Lansare: ,,În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității”

 

Reclame

În curând!

Îndelung așteptatul volum cu documente de arhivă CNSAS legate de viața și activitatea pastorală a lui Richard Wurmbrand va ajunge în curând la public datorită efortului de cercetare al Mariei Hulber. Personaj-erou și reper moral pentru unii, figură controversată pentru alții, pastorului protestant i se schițează portretul și biografia prin această suită de documente aflate într-o ordine deloc întâmplătoare.

Maria. Trei texte de Richard Wurmbrand

1.Richard Wurmbrand, Dacă zidurile ar putea vorbi. Traducere din franceză: Constantin Moisa. București, Editura Stephanus, 1995, pp. 59-66 (fragmente):

Acum câteva zile – și anume în Vinerea Mare – am auzit clar un glas care zicea: ,,Maria vede totul.” Dar această afirmație contrazicea tot ce gândisem eu până atunci despre Maica Domnului.

Din ziua când am devenit creștin, eu am avut mereu o atitudine de profund respect față de ea. O femeie nu devine evreică dând naștere unui evreu, ci ea naște un evreu pentru că este o evreică. Astfel că Maria nu a devenit Maica Domnului dând naștere Domnului Isus ci ea L-a născut pe Cristos din pricină că era, esențialmente, o purtătoare a lui Dumnezeu. (…)

,,Maria vede totul.” Rugăciunea Sf. Francisc era: ,,Dumnezeul meu și Totul meu.” Dumnezeu este totul pentru el sau TOTUL său. Pentru preafericita Fecioară Maria, Fiul ei sfânt este TOTUL. Eu nu pot să spun că El este și pentru mine totul, în sensul absolut al cuvântului, pentru că, în afară de El, eu mai iubesc și alte persoane. Pentru Maria, Isus era totul și este totul. Ea nu-L vede decât pe El. Ea nu vede pe alții decât prin El, este ca și cum ar vedea lucrurile cu ochii Lui. Maria are o viziune unică. (…)

,,Totul meu.” Pentru Fecioara Maria, Isus era TOTUL; tot ce vede ea prin El este bun. Și Maria vede totul.

O, dă-mi și mie, Doamne, niște ochi de porumbiță ca ai Mariei! (…)

Eu nu voi mai trăi decât în contextul prezentului și viitorului, învățând de la Maria să nu văd doar niște fragmente izolate și lipsite de semnificație ci să privesc întotdeauna la MARELE și MINUNATUL TOT, ISUS CRISTOS. Salutare, Mario care vezi totul! Amin.

2. Richard Wurmbrand, Predici în celula singuratică. București: Editura Stephanus, 1994, pp. 35-42 (fragmente)

Telegrafia noastră fără fir, cea prin perete, funcționează perfect. În dreapta mea, în celula a patra se află acum o tânără, membră activă din Biserica subterană. Ea a fost bătută și torturată crunt, dar n-a trădat pe nimeni. Are numai 18 ani și numele ei este Maria.

Comunicarea aceasta a stârnit în mine gânduri noi pe care voiesc să vi le împărtășesc și vouă.

Maria – ce nume sacru! (…)

Iată o altă curiozitate a Bibliei: aproape toate femeile descrise în Evanghelii poartă numele de Maria. Așa avem pe Maria, Sfânta Fecioară. Apoi, Maria Magdalena; Maria din Betania; Maria, mama lui Iacov și Iosif; Maria, soția lui Cleopa, și încă o femeie numită simplu ,,cealaltă Marie”. În total deci, șase Marii. Dacă am fi avut pe lista aceasta încă o Marie, am fi avut numărul sacru de șapte. Să lipsească oare una din Marii aici, de asemenea?

La cruce se aflau numai  femei, toate cu numele de Maria. Versetul care ne descrie aceasta sună ciudat: ,,Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui și sora mamei Lui, Maria.” (Ioan 19.25) Dar numele mamei era Maria. Nu se dă același nume la două surori!

Dar poate că acest nume – Maria – (în ebraică Miriam, adică ,,steaua mării”, steaua care arată calea celor care plutesc pe oceanul spiritualității) e folosit în Biblie nu numai ca un nume. În prima Biserică, acesta era, de asemenea, un titlu care se dădea unui anumit tip de femeie creștină, după cum, de pildă, comuniștii se numesc între ei ,,tovarășe”, sau așa cum, și între cadrele armatei, ofițerii poartă diferite titluri, sau la fel ca cei ce fac parte din ,,Armata Mântuirii”…

Astfel, orice femeie poate deveni o Marie, după cum oricine poate deveni un tovarăș sau un maior în armată. (…)

Maria, mama Domnului, a dat tot ce avea lui Isus și n-a primit niciodată nimic de la El, nici măcar cuvinte de încurajare. După învierea Sa, deși Se arătase multora mângâindu-le inimile întristate, El nu S-a arătat mamei Lui. Dar era un scop în aceasta: El oferea mamei Sale cea mai înaltă distincție, aceea de a da lui Dumnezeu totul fără a-I cere nimic în schimb.

Cei care au atins această înaltă stare spirituală poartă titlul de ,,Maria”. (…)

Te salut, Marie, iubită surioară care te afli acum în celula a patra. Salutare ție, Marie, plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul inimii tale. Cum de mi s-a dat acest har, ca mama Domnului meu să se afle alături de mine în regeasca celulă de închisoare? Căci, iată, îndată ce am ascultat mesajul, prin peretele celulei mele, despre prezența și despre loialitatea ta, ,,pruncul” mi-a săltat în inimă de bucurie! (…)

3. Un fragment dintr-un text inedit aparținând lui Richard Wurmbrand, descoperit în arhivele fostei Securități, în dosarul de acțiune informativă nr. 4405, deschis la 11 mai 1965. Contextul înregistrării sale în dosar indică ultima perioadă a detenției lui Richard Wurmbrand, la penitenciarul din Gherla, în plină ,,activitate cultural-educativă”, în realitate o nouă formă de ,,reeducare” la care erau supuși deținuții politici înaintea preconizatei eliberări din 1964. Alături de alte două texte inedite, scrise de Richard Wurmbrand, acesta va fi inclus, integral, în volumul de documente la care lucrez în prezent.

Trecem la Noul Testament. Se naște Isus. Sensul venirii lui? Cea mai îndreptățită a-l ști, sigur că-i mama sa. Or, dînsa ni-l spune în cuvintele pe care le-am mai citat odată: ”Domnul va răsturna pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și va înscăuna în locul lor pe cei săraci, pe cei sătui îi va scoate afară flămînzi și va sătura pe cei flămînzi cu bunătăți” (Luca I). MARIA, al cărei nume ebraic ”Miriam” însemnează ”rebela”, cîntă la zămislirea pruncului ei, un adevărat imn revoluționar, cum îi și ședea frumos celei care avea să nască în grajd, să fugă cu copilul de țîță înaintea împăratului ucigaș și să-și plîngă fiul, Luptătorul de frunte pentru dreptate, cînd e răstignit pe cruce.

 

Rătăciri în neverosimile geografii factuale

26 iulie 2016

Într-un București eliadesc, la primele ore ale dimineții, totul pare limpede sub sulița soarelui ce-și azvârle deja ascuțișul spre creștetul muritorilor de rând. Îmi spun că toate drumurile, toate străzile sunt la locul lor, că se aseamănă de la o intersecție la alta precum niște siamezi uniți prin artere sigure și zgomotoase. Pornesc dinspre Piața Unirii și caut drumul spre strada Matei Basarab, trasat pe harta sigură a pașilor de una dintre doamnele minunate cu care am privilegiul să lucrez în aceste zile de cercetare. Se pare că m-am înșelat, alegând, asemenea oricărui personaj năuc din proza lui Mircea Eliade, calea greșită. Sau pe aproape. Nu mă înspăimântă rătăcirea, dimpotrivă. La Roma sau la Budapesta, de pildă, asemenea peregrinări fără busolă îmi dădeau o satisfacție interioară greu de stăpânit. Dar acum mă îngrijorează timpul, asaltat de volumul uluitor de muncă și oarecum istovitor. Uneori orașul mă apasă. Nu știu dacă spațiul citadin, în sine, sau invazia masei de oameni grăbiți ce tind să se înșire într-o magmă informă și mișcătoare. Când vin în valuri cotropitoare și indiferente spre mine, simt o senzație de sufocare și un șuvoi de palpitații. Am nevoie de aer, de liniște, de spațiu rarefiat… Iar acum, la ora 9 dimineața, m-am rătăcit pe niște străzi construite pe verticală. Tot ei, oamenii, mă ajută, îmi dau indicii, puncte pe care, din nou, le ratez. Parcă e un făcut. Nu-mi pun întrebări, dar încep să-mi fac reproșuri. Și, deodată, în față îmi apare un colț de stradă, cu o casă veche ce a răzbit timpul și furia demolărilor demențiale din anii comunismului. E învelită într-o schelărie furioasă și devoratoare. Parterul și etajul sunt înalte, deschise spre un imaginar trecut mai binevoitor… Iar pe colț, pe plăcuța albastră, printre barele de metal, disting numele străzii Olteni… Nu înțeleg. Ce caut eu aici? Cum am ajung în trecut? Am cumva halucinații de la soare, ori de la ochii obosiți de atâta citit pe documente de arhivă? De zece zile scrisesem de nenumărate ori denumirea străzii: str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45… Și acum sunt la colțul străzii. Fug. Mă reped spre munca mea și încep cu nesaț să parcurg celelalte mii de file. Strada e acolo, atât de aproape: în dosare și în realitatea concretă, palpabilă, cu casele ei vechi… Oare câte au mai rămas de atunci?

1 august 2016

M-am liniștit. Orice m-ar fi mișcat în acea direcție, m-a dorit acolo. Nimic nu e întâmplător. Astăzi e o căldură toridă. Asfaltul clocotește sub picioare, iar aerul deshidratează trupurile în câteva secunde. Mă gândesc cu nostalgie la Colonelul Lawrence. Într-unul din dosarele penale găsesc o declarație olografă a lui Richard Wurmbrand din 1959, aflat pe atunci într-o nouă detenție:

Subsemnatul Wurmbrand Richard, domiciliat în București, Str. Olteni 45, r. T. Vladimirescu, Etaj I, rog să mi se aducă dela soția mea, Sabina Wurmbrand, următoarele obiecte: 1) 2 flanele de corp; 2) 1 izmană de flanelă; 3) 1 pereche ciorapi de lînă (…) La adresa de mai sus se ajunge cu tramvaiul 1, 7, 19 ori 16 stația Căuzași.

…În 1956, Richard Wurmbrand se mutase împreună cu familia în locuința de la nr. 45, după prima eliberare din închisorile comuniste. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, acolo se aflase Misiunea Bisericii Norvegiene pentru evrei, condusă în România de pastorul Magne Solheim. Încă de prin 1939, Richard Wurmbrand devenise secretarul acestei Misiuni. După 1948, Misiunea a părăsit țara, la fel ca toate instituțiile fostelor țări aliate. Știu că mă voi reîntoarce, chiar dacă mă voi topi, strop cu strop, tot așa cum Bucureștiul de altădată s-a măcinat sub furia sistematizării urbanistice. Sunt din nou aici, pe strada Olteni, iar la colțul ei observ că plăcuța a fost atârnată de un gard de protecție. E bine și așa. Acum merg pe drumul cel bun. Îmi dau seama că nu mai respir, că număr casele cu teamă crescândă, parcă presimțind că undeva se vor opri. Zâmbesc. Pe una dintre case cineva a scris MARY. Are însă un număr mic și asta mă neliniștește. Toate temerile mi se adeveresc. Pe partea cu numere impare, casele se opresc la 9… Restul va fi fost de aici înainte, peste terenul viran cu vegetație arsă de soare, după giganții de sticlă și oțel, dincolo de bulevardul ce a sfâșiat ceea ce era, odată, strada Olteni… Ridic ochii și privesc albastrul, la fel de pur precum era și atunci, demult, când l-a privit el…

2 august 2016 (actualizat)

…Sunt tot aici, pe strada Olteni, la numerele mici, singurele care nu s-au pulverizat sub teroarea istoriei și a buldozerelor. M-am reîntors spre casa pe tencuiala căreia cineva a scris, cu majuscule, printre alte trăznăi, ceva ce seamănă izbitor de bine cu numele MARY. E neverosimil ce mi se întâmplă. Undeva se află ascunsă povestea unei alte MARY. E numele conspirativ al uneia dintre cele mai harnice, mai profesioniste, mai acribice informatoare din dosarele de urmărire deschise pe numele lui Richard și Sabina Wurmbrand, apoi pe numele apropiaților lor. Agentă a Direcției a II-a a Securității. Numele ei adevărat va putea fi citit în cartea la care lucrez acum. Va produce un șoc. Lumea, așa cum o percepem noi astăzi, nu prea are legătură cu adevărata realitate, cu ceea ce credem că știm, că vedem. Dar să ne bucurăm de iluzie, până mai putem…

Adevărul trebuie rostit mereu până la capăt.

IMG_3646

IMG_3647

 

 

 

 

 

 

IMG_3648

IMG_3644

Vă doresc o vacanță minunată!

În urmă cu un an intram în vară cu un vis în brațe. Aveam un manuscris și un editor care credea în mine. Nu știam ce va urma. Nici măcar nu îndrăzneam să sper în vreo iluzorie proiecție viitoare. Înțelegeam doar că soarele torid al acelei veri și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în miezul volumului pregătit cu ardoare pentru tipărire. Inimaginabilul mi-a demonstrat ulterior că timpul e și el vulnerabil, la rândul lui, că poate fi zgâriat cu abilitate în zonele cele mai aburoase ale istoriei sale contemporane. Aventura editorială începută în 21 octombrie 2015 și consemnată în cele mai fine detalii pe acest blog mi-a dăruit nesperate bucurii și – pot anticipa pentru cititorii mei fideli – sunt convinsă că vor urma și altele. Memorialistica detențiilor… mai are încă multe de spus în critica și istoria literară românească, dar… aștept perioada galelor autumnale pentru a vă da vestea cea mare.

Acum timpul pare că se reîntoarce. Într-una din acele neobișnuite răsuciri, își cere dreptul la o nouă repetiție generală. Intru în actuala vară cu un vis în brațe. Am o selecție uluitoare de documente de arhivă și un editor care crede în mine. Nu știu ce va urma. Încă nu îndrăznesc să-mi proiectez nici o iluzorie dorință cu privire la viitoarea apariție editorială. Înteleg doar că soarele torid al verii și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în reci arhive pe care le voi străbate cu mănuși și măști chirurgicale, într-o luptă surdă cu spori, praf și substanțe toxice acumulate de vremi și minți cu intenții criminale. O nouă operație pe cordul deschis al istoriei, fără anestezie, va începe.

Mă retrag în singurătate, ,,în sfera tăcerii”. Să ne recitim, cu bine, la toamnă!

 

Viitoare apariție editorială

Richard Wurmbrand

În această toamnă, la Editura Ratio et Revelatio, în colecția Documenta, va apărea volumul ,,În sfera tăcerii”. Richard Wurmbrand în dosarele Securității, ediție de care mă îngrijesc personal, așa cum s-a anunțat încă de la începutul anului. Le mulțumesc din inimă lui Otniel Vereș și Ralucăi Lazarovici Vereș, directorii editurii și editorii cărților mele, pentru încrederea pe care au acordat-o din prima clipă tuturor proiectelor propuse de mine. Le mulțumesc pentru că le susțin și le promovează în spațiul cultural românesc, unde este atât de necesar recursul la documente în procesul anevoios al descoperirii adevărului istoric.

În primul volum publicat de aceeași prestigioasă și extrem de exigentă editură – în ce privește calitatea științifică și literară a titlurilor selectate pentru editare – am deschis câteva direcții de cercetare, mai ales în partea dedicată nivelului documentar al memoriilor carcerale. Pe unele dintre acestea le voi aprofunda eu însămi, cu metode oarecum similare, în anii ce vor urma. Voi reveni cu mai multe detalii la momentul potrivit.

O fotografie rară: Richard și Sabina Wurmbrand

Am descoperit această fotografie rară pe pagina web a Fundației Richard Wurmbrand, condusă de fiul pastorului, Mihai Wurmbrand. Despre autorul tulburătoarei confesiuni Cu Dumnezeu în subterană scriam în volumul meu de debut, Memorialistica detențiilor postbelice românești (Ratio et Revelatio, 2015), următoarele succinte date biografice:

Notă. Richard Wurmbrand (1909-2001), pastor evanghelic luteran. Îşi petrece copilăria la Istanbul, în Turcia, unde se află o perioadă împreună cu familia. La vîrsta de 15 ani, revenit în ţară, îşi întrerupe studiile şi începe să frecventeze ,,cercurile mişcării socialiste” (ACNSAS, Dosar nr. 39393, Cota CNSAS I 073560, f. 10). Treptat se apropie de gruparea comunistă şi aderă la Uniunea Tineretului Comunist ce activa în clandestinitate. Pentru activitatea sa în ilegalitate, este arestat de mai multe ori pînă în anul 1927. Călătoreşte la Paris, apoi la Moscova unde urmează cursul de doi ani al Universităţii pentru Naţiunile Apusene. Mai tîrziu, într-o Declaraţie din 1 martie 1948 afirmă: ,,am adîncit cunoştinţele mele marxist–leniniste, am studiat economia politică, sociologia, limba rusă etc”. (ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, vol. 5, Cota CNSAS P 001079, vol. 5, f. 25). La sfîrşitul anului 1928, întrerupe cursul şi se întoarce clandestin în România, cu un paşaport austriac fals. În 1929 este arestat de Siguranţa Statului pentru scrierea unor articole considerate provocatoare. În urma procesului de la Curtea cu Juraţi este condamnat la 3 ani de închisoare corecţională şi încă trei pedepse de cîte 3 luni, 6 luni şi 1 an. Este întemniţat la Văcăreşti şi Doftana. Eliberat în 1932, devine redactor al ziarului Scînteia şi secretar al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Urmează o nouă serie de arestări. Este implicat în procesul ceferiştilor grevişti de la Griviţa. Arestat din nou, la Timişoara, cedează în timpul anchetei şi divulgă informaţii despre structura organizaţiei comuniste din România. În martie 1937 se converteşte la creştinism, iar în aprilie 1939 devine secretar al Misiunii Bisericii către Evrei. În 1941 este hirotonisit ca pastor. În 1948 e din nou arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În 1956 este amnistiat şi urmează o scurtă perioadă de libertate, timp în care se dedică misionarismului evanghelic şi încearcă, fără succes, să emigreze în Israel. Rearestat în 1959, e condamnat la 25 de ani de închisoare. Eliberarea are loc în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. Trece prin penitenciarele Tîrgu Ocna, Jilava, Gherla. În 6 decembrie 1965 pleacă definitiv în Israel, împreună cu soţia şi fiul său. Se află încontinuu sub supraveghere informativă, atît în ţară, cît şi în străinătate. În 1968, îşi publică, la Londra, volumul de memorii carcerale In God’s Underground (Cu Dumnezeu în subterană)

Aceste considerații sunt doar începutul și un preview al nuanțelor și dezvăluirilor ce vor fi publicate într-o viitoare carte. Așa cum declara în exclusivitate pentru site-ul Bookaholic.ro directorul general al Editurii Ratio et Revelatio și editorul cărților mele, Otniel-Laurean Vereș, în această perioadă lucrez la volumul de documente Richard Wurmbrand în dosarele Securității. Pentru că munca de selecție, organizare și tehnoredactare a documentelor îmi solicită o fină atenție, mă veți înțelege de ce în următoarele luni voi fi o prezență rară și discretă în spațiul virtual. Vă promit însă că dezvăluirile făcute vor fi cu totul surprinzătoare și neașteptate, iar în comparație cu ceea ce veți putea citi orice efort personal va părea insignifiant.