioase, fie sacadate, impresionează datorită interpretării vocale și instrumentale de excepție a actorilor. Contrabasul, acordeonul, talgerele și chitara acustică acompaniază pasajele de frenetică amplitudine muzicală. Din recompensa divină, tânăra își deschide un debit de tutun și devine catalizatorul celor mai contradictorii energii și interese, cărora încearcă, în imensa-i bunătate și candoare, să le găsească o rezolvare. Vorace și mercantilă, umanitatea din jurul său îi epuizează rapid resursele, solicitându-i ajutorul în bani, cazare, mâncare și… tutun. Altruismul se întoarce ca un bumerang asupra fetei, făcându-se deseori auzită replica ,,Ești prea bună, Șen De!”. Un maniheism formal activează dualitatea principiilor ireconciliabile, separând oamenii în buni și răi, fără nuanțe intermediare. Prea des invocat, ca un posibil salvator în fața falimentului iminent, vărul fetei, Șui Ta, își face apariția în carne și oase. Interpretat în travesti tot de Diana Fufezan, el întrupează partea întunecată a ființei, complet separată de cea bună și luminoasă, evocând idealul purității androginice. Glisarea între cele două roluri dezvăluie impresionantele virtuți interpretative ale artistei, dinamica sufletească exprimată cu nerv și simțire în momentele de exaltare (e memorabilă scena în care-l împiedică pe aviator să se sinucidă, preluând asupra ei frânghia), respectiv cu rațiune și cerebralitate în contextele de lucidă înfruntare a dificultăților. Important e, consideră personajul Șen De, ca încrederea în oameni să supraviețuiască în ciuda tuturor ostilităților: ,,Cine și-a pierdut nădejdea în oameni și-a pierdut și bunătatea.”

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/deconstructie-iluzii-si-metamorfoze/

Reclame

LaPunkt: Pe insula lui Abel Znorko

Dincolo de Cercul Polar, pe insula (fictivă?) Rösvannöy din Marea Norvegiei, timpul curge diferit față de restul lumii, asemenea unui elixir administrat în doze mici, dar sigure și atent ritmate, care-i întrețin suspansul și elanul vital. Atmosfera le va părea, poate, familiară celor ce iubesc opera lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani, un artist al nopților mistice, al revelațiilor crepusculare (vă mai aduceți aminte de superba Noapte de foc?!), al succesivelor avataruri ale ființei în complicatul periplu al căutării unor adevăruri fundamentale.

În lumina premiselor enunțate mai sus, primăvara începe la Oradea sub auspiciile teatrului, literaturii, muzicii și iubirii. Nu neapărat în ordinea aceasta, dar, oricum, la început este teatrul. Și totul se datorează unei inspirate alegeri, ce îmbogățește actualul repertoriu al Teatrului Regina Maria cu o piesă de excepție din portofoliul dramatic al lui Eric-Emmanuel Schmitt, Variațiuni enigmatice, în traducerea lui Nicolae Weisz. Sub privirea regizorală a Elvirei Rîmbu și în viziunea scenografică a Oanei Cernea, personajele piesei prind viață datorită interpretărilor demne de toată aprecierea noastră, datorate actorilor Sebastian Lupu și Petre Ghimbășan. Partiturile nu sunt deloc facile și fiecare își construiește rolul ca pe un minuțios étude din care transpare o veritabilă demonstrație de maturitate interpretativă. Cercetând istoricul piesei, descoperim că, în timp, a dobândit un binemeritat prestigiu pe scenele lumii. Încă de la prima montare, din stagiunea 1996/1997 de la Théâtre Marigny din Paris, unde s-a bucurat de participarea lui Alain Delon și Francis Huster, publicul a intuit, dincolo de aparențele înșelătoare, contradicțiile adânc imprimate în peisajul sufletesc al bărbatului zilelor noastre. În teatrul românesc, trebuie menționate spectacolele de la Teatrul Nottara din București (2002), în regia lui Claudiu Goga, și de la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași (2013), în regia lui Liviu Manoliu.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, prin ce anume fascinează subiectul piesei, ce ascunde dincolo de simplitatea tramei sale, câte lumi posibile se disjung în evantaiul vieții celor doi protagoniști? Întrepătrunderea prelungitei zile polare cu noaptea arctică se arată a fi mai mult decât un moment emblematic. Pe insula lui Abel Znorko (Sebastian Lupu), adulatul laureat al Premiului Nobel pentru literatură, misterul invadează teritoriile sufletului, provocând neașteptate desanturi introspective. Primul amurg, după șase luni de străluciri diurne, coboară evanescent printre falduri vaporoase de organza, arcuite într-un enigmatic colorit albăstrui-pastelat. Decorul configurează două planuri, dispuse cu aceeași sensibilitate a reprezentărilor spațiale. În depărtare, fundalul acoperit de perdele și draperii generoase, curgând în straturi succesive, deschide perspectiva nebănuită a îndepărtării, a spațiului aerisit, a mării reci și protectoare, ce izolează insula de freamătul lumii. În planul apropiat, interiorul mușcă însă din seva intimității prin mobilierul clasic și sobru din casa reputatului scriitor. Recunoaștem regulile unei oarecare simetrii neostentative, detaliu ce ne-ar putea da de înțeles că nu decorațiunile interioare reprezintă sensul vieții acestui duelist al ideilor, ci altceva, mult mai profund. Corpuri de bibliotecă, cu rafturile pline de cărți încă înfoliate (cărțile sale!), vitrina, masa de lucru și masa de biliard, canapeaua simplă și măsuța, zecile de reviste en vogue, totul lasă impresia ordinii, a sanctuarului neatins de priviri profane, dar și a tabietului cotidian de scriitor. Și totuși… Dinspre patefon răsună contrapunctic Variațiunile enigmatice ale lui Edward Elgar, o lucrare orchestrală alcătuită din paisprezece variațiuni precedate de tema pe marginea căreia reverberează armoniile lor. În total, cincisprezece piese, un număr deloc întâmplător, ce coincide cu numărul anilor de pasiune trăită de Abel Znorko exclusiv în limita corespondenței amoroase cu cea care avea să-i devieze destinul creator. Am putea intui, la început, că tema în jurul căreia se vor înfășura variațiunile piesei este iubirea. Numai că mișcarea vieții e mult mai subtilă și scapă oricăror încercări de predicție. Iar Eric-Emmanuel Schmitt nu ne-a lăsat niciodată să fim seduși de conformism ori de tipare repetitive și previzibile.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/pe-insula-lui-abel-znorko/

LaPunkt: Timpul lupilor

La doi ani de la premiera din octombrie 2015, spectacolul Julius Caesar, montat de regizorul Silviu Purcărete pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, pe baza scenariului adaptat de András Visky după tragedia omonimă a lui William Shakespeare, își păstrează intactă concentrația ideatică, aspect confirmat prin participarea, în vara anului 2017, la două dintre marile festivaluri internaționale ale lumii: Festivalul Internațional de Teatru Clasic de la Almagro, Spania, și Festivalul de Arte Performative de la Seul, Coreea de Sud. Includerea sa în programul ultimei ediții a Festivalului Național de Teatru de la București încununează acest palmares și ne îndreptățește să-i acordăm deplina noastră atenție.

Silviu Purcărete s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o bogată teatrografie inspirată din scrierile lui William Shakespeare, din care amintim spectacolele Titus AndronicusRomeo și JulietaO furtunăA douăsprezecea noapteMăsură pentru măsurăTroilus și Cressida. În noua viziune regizorală a piesei Julius Caesar, pune în discuție raporturile de putere într-un stat, haosul inerent fiecărei perioade postrevoluționare, pulsiunile tiranice, sacralizarea Legii. Deși readuce în actualitate un text despre omul antic, supus predestinării, mută lentila investigatoare de pe problematica fatumului, ale cărui sensuri rămân, totuși, active într-un plan secundar, și creează iluzia unui scenariu arhetipal de esență politică, ce se va reitera, pe spirala istoriei, în toate epocile frământate de tensiuni sociale și politice. Distribuția valorifică nume sonore ale lumii teatrale, actori care știu să dea consistență metaforei scenice și să exploreze nebănuite profunzimi artistice, legând armonios unitățile dramatice din cele două părți ale spectacolului: Zsolt Bogdán (Julius Caesar), Miklós Bács (Marc Antoniu), Gábor Viola (Marc Brutus), Szabolcs Balla (Cassius), Loránd Váta (Casca), Csilla Albert (Prezicătorul), Emőke Kató (Calpurnia), Enikő Györyjakab (Portia), Balázs Bodolai (Octavius), Áron Dymény (Decius), Melinda Kántor (Lucius), Loránd Farkas (Trebonius), Alpár Fogarasi (Metellus), Sándor Keresztes (Cicero), Róbert Laczkó Vass (Publius), Ervin Szűcs (Cinna) și János Platz (Lepidus). Apariția unui ,,actor” atipic, câinele alb, de talie mare și cu aparență de lup, pune în lumină una dintre marile teme ale operei. La o privire de suprafață se întrevede acuta nevoie a unui protector și prieten fidel, acesta aflându-se mereu în proximitatea lui Caesar și a lui Marc Antoniu. Dincolo de conturul canin, e însuși lupul, semnalând intrarea într-o nouă epocă a exercitării puterii politice, într-un timp al lupilor tineri, hămesiți, ce vor sfârși devorându-se între ei. Homo homini lupus pare a fi ideea spre care ne călăuzește această sanguinară înfruntare a forțelor fizice, a instinctelor și orgoliilor nemăsurate și, într-un plan metafizic, a stihiilor latente în abisul ființei umane. Odată reactivate, declanșează periculoase puseuri distructive. Fidelitatea devine un simulacru, mai puțin în cazul lui Marc Antoniu, singurul care nu-l trădează pe Caesar.

Scenografia modernă e semnată de Dragoș Buhagiar, în a cărui carte de vizită se înscriu numeroase colaborări cu mari regizori, precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Petrică Ionescu, Felix Alexa. Se mizează pe efectele de atmosferă create prin luminozitatea stranie, când strălucitor-percutantă, când disipată în semiobscuritatea lugubră și rău prevestitoare din unghiurile îndepărtate ale spațiului de joc. Importante sugestii de atmosferă, ceața și ploaia se constituie în mitologii ale scenei moderne, recurgând la potențialul senzorial sedimentat în elementul acvatic. Criticul de teatru George Banu le-a dedicat un revelator studiu, reținând complexitatea lor simbolizantă, ce nu se limitează la chirurgia introspectivă și la teritoriile oniricului: ,,La început a fost ceața – Bernard Dort i-a consacrat un minunat eseu. Apoi, a plouat peste scena modernă. Mult și des. Așa a apărut încețoșarea privirii, invitând spectatorul să supravegheze vigilent scena care făcea tot posibilul pentru a se sustrage privirii sale, sau perturbarea «falsului» scenografic de către concretul apei… ” (George Banu, Scena modernă. Mitologii și miniaturi. București: Editura Nemira, 2014, p. 77) Șiroaie de apă se scurg mărunt și rece din cele patru extinctoare/stropitori plasate deasupra scenei, iar această imagine ne readuce în memorie câteva flash-uri decupate din Metamorfozele după Ovidiu, o grandioasă producție teatrală montată de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/03/timpul-lupilor/

LaPunkt: Poetica tăcerilor

În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment important al acestei opere. Am mai remarcat cândva că, într-un interviu cu alonjă programatică, acordat în anul 2014 revistei The Guardian, Fosse se arăta adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.

Piesa Rambuku, jucată pentru prima dată în 2 februarie 2006 la Teatrul Norvegian (Det Norske Teatret) din Oslo, se bucură de o poziție privilegiată în literatura dramatică a lui Jon Fosse. Traducerea textului în limba română, pentru spectacolul de pe scena teatrului timișorean, îi aparține Dariei Ioan, iar adaptarea scenariului la cerințele viziunii regizorale este semnată de Anca Măniuțiu, cea care a intuit prea bine subtilitățile fragilei țesături de cuvinte ce trimit, contrapunctic, spre rostire sau spre tăcere. Nu este un demers facil. Cei ce cunosc opera lui Fosse știu că dramaturgul nu recurge defel la semne de punctuație, că scrierea cu majusculă la începutul a ceea ce ar putea desemna o frază devine facultativă și, tocmai de aceea, destul de rară. Regizorului îi revine libertatea deplină a reașezării elementelor paraverbale, printr-o investigare proprie a nodurilor de semnificații. Textul curge vertiginos, modelat de matca unei poezii de o melodicitate stranie, fără spasme, fără ruperi de ritm sau paranteze incidente. Echipei de creație, amintite aici in nuce, i se alătură Andrea Gavriliu (coregrafia), Adrian Damian (decoruri), Mihai Dobre (muzica), Luiza Enescu (costume) și Lucian Moga (light design), nume deja consacrate datorită precedentelor colaborări de succes cu regizorul Mihai Măniuțiu, în Iarna și Cafeneaua Pirandello.

Rambuku se îndepărtează de celelalte creații ale Jon Fosse prin presimțirile sepulcrale deduse din cuvintele Ei, ale Femeii, personaj interpretat de Claudia Ieremia. El, taciturn, opac în fața revărsărilor emoționale, este adus în scenă de actorul Ion Rizea. Remarcăm în acest punct o spectaculoasă joncțiune cu o altă problematică apropiată regizorului, cea a Shoah-ului, recuperată, în trecut, într-o tulburătoare montare din anul 2004 pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, sub titlul Shoah. Versiunea Primo Levi. Se prefigurează, de asemenea, desantul inițiatic pentru călătoria finală, fără drum de întoarcere, și pătrunderea în cartografia mistică a spațiilor de trecere spre un dincolo cu rezonanțe edenice. Dacă teatrul, ca Artă, vine în întâmpinarea spectatorului său cu soluții la marile frământări și eclipse sufletești, de data aceasta lucrurile stau cu totul altfel. Rambuku nu e un simplu spectacol, ci o întâmplare a ființei, o stare împărtășită alături de actori și dansatori, a cărei intensitate mistuie orice resort al răspunsurilor posibile. Același spectator va ieși încărcat cu mult mai multe întrebări decât la început, când își trasase măcar linia firavă a unui orizont de așteptare.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/01/poetica-tacerilor/

 

LaPunkt: Cui i-e frică de Florence Foster Jenkins?

Comedia ,,În plină glorie!”, una dintre recentele premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea, readuce în actualitate efervescența peisajului artistic newyorkez de la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, strălucirea și extravaganța muzicalurilor montate la Carnegie Hall, ritmul intens al înregistrărilor pe discuri de vinil la Melotone Records și fastuoasele săli de bal deschise, mai ales, seratelor organizate în scopuri caritabile. Purtând titlul integral, în traducerea lui Dan Mihu, ,,În plină glorie! Adevărata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proastă solistă din lume”, piesa lui Peter Quilter a fost jucată pentru prima dată în noiembrie 2005 la Duchess Theatre din Londra, în zona West End, recunoscută pentru viața sa artistică deosebit de animată și pentru pleiada de teatre pe scenele cărora se desfășoară celebrele muzicaluri englezești. Inserțiile biografice pun în lumină un personaj unic, deopotrivă pitoresc și controversat, o solistă intrată în istoria muzicii de operă drept cea mai proastă soprană din lume.

Încă de la începutul anilor ’90, regizorul Cristian Ioan s-a afirmat printr-o serie de spectacole remarcabile montate pe scena teatrului orădean, iar această îndelungată experiență își lasă acum amprenta asupra unei viziuni incitante și cu totul originale, ce pune în valoare subtilitățile textului și virtuțile expresive ale trupei de actori. În rolul titular, Gabriela Codrea interpretează cu mare talent o soprană plină de vitalitate, ambițioasă, cu vulnerabilități bine mascate sub desantul tenacității. Distribuția îi mai cuprinde, printr-o inspirată selecție, pe actorii Răzvan Vicoveanu – în rolul lui St. Clair, prieten și iubit al Florencei, Lucia Rogoz – interpreta devotatei Dorothy, cea mai bună prietenă a sopranei, Andrian Locovei – în ipostaza cinicului pianist Cosme Mc Moon, Mirela Lupu – în energicul rol al Doamnei Johnson, Georgia Căprărin – în savuroasele intrări ale Mariei, bucătăreasa și menajera mexicană a doamnei Foster Jenkins, Ion Abrudan – într-o memorabilă interpretare a lui Uncle Sam, maestru de ceremonii la Carnegie Hall, Viktor Iosif – perfect intrat în rolul Contratenorului Viktor, și, o apariție insolită, câinele Biju – Ricky, a cărui prezență va genera, în actul al doilea, un quiproquo de un umor negru, demn de marile comedii clasice. Într-una din cele mai animate scene ale spectacolului, în sala de bal de la Ritz Carlton, dansatorii completează distribuția, impresionând prin grația mișcării și rafinamentul costumelor: Daniel Vulcu, Denise Szabo, Denisa Benko, Raluca Sarca, Dominic Olar, Marius Precup, Bogdan Balota, Ionuț Șerban.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2017/12/cui-i-e-frica-de-florence-foster-jenkins/

LaPunkt: Avatarurile crisalidei

Dacă aserțiunea potrivit căreia ,,Autorii comunică cu cititorii lor și pe calea subconștientului.” (p. 225) își dovedește justa ancorare în hermeneutica lecturii, atunci va trebui să ascultăm cu mare atenție timbrul vocii auctoriale din romanul Cum am devenit român de Székely Ervin, pentru că ne divulgă adevăruri mult timp nerostite ori păstrate sub pecetea tainei de apărătorii corectitudinii politice ori ai unui statu-quo ce ignoră datele realității actuale. Volumul, apărut în 2017 la Editura Curtea Veche, sub traducerea din limba maghiară semnată de Iosif Klein Medeșan, este o carte curajoasă, pe alocuri un cri de coeur, care ipostaziază, pe suprafața biograficului ficțional, etapele succesive ale întâlnirii și confruntării cu lumea, reprezentând tot atâtea experiențe de mare intensitate trăite de personajul-narator Vacaki Szabolcs. Scriitor și jurnalist al Societății Române de Radiodifuziune, Székely Ervin a mai publicat, în 2016, traducerea în limba română a romanului Jilț și caldarâm. Apariția recentă a noii sale cărți la aceeași editură, concomitent în română și maghiară (cu titlul Egy asszimiláns feljegyzései), are adânci motivații înscrise în necesitatea receptării de către un public cât mai larg. În adâncimi, cartea propune un dialog deschis și onest, netulburat de prejudecăți și tabuuri, despre reflexiile identitare și relațiile dintre o minoritate și majoritatea etnică dintr-un stat unitar, și nu doar dintr-un spațiu geografic cu o istorie marcată de sinuozități și contradicții. Mai presus de toate, există o patrie culturală, spirituală: ,,Omul are nevoie de o patrie, o patrie spirituală, o patrie culturală.” (p. 178)

Din narațiunea suplă și de cert rafinament artistic crește un anumit tip de autoreferențialitate a literaturii, ce ne readuce în memoria culturală primele încercări din zorii modernității, consubstanțiale cu estetica lui Cervantes. Este cartea unui mare și pasionat iubitor de literatură: ,,Literatura era pentru mine concomitent etalon și instanță judecătorească ultimă, iar poeții și prozatorii, pe cale de consecință, judecătorii tuturor lucrurilor din lumea aceasta.” (p. 27) În numeroase pasaje, literatura devine personaj și vorbește despre sine. Fascicule intertextuale eclerează fâșiile de viață, așezându-le sub semnul unor fragmente de poezie sau de teatru cu care comunică continuu, aflându-se într-un dialog existențial. Se întrezăresc și alte incursiuni stilistice, mai ales cu ținută metalingvistică, prin care se cercetează barocul lexical din Transilvania zilelor noastre, rezultat în urma unor efervescente interferențe, împrumuturi sau adaptări fonetice. Unele secvențe pot fi citite, deopotrivă, ca un îndreptar etimologic al cuvintelor comune celor două limbi, româna și maghiara, pătrunse și asimilate dintr-o limbă într-alta de-a lungul timpului. În altele, se limpezesc fine observații de psihologie a limbajului, adevărate extensii eseistice despre evoluția gândirii pe măsura modernizării treptate a expresiei lingvistice și aglutinării diferitelor fapte de limbă. Nu în ultimul rând, rețin atenția considerațiile deduse din psihocritica modernă, implicând experiența de lectură a cititorului concret.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/avatarurile-crisalidei/

 

Revista Familia: Poetica tăcerilor

În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment important al acestei opere. Am mai remarcat cândva că, într-un interviu cu alonjă programatică, acordat în anul 2014 revistei The Guardian, Fosse se arăta adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.

Cronica despre spectacolul Rambuku poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 10, octombrie 2017: http://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2017/12/2017-10.pdf

Interviu DOINA JELA: Despre arhitectura ,,Villei Margareta”

,,Pentru ca cititorul să te citească, trebuie să te creadă, dar să te creadă cam în maniera în care atunci când se joacă, uitând de sine, copilul crede că e de-adevăratelea.” (Doina Jela)

Întâlnirea cu Doina Jela reprezintă una dintre acele rare întâmplări așteptate cu emoție și nerăbdare. La invitația Ralucăi și a lui Otniel Veres, fondatorii editurii și librăriilor Ratio et Revelatio, Doina Jela a sosit la Oradea, la începutul lunii noiembrie, pentru lansarea romanului Villa Margareta și susținerea unei serii de conferințe și dialoguri pe teme generoase, de ardentă actualitate, precum formele de recuperare a trecutului recent, relația dintre istorie și jurnalism, docuficțiunea.

Cu acest prilej, am invitat-o să-mi acorde un interviu pentru revista LaPunkt, pornind de la romanul Villa Margareta. Din fericire, interviul a devenit un autentic dialog, prelungit în timp datorită afinităților culturale.

Maria Hulber. Dragă Doina Jela, ne-am întâlnit la Oradea cu prilejul lansării romanului Villa Margareta, un moment esențial pentru mine, pentru nuanțarea propriei receptări asupra acestei remarcabile opere de ficțiune. Ne-ai mărturisit câteva detalii din perioada începuturilor sale, ceea ce mi-a întărit convingerea că scrierea ei a presupus o consistentă investiție de timp, de energie și de uluitoare imaginație creatoare. Cum și când s-a născut ideea scrierii acestui roman? Cât a durat actul elaborării sale?

Doina Jela. Dragă Maria Hulber, lasă-mă să încep printr-un ocol. Sunt aproape doi ani de când a apărutVilla Margareta și eu nu încetez să mă minunez de efectul pe care îl are asupra unui număr de cititori extraordinari, ca tine, care nu se sfiesc să formuleze la adresa ei aprecieri mult ieșite din comun, încât i-au creat reputația unei cărți complicate, grele, rebarbative, greu de scris și în concluzie greu de citit. O reputație pe care n-am dorit-o pentru ea, cum niciun autor nu cred că-i dorește unei cărți a lui. Timpul foarte îndelungat de elaborare a ei a constat mai ales în enorme perioade de întrerupere și chiar de uitare. Din 1990, când am scris prima suta de pagini – romanul adus în 2012, de Relu-Rafaelu la redacția unde lucrează personajul narator care NU întâmplător îmi poartă numele, fiindcă asta e formula pe care mi-am ales-o, amestecând realul cu ficțiunea – și rama în care l-am așezat, anul 2012, cu cotidianul lui, dar și cu flash- backurile provocate de lectura acelui roman, s-au scurs 22 de ani, nu? Dar în acești 22 de ani eu am scris vreo 10 cărți, am tradus alte 10-15, am redactat și editat zeci de autori, mulți debutanți, care sunt azi autori cu o reputație bine stabilită, am coordonat colecții ca Procesul comunismului și Actual. Or, de activitatea asta a mea sunt mai sigură decât de oricare din cărțile mele amânate ani lungi, probabil și de teamă. Și nu cochetez. Sunt mândră de mâna bună pe care am avut-o contribuind la debutul Monicăi Heinz, al Clarei Mareș, al lui Antonio Momoc, al Constanței Ghițulescu, al lui Alin Rus, al Simonei Preda, sau traducând Boris Souvarine, Stéphane Courtois, Marguerite Yourcenar, Nancy Huston ori Olga Lossky. Cărțile Monicăi Heinz sunt în bibliografia studenților în antropologie și sociologie de la noi și o citează în cărțile lui un autor de calibrul lui Vintilă Mihăilescu. Unii au luat premii de debut. Ceilalți au făcut deja adevărate cariere. Am făcut singură antologii, sau am semnat cărți în colaborare cu Neculai Constantin Munteanu sau Vladimir Tismăneanu, sau Vladimir Bukovski. Nici propriile mele cărți non-fictive nu au fost rău primite. Și eu am luat premii cu ele.

Ăsta a fost ocolul. Concomitent cu mirarea de care-ți spun, și cu surpriza plăcută pe care mi-o creează receptarea asta dincolo de așteptările mele, la fiecare nouă cronică, și au fost vreo douăsprezece, eu mă cam îndepărtez afectiv de Villă, a cărei scriere n-a durat totuși mai mult de doi ani și jumătate. Iar îndepărtarea asta se întâmplă fiindcă mult mai mult m-a chinuit continuarea ei, la care am moșmondit tot doi ani, după patru-cinci ani de aproximări, bâjbâieli și gestații… neduse la termen, și abia i-am dat acum de capăt. Dacă i-am dat. De fapt, am pus-o în carantină ca să mai citesc vreo… trei mii de pagini pe tema ei…

Vă invit să citiți interviul interal în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/interviu-doina-jela-despre-arhitectura-villei-margareta/

LaPunkt: Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/povestiri-de-viata-din-anii-deportarii-in-siberia-romaneasca/

http://www.memorialuldeportarii.ro/?p=486

Revista Familia: Cui i-e frică de Florence Foster Jenkins?

Comedia ,,În plină glorie!”, una dintre recentele premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea, readuce în actualitate efervescența peisajului artistic newyorkez de la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, strălucirea și extravaganța muzicalurilor montate la Carnegie Hall, ritmul intens al înregistrărilor pe discuri de vinil la Melotone Records și fastuoasele săli de bal deschise, mai ales, seratelor organizate în scopuri caritabile. Purtând titlul integral, în traducerea lui Dan Mihu, ,,În plină glorie! Adevărata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proastă solistă din lume”, piesa lui Peter Quilter a fost jucată pentru prima dată în noiembrie 2005 la Duchess Theatre din Londra, în zona West End, recunoscută pentru viața sa artistică deosebit de animată și pentru pleiada de teatre pe scenele cărora se desfășoară celebrele muzicaluri englezești. Inserțiile biografice pun în lumină un personaj unic, deopotrivă pitoresc și controversat, o solistă intrată în istoria muzicii de operă drept cea mai proastă soprană din lume.

Cronica despre spectacolul În plină glorie! poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 9, septembrie 2017: http://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2017/12/2017-9.pdf