Zile și nopți de Sânziene… la Londra (3)

Dintre cele mai atrăgătoare locuri destinate debarcării pentru navigatorul pornit ocazional în amonte pe Tamisa, se disting, de departe, zonele Tower Bridge și Big Ben. Într-una din incursiunile mele londoneze anterioare, drumul mi s-a oprit la Turnul Londrei, ales pentru relevanța sa simbolică, dar și pentru ecourile unei istorii disipate într-o infuzie de fiori. Îmi amintesc că atunci am ocolit cu interes imensul parc ce-l învăluia cu un aer de poveste medievală, iar gândurile mi-au zburdat spre câteva pagini din minunata serie romanescă a lui Maurice Druon despre Regii blestemați, pe al cărei filon epic se strecoară adesea și episoade inspirate din trecutul Angliei. Brusc, am trăit o senzație nedefinită. Acolo, toate acele locuri îmi veneau oarecum cunoscute, mi se părea că ele nu descind doar din aburoase arcane ale istoriei, ci se înrădăcinează adânc într-un cotidian ce crește, prin numeroase punți spirituale, din palpitantul ritm al vremurilor de altădată.

Traversând Tower Hill Street, am descoperit cu surpriză că, în punctul fierbinte al metropolei, traficul automobilelor fusese restricționat. O serie de bariere plasate în intersecții permit și acum doar trecerea contra cost. O modalitate eficientă, de altfel, de fluidizare a circulației pietonale, dominate, evident, de fluxul turistic, dar și de autobuzele supraetajate ce dau un plus de culoare și de pitoresc pietrelor cenușii din apropiere. Nu departe de zumzetul cotidian, la descinderea în pasajul subteran al stației de metrou, aflată chiar sub pintenul Zidului Londrei, m-au întâmpinat vestigiile străvechii provincii romane Britannia și o frumoasă copie realizată după statuia de marmură a împăratului Traian.

De data aceasta, însă, de la pupa vasului privesc cu nostalgie Turnul Londrei încadrat într-o parte de podul impunător, iar de cealaltă parte, de clădirile moderne al căror avânt spre cer atestă o viziune arhitecturală deosebit de îndrăzneață. Călătoria mea se îndreaptă spre alte auspicii. Începutul verii e blând și înțelegător la Londra, cu adieri ce mă determină să-mi strâng cât mai aproape de corp haina vișinie cu mâneci lungi. Mai admir puțin rotirea neverosimil de lentă a uriașului London Eye și-mi promit că data viitoare mă voi avânta spre văzduh într-una din cabinele sale cu design năstrușnic de micronavetă spațială. Mi-ar plăcea să aud curgerea străpungătoare și leneșă a dangătului dinspre orologiul Big Ben, dar, deocamdată, sunt oarecum neplăcut surprinsă de marea de oameni ce nu se rarefiază nici măcar la câțiva zeci de metri distanță de chei. Un imens șantier începe de la baza podului și se continuă până departe, în inima districtului Westminster. Firma de construcții ce operează în zonă pentru restaurarea monumentelor arhitectonice a îmbrăcat turnul, până la jumătate, într-o schelărie metalică, iar partea pietonală a străzii a fost pur și simplu restrânsă la un singur trotuar și delimitată printr-un șir inform de garduri, tot metalice. Asta e, trebuie să ne continuăm drumeția cu viteza melcului, înotând prin valurile de suflete și trupuri ce glăsuiesc în toate idiomurile pământului. Mai apropiată de realismul Londrei, fiica mea se gândește cu luciditate și cu voce tare la pericolul unui posibil atentat terorist într-o asemenea aglomerare umană, căreia-i este interzisă tocmai deplasarea rapidă. O înțeleg, într-un fel, London Bridge e atât de aproape…, dar o privesc în același timp cu ochi mirați și palpez, dintr-odată, simbioza dintre imaginile receptate până acum doar pe canalele mediatice și reflexia lor factuală, posibilă. Oricând posibilă… În capătul străzii îmi ridic privirea spre statuia lui Winston Churchill din Parliament Square. Pare neschimbat, la fel de energic cum îl cunosc din discursurile și articolele sale, omul marilor proiecte fondatoare, perpetuu animat de spiritul deificat al luptei: ,,…Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.” La fel simt și eu, la umbra Londrei în floare de liliac și, fără intenția de a demitiza aura marelui politician, îmi aprind un Winston din pachetul adus cu mine din țară.

Citiți articolul integral în revista virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/19/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-3/

Anunțuri

Revista Familia: Cristofor Columb și strategiile seducției

Alături de dramaturgul italian Dario Fo, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997, asistăm la o adevărată resurecție a comediei. Considerată multă vreme un gen minor, disponibil mai degrabă aspectului comercial decât celui artistic, aceasta își rafinează resursele de investigare a istoriei. Piesa ,,Isabela, trei caravele și un mare mincinos” (1963), pusă în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea, în regia lui Eugen Gyemant de la Teatrul de Comedie din București, este un manifest de o intensă actualitate, al cărui mesaj suscită diferite unghiuri de interpretare. De altfel, întâlnirea tânărului regizor cu trupa de actori a teatrului orădean s-a dovedit a fi miza unui pariu câștigat în numele unui spectacol ludic, dar cu serioase inserții reflexive, deoarece, dincolo de întâmplările reprezentate, a reușit să construiască o interioritate a timpului evocat, bine articulată pe ideea de destin și pe meditația privitoare la energiile latente ale omului, capabil să schimbe pentru totdeauna înfățișarea lumii.

Cronica mea despre piesa lui Dario Fo, montată de Eugen Gyemant pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, în stagiunea 2016-2017, este disponibilă și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, la paginile 124-128. Enjoy!

http://revistafamilia.ro/mai-2017/

Zile și nopți de Sânziene la… Londra (2)

Privită de la înălțimea Meridianului Zero, de pe colina din parcul Observatorului Naval Regal, Tamisa pare un fluviu ascuns, liniștit și împăcat cu trecutul său vijelios. Împrejmuiește leneș bucla de pământ pe care s-a construit în ultimii zeci de ani ceea ce am numit, în prima parte a relatării, imperiul financiar britanic. Părăsesc parcul și mă las pradă ademenirii acvaticului, presimțindu-i izul specific, recuperat astăzi doar de malurile marilor fluvii ale lumii.

Viața studențească palpită cu vioiciune în campusul universității. Un evantai de afișe și pliante vesele și multicolore înviorează zilele și nopțile de iunie. Unele ne readuc aminte că ne aflăm în sezonul marilor festivaluri teatrale. Flash-uri de cuvinte bine alese, cadențate de imagini cu un cert impact vizual îmi provoacă o mare bucurie, căci ne introduc în atmosfera Pre-Edinburgh Comedy Festival, ce va avea loc în perioada 14-30 iulie la Cutty Sark Theatre. Simt că Greenwich are o apetență specială pentru spectacol, o vocație pentru happening și o efervescență a vieții ce radiază din orice unghi ai privi lucrurile. Orice plan poate deveni instantaneu o microscenă improvizată, unde fiecare își poate construi cu generozitate propriul rol.

Restaurantele se arată de îndată, înșiruite precum mărgelele de sticlă pe un colier impregnat cu sofisticate arome orientale. Bucătăria britanică se înnobilează cu nota înaltă și tare a mirodeniilor exotice. E bine totuși să nu ne grăbim cu alegerea localului, pentru că am văzut numeroase meniuri asezonate din plin cu nocivii carbohidrați. Într-un pub liniștit, cu decorațiuni interioare inspirate din profilul naval al regiunii și frecventat mai ales de londonezi, îmi încânt simțurile cu o delicioasă salată Caesar (care mă va determina, de altfel, să revin în același loc și în zilele următoare). La un colț de stradă, privirea mi-e răpită de firma cu irizații cromatice navy a celui mai vechi shop din lume. Diverse suveniruri, ambarcațiuni în miniatură, obiecte vestimentare de navigație, toate acestea anunță apropierea de unul dintre cele mai îndrăgite monumente ale locului: faimoasa Cutty Sark, o navă cu pânze, datând din epoca victoriană, utilizată în secolul al XIX-lea pentru transportul rapid al ceaiului și al lânii din coloniile britanice aflate în Orientul îndepărtat. O adevărată evocare a forței maritime dobândite de vechiul imperiu. Deși nu este de mari dimensiuni (am admirat în toamnă, pe Tamisa, un adevărat festival al marilor nave de epocă, dar și al unora impresionante din zilele noastre, după cum se poate explora în fotografiile culese în succesivele mele descinderi londoneze), Cutty Sark păstrează un aer de je ne sais quoi, iar o energie pozitivă, brăzdată de apele lumii, plutește în jurul ei, dezlănțuind fantezia călătorilor. Devenită muzeu în aer liber, ziua se deschide vizitatorilor, însă noaptea strălucește în forfota luminilor ce-i recompun agilitatea fantomatică. Nu-mi pot abține gândul îndreptat spre neastâmpărul vivace al piraților din Caraibe.

Citiți articolul integral în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/12/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-2/

Revista Familia: Ecce Dada!

Dintre evenimentele care au marcat artistic anul 2016, aniversarea unui secol de la punerea în scenă a primului spectacol Dada s-a bucurat, de bună seamă, de o atenție privilegiată. E greu de crezut că spiritul dadaist ar fi putut reînvia altundeva, într-un mod mai energic și mai autentic, decât într-un spațiu teatral înrudit prin virtualitățile expresive cu cel ce l-a zămislit, la început de februarie 1916, la Cabaretul Voltaire din Zürich. Poate și din acest motiv, în toamna anului trecut, repertoriul Teatrului Regina Maria din Oradea s-a înnobilat cu o bijuterie a dramaturgiei universale, Cabaretul Dada, montată după piesa omonimă a scriitorului Matei Vișniec. Proiectul regizoral nuanțat prin adaptarea originală a Ancăi Bradu, intuiția scenografică de o surprinzătoare expansivitate și fluiditate a decorurilor create de Doru Păcuraru, ingeniozitatea cromaticii vestimentare și robustețea decupajelor realizate de Andra Bădulescu Vișniec, armoniile muzicale compuse de Ovidiu Iloc, ce alternează ritmul de cabaret cu intrada revoluționară, și o impresionantă desfășurare actoricească s-au întâlnit într-o viziune de mare ținută artistică. Cuvântul, coregrafia de o frenezie explozivă, muzica, atmosfera de cabaret și inserțiile de teatru-eseu au reconstituit, asemenea unui pandant regăsit în timp, o epocă sortită dizolvării în pragul noului veac, ignorând cu superbie avertismentele și puseurile autodistructive din magma cărora s-au modelat experimentele avangardiste.

Cronica mea despre minunatul Cabaret Dada, montat de Anca Bradu pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, este disponibilă acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, la paginile 126-130. Lectură plăcută!

http://revistafamilia.ro/aprilie-2017/

 

Zile și nopți de Sânziene la… Londra (1)

Pentru călătorul dornic să ajungă cât mai curând în capitala răsfirată pe malurile Tamisei, transportul aerian rămâne o confortabilă opțiune. Londra, una dintre cele mai cosmopolite metropole ale Europei și, poate tocmai din acest motiv, expuse transformărilor ce brăzdează vertiginos configurația vechiului continent, își păstrează nealterată forța de seducție, atrăgând fără întrerupere o diversitate de călători. Din capul locului, trebuie să nuanțez că voiajul meu are o notă mai specială. Nici turistic, nici comercial, dar nici întru totul de strict interes familial, ci atent direcționat spre un scop ale cărui roade se vor culege abia după un anume timp. Anual, prestigioasele universități londoneze își deschid porțile spre mii de studenți străini, iar statul britanic finanțează studiile celor cu rezultate deosebite. Jocul întâmplării (sau norocul?) face ca fiica mea să se regăsească de un an printre acești tineri, fapt ce m-a determinat, în prag de vară, să cercetez o subtilă modalitate de îmbinare a utilului cu plăcutul pe parcursul drumului meu spre Universitatea din Greenwich.

Dar să nu mă rătăcesc pe firul istorisirii, căci nici în prea stufosul trafic londonez nu am reușit o asemenea performanță. De o organizare perfectă, sistemul funcționează cu precizia unui mecanism de mare finețe și, mai ales, cu mult calm. De altfel, calmul englezesc nu mi s-a mai părut a fi, la el acasă, o suavă legendă, ci o realitate receptată cu toți porii, în deplină sincronizare cu imaginile ce se fugăresc zglobii prin dreptul ferestrelor aparținând trenurilor metropolitane. Venind dinspre margine spre centru, dinspre toate aeroporturile orașului spre inima orașului, cel mai pitoresc mijloc de locomoție se dovedește a fi trenul. Ușor și rapid, arde distanțele într-un răstimp  pe care călătorii îl pot câștiga prin lectură, prin muzică, prin contemplare ori prin reverie… Clădirile vechi, tipic englezești, din suburbiile Londrei încremenesc într-o mare de povești, invitându-te să le extragi din tăcerea lor demnă, să le descoperi fascinația de altădată arcuită pe ficțiunile copilăriei despre aventurieri și suflete libere. Constat cu surprindere că gara din Liverpool Street se află la câteva sute de metri de Turnul Londrei și de Tower Bridge, iar Victoria Station în perimetrul impozantului Big Ben din burgul Westminster. Peste tot, în aceste spații uriașe, underground, domină aceeași forfotă ca în aeroporturi, însă toată lumea își păstrează calmul.

 

Citiți articolul integral în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/07/05/zile-si-nopti-de-sanziene-la-londra-1/

O nouă anchetă LaPunkt: 7 cărți pentru vara lui 2017

Sub coordonarea lui Cristian Pătrășconiu, o nouă anchetă LaPunkt deschide sezonul recomandărilor estivale de lectură. Reiau aici propunerile mele, într-o ordine care nu se dorește a fi nicidecum ierarhică, ci în deplin acord cu ritmul începutului de vară:

1 Noaptea de foc de Eric-Emmanuel Schmitt, un roman inițiatic, cu inserții autobiografice, în care ficțiunea sfârșește prin a se topi în realitate. Itinerariul străbătut prin geografia reală a Saharei algeriene se transfigurează, treptat, într-o călătorie spirituală prin noaptea de foc a sublimei revelații.

2 Durere de Zeruya Shalev, cartea uneia dintre cele mai importante scriitoare contemporane, remarcabilă prin rafinamentul stilistic deschis cu infinită subtilitate spre adâncimile sufletești. Foarte sensibilă la dinamica relațiilor din complicata lume ce ne înconjoară, de la stadiul socio-politic până la cel intim-familial, Zeruya Shalev întrevede cu acuitate consecințele tragice ale pulsiunilor ideologice.

3 Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă… de Matei Vișniec, un roman izvorât dintr-o ardentă chemare interioară – dragostea pentru Teatru – și din statornicele pelerinaje culturale ale autorului spre unul din cele mai vechi și emblematice locuri ce reflectă strălucirea artelor spectacolului: Festivalul de la Avignon. Irizațiile lirice ale cărții nu sunt simple structuri complementare, ci fac parte din însăși esența arhetipală a teatrului, pe care cititorul este invitat să o descopere în matricea sa originară.

4 Imago de Ludmila Ulițkaia, o foarte densă, minuțioasă și lucidă reprezentare narativă a sinuoasei istorii ce pătrunde coroziv în intimitatea personajelor sale, le deturnează destinele, le asediază fibra interioară. Parcurgând filele cărții, am uneori strania senzație că retrăiesc, cu o strângere de inimă, frânturi din propriul nostru trecut sub totalitarism.

5 Istoria comunismului din România. Volumul III. Documente Nicolae Ceaușescu (1972-1975) de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), o impresionantă lucrare de ținută academică, recomandată în ideea că, asemeni mie, există numeroși cititori interesați de fondul documentar al istoriei noastre recente și dispuși ca, într-o toridă zi de vară, să renunțe la plajă și la briza mării pentru o pasionantă incursiune în arhivele comunismului.

6 Jurnalul fericirii de N. Steinhardt nu va lipsi niciodată din recomandările mele, pentru că valorează el însuși cât o bibliotecă robustă, cu deschideri nebănuite spre incitante experiențe de lectură. De citit și recitit.

7 Vila Amalia de Pascal Quignard, un roman dedicat tuturor celor aflați în continua căutare, prin actul lecturii, a unui refugiu salvator, a unui spațiu intim și compensator. Paradisul e atât de aproape… Trebuie doar să-l presimțim și să ne oferim desfătării livrești cu toată ființa noastră, indiferent dacă prinde conturul unei insule liniștite din golful Napoli sau al unei camere scăldate de auriul după-amiezei de vară…

Întreaa anchetă culturală poate fi citită în publicația LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/06/29/ancheta-la-punkt-7-carti-pentru-vara-lui-2017/

LaPunkt: Iarna vrajbei lor

,,…la îndrăgostiți, trupul gândește și sufletul este palpabil.” (Octavio Paz)

Uneori, sufletul pătrunde în lume, evadează din substanța sa amorfă, devine palpabil și-și revendică libertatea față de trupul ce-l ținuse prizonier, încorsetat în timidități sau încrâncenări. Cu acest mesaj ne întâmpină spectacolul Iarna al Teatrului Nottara din București, într-o admirabilă punere în scenă după un text al scriitorului norvegian Jon Fosse, sub semnătura inconfundabilă a regizorului Mihai Măniuțiu. Nu e deloc întâmplătoare alegerea piesei pentru deschiderea celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad, organizată în perioada 6-14 mai 2017. Explorând dincolo de orice așteptări vocația experimentului teatral, alături de o echipă alcătuită din nume deja consacrate datorită viziunii artistice de o vitală modernitate, Mihai Măniuțiu demonstrează că teatrul nu se afirmă doar ca o poveste jucată în spațiul scenic, ci și ca o tulburătoare poezie a vieții.

Deopotrivă teatru poematic și teatru de mișcare, spectacolul e construit pe o idee originală a regizorului, mărturisită, de altfel, în dosarul de prezentare publicat pe website-ul Teatrului Nottara: ,,Suntem, fiecare dintre noi, dubli, și corpul dublului nostru fantasmatic/ fantomatic are tot atâta putere asupra spiritului nostru cât și corpul nostru din carne și oase.” La rândul său, într-un interviu acordat în 2014, dramaturgul Jon Fosse își exprimase convingerea că se poate comunica fără cuvinte, iar teatrul lui se află, mai degrabă, în proximitatea stilistică a lui Harold Pinter decât în cea a lui Samuel Beckett: ,,Pinter said his plays weren’t about lack of communication, but about too much of communication. I would say the same: my people communicate without words. They alreay know what’s going to be said.” Adaptarea scenică a unui asemenea text dramatic, ce nu mai mizează pe forța magmei sale expresive – cuvântul -, se prezintă ca o mare provocare, însă Anca Măniuțiu și-o asumă în totalitate, printr-o împlinire artistică de un tulburător lirism al mișcării.

Povestea este esențializată, fragmentată în fărâme de viață, în cadre decupate din fibra celui mai prozaic cotidian. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a spectacolului, aventura pare că se întâmplă dintotdeauna acolo, sub ochii privitorului, iar firul ei se poate desluși din mișcările de o lentoare halucinantă ale celor patru personaje, ce amintesc de cadrele cinematografice redate cu încetinitorul. Distanțarea corpului de sufletul său nu se observă încă, fiindcă senzația de plutire hipnotizează prin acel amalgam de forme profilate într-o perspectivă incertă, în care aproapele și departele se contopesc.

Vă invit să citiți cronica integrală în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/05/22/iarna-vrajbei-lor/

%d blogeri au apreciat asta: