Recitiri

Atmosfera se mai rarefiase, ieșind din conul amețitoarei zăpușeli, și întreaga încăpere se lăsă înveșmîntată într-o liniște binefăcătoare. Își trase peste cap cămășuța subțire de voal, de culoarea piersicii coapte, apoi își mută întregul arsenal de pe birou, așezîndu-l cu grijă deasupra pernei alăturate. În mod obișnuit, într-o asemenea urgie de vară, ar fi dormit complet goală, suspendată undeva între starea de somn și cea de trezie, lăsîndu-se mîngîiată doar de moliciunea așternutului subțire, de bumbac 100%, imprimat cu ape jucăușe de șerpuiri, ovale, pătrate și cerculețe vioi pigmentate. Căldura intensă o împiedica să pătrundă în adîncimea somnului, să dea buzna în teritoriile incerte ale oniricului și să le străbată apoi curioasă, fără a se mai susține de lianele atîrnate de trunchiul realității. Sorbi de cîteva ori din cafeaua tare, uitată de cu seară în ceșcuța de pe noptieră, și-și propti laptop-ul pe genunchii ghemuiți spre piept, în timp ce spatele începuse să se relaxeze pe imensa pernă moale. Trăim într-o vastă rețea, își spuse, căreia nu putem să i ne sustragem. Instantaneu, se amuză de banalul clișeu care fusese în stare să-i zgîndăre clipa de reflecție. Cuvinte seci de conținut, uzate în prea lunga experiență a rostirii lor emfatice de tot soiul de specialiști în teoriile moderne ale comunicării și preluate mimetic de fiecare iluminat în fața vreunei idei sau a strălucirii orbitoare a display-ului. Și totuși, continuă ea, deschidem o poartă spre o altă lume cu aceeași lejeritate cu care ne întindem, dimineața, untul moale pe felia de pîine, ori introducem cheia în broasca ușii, de fiecare dată cînd ne luăm în stăpînire o încăpere, întregul spațiu locativ sau incinta biroului de la serviciu, ori privim cu prudență, mai întîi în stînga, apoi în dreapta, înainte de a pune piciorul pe trecerea de pietoni… Tot așa, prin gesturi automate, aprindem zilnic, de zeci de ori, ochii aparaturii electronice, care ne îngăduie o relaționare adecvată cu lumea. Adecvată… Ce înseamnă acest cuvînt?! La ce anume să ne adecvăm? Și, mai ales, de ce? Nu ne-am născut cu rețeaua aceasta, ramificată la infinit, în sînge. Nici măcar în ADN-ul nostru nu este înscrisă. Dar copiii copiilor noștri o vor avea. Marea Inteligență Virtuală a decis astfel. Oamenii vor deveni asemenea unor creiere uriașe ambulante, cu totalitatea sistemului nervos central la vedere și cu rețeaua neuronală imbricată cu cealaltă, a cărei virtualitate se va impune întregii lumi ca unică realitate suverană. Noi, cei de acum, ne vom muta acolo. E simplu: ne fotografiem fiecare centimetru pătrat al contingentului și transferăm imaginile. Așa nu ne vom mai chinui să ne imaginăm ceva anume, ci ne vom servi cu delicatese din meniul imaginarului colectiv. Dicționarele există deja, cuvintele au ajuns de mult dincolo. La fel și cărțile, muzica, baletul, teatrul, pictura, sculptura, filmul. Doar unghiurile clare ale lumii materiale lipsesc. Și emoțiile noastre, iubirile și fricile, speranțele și viitorul, nostalgiile și trecutul, foșnetul vîntului căzut în iarbă și prezentul. Le vom duce pe toate dincolo. Aici vor rămîne doar niște carcase numite trupuri, paralizate în fața computerelor. Nimeni nu le va smulge din rutina nimicului. N-au nevoie de apă, de hrană, de lungi partide de sex ori de plimbări nocturne pe malul mării, pentru că totul va fi deja dincolo: sistemul endocrin, schimbările de dispoziție, setea și foamea, vocația absurdului, dorul nihilismului. Iar cînd trupul va pieri și va începe să se descompună, creierul va rămîne pe veci interconectat, alunecînd dintr-un html în altul, prin milioanele de microrețele, unde va posta cu sîrg texte și comentarii, va lua atitudini ferme împotriva delirului politic, își va bîntui adversarii și-și va consola prietenii, fără riscuri, pericole și consecințe. Va putea chiar să viseze, înfruptîndu-se, la alegere, din orice fel de vis pus cu generozitate la dispoziția întregii comunități de procese corticale, ca într-o gigantică bibliotecă universală. Eterni și frumoși, vom trăi viața fără de moarte…

Înainte de a adormi cu brațele lui învăluitoare în gînd, reciti filele culese în acea zi. Îndreptă cîteva erori de transcriere, tastă două blank-uri lipsă, notă documentele în index, apoi deconectă aparatul de la imensa rețea. Totuși, fire invizibile de cortex îi rămăseseră prinse printre conexiuni. Se visă înotînd într-un ocean de terabiți.

(Fragment dintr-un viitor roman.)

Anunțuri

R&R Oradea: Lansarea romanului ,,Cum am devenit român” de Székely Ervin

R&R Oradea: Lansarea cărții ,,Deportați în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”

LaPunkt: Sibiul lui Robert Wilson

Cronica despre spectacolul Lecture On Nothing (Prelegere despre nimic) de John Cage, pus în scenă de regizorul american Robert Wilson și prezentat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – 2017, e disponibilă acum și în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/10/sibiul-lui-robert-wilson/

LaPunkt: Lumile Aglajei

Prin proiectul teatral Aglaja, poezia spasmodică a sufletului mutilat în copilărie devine spectacolul unei pluralități de lumi interioare, iar scena coboară în arena orbitoare a circului. E un spectacol deopotrivă delicat și tragic, modelat între nuanțe fine și tușe grotești, uneori un peisaj metafizic ce captează reflexiile sfâșiate de zecile de cioburi ale oglinzii sufletești sfărâmate. Care dintre ele e cea adevărată? Care figurează adevăratul drum salvator? Acestea sunt întrebările deschise la capătul unei neobișnuite experiențe a spectatorului implicat în miezul febril al unui destin cu totul neobișnuit.

La începutul verii, în vremea marilor festivaluri care celebrează anual artele spectacolului, piesa Aglaja, în regia lui Ștefan Lupu și dramatizarea Alinei Petrică, a fost adusă la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de către Reactor Company, fiind jucată pe scena Teatrului Gong. S-a născut dintr-un proiect artistic inițiat de Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO ,,Nicolae Bălcescu” din București, fapt ce explică interesul pentru valențele expresive ale experimentelor teatrale, mai ales pentru tehnicile împrumutate din limbajul cinematografic. Datorită acestor tehnici, se produce un neașteptat efect de disjungere al planurilor scenice, continuat cu o descindere agonizantă în abisul intimității, printre zeci de bolgii în ale căror arcane candoarea copilăriei rătăcește cu înfrigurare.

Scenariul recuperează și adaptează două texte ale scriitoarei Aglaja Veteranyi, ea însăși o artistă cu un parcurs existențial straniu, aproape neverosimil, ce s-au înscris, la vremea editării lor, pe o linie de certă singularitate în relieful literar universal: De ce fierbe copilul în mămăligă și Raftul cu ultimele suflări. Pe coperta a patra a primului titlu amintit aici, Mircea Cărtărescu făcea următoarea afirmație: ,,Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial.”. Racursiul biografic rămâne, fără îndoială, o sursă de savoare a piesei, cu atât mai mult cu cât sunt cunoscute experimentele dramatice ale scriitoarei de origine română, precum și faptul că romanul a fost pus în scenă, imediat după lansare, la Teatrul Neumarkt din Zürich.

Într-un rol creat, parcă, anume pentru ea, pentru remarcabilele sale disponibilități interpretative, Alina Petrică redă viață diferitelor ipostaze ale Aglajei, transpunându-se, cu un dramatism răvășitor, în fiecare din lumile, reale sau imaginare, ale fetiței. Din culisele circului și din spațiul extravagant și, uneori, excesiv al arenei, ea evadează în proiecții onirice abil construite, fie ludice, fie coșmarești, fie cu intarsii psihedelice. Angoasele, aprehensiunile, glisările spre tenebrele subconștientului dobândesc o surprinzătoare concretețe, se relevă în clar-obscurul scenic, în teatrul de umbre construit cu grija față de cele mai fine detalii ori într-o explozie de lumini tari, tăioase, perfect articulate pe light design-ul creat de Iulian Băltățescu. De altfel, din monologurile Aglajei răzbate o adevărată poetică a fricii, o frică sculptată pe față, în ochi, în irișii ce debordează de inocență. Trăirile sunt jucate energic, cu dinamismul și pofta de viață adaptate vârstei, iar povestea copilului care fierbe în mămăligă devine o verigă importantă între secvențele piesei și un crochiu iconic al realității fisurate. Viața familiei de circari se esențializează în secvența ce-i reunește pe toți membrii ei în jurul lăzii de lemn pictate, pe care este așezată o mămăligă uriașă. Simbol al trecutului, ancoră a misterului nedeslușit sau, dimpotrivă, doar un necesar element de decor al numerelor de circ desfășurate în arenă, obiectul viu colorat ocupă adesea inima spațiului scenic.

Photo credit: Paul BĂILĂ, fotograf oficial al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu

Vă invit să citiți cronica integrală în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/09/lumile-aglajei/

Orizont: Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?

Revista Orizont de septembrie deschide o nouă anchetă culturală realizată de Cristian Pătrășconiu, pornind de la următoarea întrebare: ,,Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?” Redau aici răspunsul meu:

După ce am citit pentru prima dată mărturisirea lui N. Steinhardt despre fericirea celor ce se bucură de darul lacrimilor, am învățat să-mi înving sfiala și să-mi exprim emoțiile provocate de lectura anumitor cărți. Cartea la care am plâns cel mai mult, ca reflex al empatiei cu victimele unor experiențe traumatizante, are ancore bine fixate în realitățile celor 45 de ani de comunism românesc. Ea, Cartea, se compune ca un poliedru de portrete, fulgurări stradale, frânturi de alfabet Morse pe ziduri ostile, miasme ale morții spintecate de izul arpacașului fiert sau al ciorbei de varză putredă, zgomot de vizetă trântită cu furie, o suită de flash-uri decupate din sute de alte cărți de memorii carcerale, din paginile cărora se revendică memoria unei suferințe greu de recompus în cuvinte.
Am plâns citind despre șirul de anchete la care a fost supusă Adriana Georgescu de către temutul Nikolski. Mi-au dat lacrimile în timp ce lecturam despre decizia comandantului închisorii din Dumbrăveni de a tăia arborele din curte, ce adăpostea spiridușul-fantasmă al Lenei Constante. M-au cutremurat mărturiile despre înfiorătoarele acte de tortură îndreptate împotriva unor oameni nevinovați în perioada furibundei represiuni politice și despre condițiile inumate de detenție. Inomabilul are mii de chipuri hidoase și fiecare scriere se naște scrâșnit, spasmodic, cu unghiurile ei de lumini și umbre.
Dacă cineva a încercat să găsească numitorul comun, să puncteze fiecare motiv din această morfologie textuală extrem de densă, acela a fost Constantin Ticu Dumitrescu. Cele șase cărți monumentale ale sale, reunite sub titlul ,,Mărturie și document”, aglutinează recursul la memorie cu substratul documentar, accesibil astăzi cercetătorilor datorită eforturilor sale de a deschide arhivele fostei Securități. Mai mult, această culegere impresionantă a fost, poate, cartea care nu a permis lacrimilor să contenească. Pentru că în ea s-au scurs, nemilos, toate firele tematice cunoscute, redând experiențele dramatice ale unei întregi generații năruite sub teroarea istoriei.

Evenimente culturale R&R: Întâlniri și dialoguri cu Doina Jela, la Oradea

 

R&R bookstores & coffe houses în colaborare cu Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, Asociația „Cei 40 de Mucenici”,
vă invită la suita de evenimente care o au ca protagonistă pe:

DOINA JELA, jurnalistă, editoare, scriitoare, traducătoare, fondator al Asociației Ziariștilor Independenți din România, autor a numeroase articole, lucrări, mărturii din perioada comunistă și post-decembristă, care și-a pus viața în slujba culturii, a libertății cuvântului și a adevărului rostit cu fermitate, chiar și atunci (sau mai ales) când ocultarea lui era interes de stat.

1. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 12.00, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, întâlnire cu elevii – Trecutul recent şi formele fictive şi non-fictive de prelucrare a lui. Romanul “Villa Margareta” (Polirom, 2015). Invitat: Doina Jela.

2. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 16.00, Cafeneaua literară R&R Cetate, întâlnire cu studenții de la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării – Jurnalismul istoric ca instrument de reconciliere sau de condamnare? Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

3. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 12.00, Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Corp E, et.1, Sala de conferințe, întâlnire cu elevii de la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” – Istorie și jurnalism pe propria piele. Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

4. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 17.00, R&R Republicii, prezentare de carte, romanul „Villa Margareta” (Polirom, 2015) – Un dialog despre „Docuficțiune” sau „minciuna care spune adevărul”. Invitați: Doina Jela, Maria Hulber.

“Villa Margareta este locul unde se întretaie timpul și privirea se furișează, prin uși lăsate voit deschise, în viețile altora. Undeva, în apropierea Villei Margareta, s-ar putea profila, discret, însăși viața cititorului, topită într-una din cele mai reale ficțiuni care au văzut vreodată lumina tiparului.” Maria Hulber

%d blogeri au apreciat asta: