LaPunkt: Villa Margareta și evantaiul eurilor posibile

Apropierea de perimetrul ficțiunii urmează un traseu mult mai suplu în urma unor lansări și întâlniri cu autorii, înscrise într-un coerent program estetic. Dezbaterea recentă pe tema Docuficțiunii ne-a permis să dialogăm cu scriitoarea Doina Jela și să întrevedem sensuri noi în romanul Villa Margareta, publicat la Editura Polirom în 2015. Operă densă, cartea provoacă un exercițiu captivant de lectură, construind o narațiune asemănătoare unui caleidoscop în continuă metamorfoză. Nimic nu este ceea ce pare a fi, fiecare pagină proiectând noi lumini asupra recuzitei de imagini și de viață, recurgând la un insolit melanj al decupajelor de realitate și ficțiune. Naratoarea divulgă, la un moment dat, strategia de organizare a substanței romanești: ,,Fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le asamblez ingenios” (p. 207). Ficțiunea le asimilează firesc, în modul cel mai natural cu putință, fără a trasa granițe imaginare între cele două orizonturi. Se remarcă o anumită distanță a privirii naratoriale, o tendință de a percepe spectacolul lumii mai degrabă din exterior, dar aceasta trebuie înțeleasă în sensul acelui ,,cinism salvator” (p. 220) evocat, de asemenea, în paginile cărții.

Villa Margareta este un roman al memoriei, al multiplelor memorii individuale, fiecare personaj intrând în ficțiune cu ,,bula de amintiri, trăiri, gânduri care ne înconjoară ca un albuș diferit” (p. 341). Funcționează o memorie cu totul specială, atentă la cele mai fine detalii, fapte, crochiuri de viață trăită. Naratoarea, alias Doina Jela (evident, un alter ego ficțional), alias Digei, alias profesoara de franceză, dorește să-și regăsească eul dinainte. Pe măsura înaintării în miezul textului, vom înțelege că sensul cuvântului, repetat ca o obsesie, se referă la perioada dinainte de 22 decembrie 1989, când s-au petrecut acele întâmplări esențiale din magma cărora se vor rostui experiențele individuale decisive. Ea pătrunde adânc în propriul suflet și aduce la suprafață o mulțime de insight-uri, de date interioare, constatând că ne inventăm noi identități de fiecare dată când în viața noastră intervine o schimbare majoră. Din tot acest evantai al eurilor noastre, fiecare este ceea ce vede în el omul cu privirea mai pătrunzătoare. De altfel, un alt personaj, Ioana, va conchide într-un pasaj retrospectiv: ,,Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine.”

Ca roman al recuperării trecutului dinaintea unui punct istoric de inflexiune în destinele colective, în Villa Margareta se suprapun multiple straturi de memorie. Se distinge chiar un paralelism al liniilor temporale: anul 1989 vs. 2012. Uneori se conjugă amintirile mai multor personaje, luminând același context ori același profil uman din unghiuri diferite. Totuși, nu sunt perspective divergente, fiindcă toate conduc la aceleași concluzii, la același adevăr, la aceeași frază rostită cândva de un personaj sau altul. Asistăm la o adevărată competiție a memoriilor celor ce intră în acest decupaj de viață: Relu-Rafaelu, Letiția, Vlad Cernescu, Ioana, cei doi Niță. Naratoarea pune cap la cap mărturiile unora către alții, completează zonele albe, necunoscute. Imprimă o notă investigativă incursiunilor sale în trecut, reluând una și aceeași partitură de viață din perspectivele mai multor personaje. Rememorarea subiectivă funcționează, uneori, ca o peliculă de film împărțită în două cadre ce se derulează concomitent pe un singur ecran. Ritmul amintirii se împrospătează mereu, amintirile curg din amintiri, fiecare memorie individuală reproduce propriile amintiri. Secvențele se adună precum fișele prinse pe draperia apartamentului din Colentina în care viețuiește temporar. Se succedă o serie de interogații despre ce anume, cât și cum ne amintim, care e mecanismul interior ce declanșează avalanșa reflexiilor din trecut. Jurnalul nu o ajută întotdeauna, după cum constată: ,,Mă îndoiesc de afirmația destul de frecventă că un jurnal este un aide-mémoire. Cel puțin din experiența mea, am constatat că exact momentele la care după 20-30 de ani vom simți nevoia să revenim sunt cele pe care NU le notăm.” (p. 39) Ceea ce împiedică selecția unor date importante întipărite în memorie sunt amintirile-mască, ,,simple diversiuni ale memoriei” (p. 152), adevărate obstacole care le umbresc pe cele esențiale. Începe o frenetică vânătoare de amintiri, ,,zdrențe întunecate din cotloane întunecate ale memoriei”. În același mod se strecoară la suprafață adevărurile-mască, ce le ocultează pe cele cu adevărat importante. Acestea din urmă rămân nerostite și croiesc un soi de camuflaj, provocând alunecarea în capcana banalității-mască.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/11/villa-margareta-si-evantaiul-eurilor-posibile/

Reclame

LaPunkt: Sibiul lui Robert Wilson

Cronica despre spectacolul Lecture On Nothing (Prelegere despre nimic) de John Cage, pus în scenă de regizorul american Robert Wilson și prezentat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – 2017, e disponibilă acum și în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/10/sibiul-lui-robert-wilson/

Orizont: Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?

Revista Orizont de septembrie deschide o nouă anchetă culturală realizată de Cristian Pătrășconiu, pornind de la următoarea întrebare: ,,Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?” Redau aici răspunsul meu:

După ce am citit pentru prima dată mărturisirea lui N. Steinhardt despre fericirea celor ce se bucură de darul lacrimilor, am învățat să-mi înving sfiala și să-mi exprim emoțiile provocate de lectura anumitor cărți. Cartea la care am plâns cel mai mult, ca reflex al empatiei cu victimele unor experiențe traumatizante, are ancore bine fixate în realitățile celor 45 de ani de comunism românesc. Ea, Cartea, se compune ca un poliedru de portrete, fulgurări stradale, frânturi de alfabet Morse pe ziduri ostile, miasme ale morții spintecate de izul arpacașului fiert sau al ciorbei de varză putredă, zgomot de vizetă trântită cu furie, o suită de flash-uri decupate din sute de alte cărți de memorii carcerale, din paginile cărora se revendică memoria unei suferințe greu de recompus în cuvinte.
Am plâns citind despre șirul de anchete la care a fost supusă Adriana Georgescu de către temutul Nikolski. Mi-au dat lacrimile în timp ce lecturam despre decizia comandantului închisorii din Dumbrăveni de a tăia arborele din curte, ce adăpostea spiridușul-fantasmă al Lenei Constante. M-au cutremurat mărturiile despre înfiorătoarele acte de tortură îndreptate împotriva unor oameni nevinovați în perioada furibundei represiuni politice și despre condițiile inumate de detenție. Inomabilul are mii de chipuri hidoase și fiecare scriere se naște scrâșnit, spasmodic, cu unghiurile ei de lumini și umbre.
Dacă cineva a încercat să găsească numitorul comun, să puncteze fiecare motiv din această morfologie textuală extrem de densă, acela a fost Constantin Ticu Dumitrescu. Cele șase cărți monumentale ale sale, reunite sub titlul ,,Mărturie și document”, aglutinează recursul la memorie cu substratul documentar, accesibil astăzi cercetătorilor datorită eforturilor sale de a deschide arhivele fostei Securități. Mai mult, această culegere impresionantă a fost, poate, cartea care nu a permis lacrimilor să contenească. Pentru că în ea s-au scurs, nemilos, toate firele tematice cunoscute, redând experiențele dramatice ale unei întregi generații năruite sub teroarea istoriei.

Revista Familia: Sibiul lui Robert Wilson

În numărul dublu, de vară, al Revistei Familia (nr. 7-8, iulie-august) am scris despre regizorul, actorul, talentatul desenator și scenograf american Robert Wilson, al cărui spectacol intitulat Lecture on Nothing (Prelegere despre nimic), programat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a fost inspirat de textul din 1959 al muzicianului John Cage.
Photo credit: Holger Jacobs, fotograf oficial al FITS

În fiecare an, prima lună a verii inaugurează sezonul marilor evenimente culturale printr-un încântător regal artistic, unde, în creuzetul miraculos al Teatrului, toate celelalte arte își descoperă un mediu prielnic de expresie: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Ajuns la cea de-a XXIV-a ediție, FITS a cucerit o venerabilă tradiție artistică, dar își păstrează, în același timp, prospețimea și forța de atragere a energiilor creatoare recunoscute pe plan internațional, în consens cu proiectul său fondator, care-l recomandase inițial drept un festival dedicat teatrului tânăr profesionist. În 2017 cifrele arată impresionant, asigurându-i un loc privilegiat în familia marilor festivaluri teatrale ale lumii: invitați din 72 de țări, 503 evenimente și 71 de spații destinate artelor spectacolului. Transformat timp de zece zile într-o imensă scenă de spectacol și într-un adevărat laborator experimental, unde se distilează noi concepte și idei creatoare, Sibiul oferă o amplă deschidere spre dialog cultural, prin asigurarea unor generoase locuri pentru conferințe, lansări de carte, dialoguri incitante între regizori, dramaturgi, critici de teatru și spectatori, așa cum este, de pildă, Librăria Habitus, situată în Piața Mică a vechiului burg săsesc, în umbra impunătoarei Biserici Romano-Catolice.

Cronica despre Lecture on Nothing poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 7-8, iulie-august 2017: http://revistafamilia.ro/iulie-august-2017/

Orizont: De ce iubim ,,Memoriile lui Hadrian”?

În Orizontul de august sunt publicate două pagini de mare finețe, într-o anchetă culturală coordonată de Cristian Pătrășconiu și construită din ecourile afective ale unei cărți remarcabile prin forța istorică și grația stilistică. Iată, mai jos, răspunsul meu la întrebarea tematică ,,De ce iubim «Memoriile lui Hadrian»?”:

,,Suflet mic, suflet blând și călător” reprezintă una dintre cele mai tulburătoare invocații ce s-au scris vreodată. Iubim acele cărți care ni se prind de suflet, răscolind imagini și plăsmuiri cu forța evocatoare a marilor începuturi. ,,Întâile mele patrii au fost cărțile” ne destăinuie Hadrian, iar în filigranul ,,Memoriilor” sale, rafinat și minuțios imaginate de Marguerite Yourcenar, se întrezărește o misterioasă alchimie a lumilor posibile, de la intuiția unor rădăcini ancestrale cu irizații sacre până la structura unui splendid eseu de mentalitate, ce glosează pe idei generoase privitoare la societate, sistem, civilizație. Atins de presimțiri sepulcrale, într-un timp solstițial al vieții, Hadrian își contemplă trecutul, destinul, imprevizibilul latent în toate formele acțiunilor sale, reunind totul sub semnul celor trei imperative esențiale în jurul cărora își construise efigia imperială: ,,Humanitas, Felicitas, Libertas”.
Dincolo de aspectele înșelătoare ale realității, omul își caută, mai ales, sufletul, esența lui eternă. Prin această privire îndreptată nu doar spre trecut, ci și spre adâncimi, asemenea pânzei freatice vioaie și însuflețite, se străpung neașteptate straturi narative ce mărturisesc despre nașterea civilizației sub forța mitului și a gândirii, despre perpetuarea și migrarea marilor sisteme filosofice dinspre spațiul elin spre cel roman, despre natura umană, risipită caleidoscopic în infinite virtualități, despre puterea imperială, ca sursă a păcii, fericirii și libertății, despre voluptățile estetice nebănuite, despre curajul rece și cumpătarea stoică…
Așadar, unei seducții a ideilor îi răspunde, ca un verosimil pandant, seducția istoriei. Centrul descoperă idealul de ordine, înțelepciune și dragoste, iar Roma renunță la exacerbările triumfaliste din epocile anterioare, prelungindu-și ritualurile spre marginile imperiului, care-și menajează, pentru viitor, zvâcnetul vital fondator. Lumea de astăzi poate fi înțeleasă ca o consecință a epocii lui Hadrian.

Revista Familia: La Cafeneaua Pirandello

Regizorul Mihai Măniuțiu a mărturisit recent că montarea unui spectacol după piesele dramaturgului italian Luigi Pirandello, pe care-l consideră unul dintre cei mai importanți inovatori teatrali ai secolului al XX-lea, reprezintă o mai veche dorință personală. Din acest unghi revelator, Cafeneaua Pirandello poate fi înțeleasă drept simbolica împlinire a unui vis de creație, ce răspunde unei intense chemări artistice. La conferința de presă din 3 mai 2017, organizată cu cinci zile înaintea premierei, regizorul și-a exprimat admirația pentru remarcabila expresivitate demonstrată de actorii orădeni, o calitate ce l-a determinat și în trecut să aleagă energica trupă pentru explorarea resurselor sale creatoare, în nu mai puțin de patru producții teatrale: Intrusa (2002), Electra (2004), SHOAH Versiunea PRIMO LEVI (2004) și Leonce și Lena (2013). De data aceasta, partitura aleasă se arată ușor modificată. Mihai Măniuțiu ne dezvăluie despre Cafeneaua Pirandello că a fost creată în mod special pentru trupa Teatrului Regina Maria din Oradea, asigurându-i astfel un loc aparte în galeria premierelor din stagiunea 2016-2017. Pe canavaua scenariului dramatic construit de Anca Măniuțiu se conjugă două piese de Luigi Pirandello: Omul cu floarea în gură (integral inserat) și câteva fragmente din Uriașul munților.

Cronica despre Cafeneaua Pirandello poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 6 – iunie 2017:
http://revistafamilia.ro/iunie-2017/

Revista Familia: Cristofor Columb și strategiile seducției

Alături de dramaturgul italian Dario Fo, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997, asistăm la o adevărată resurecție a comediei. Considerată multă vreme un gen minor, disponibil mai degrabă aspectului comercial decât celui artistic, aceasta își rafinează resursele de investigare a istoriei. Piesa ,,Isabela, trei caravele și un mare mincinos” (1963), pusă în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea, în regia lui Eugen Gyemant de la Teatrul de Comedie din București, este un manifest de o intensă actualitate, al cărui mesaj suscită diferite unghiuri de interpretare. De altfel, întâlnirea tânărului regizor cu trupa de actori a teatrului orădean s-a dovedit a fi miza unui pariu câștigat în numele unui spectacol ludic, dar cu serioase inserții reflexive, deoarece, dincolo de întâmplările reprezentate, a reușit să construiască o interioritate a timpului evocat, bine articulată pe ideea de destin și pe meditația privitoare la energiile latente ale omului, capabil să schimbe pentru totdeauna înfățișarea lumii.

Cronica mea despre piesa lui Dario Fo, montată de Eugen Gyemant pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, în stagiunea 2016-2017, este disponibilă și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, la paginile 124-128. Enjoy!

http://revistafamilia.ro/mai-2017/