LaPunkt: Sibiul lui Robert Wilson

Cronica despre spectacolul Lecture On Nothing (Prelegere despre nimic) de John Cage, pus în scenă de regizorul american Robert Wilson și prezentat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – 2017, e disponibilă acum și în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/10/sibiul-lui-robert-wilson/

LaPunkt: Lumile Aglajei

Prin proiectul teatral Aglaja, poezia spasmodică a sufletului mutilat în copilărie devine spectacolul unei pluralități de lumi interioare, iar scena coboară în arena orbitoare a circului. E un spectacol deopotrivă delicat și tragic, modelat între nuanțe fine și tușe grotești, uneori un peisaj metafizic ce captează reflexiile sfâșiate de zecile de cioburi ale oglinzii sufletești sfărâmate. Care dintre ele e cea adevărată? Care figurează adevăratul drum salvator? Acestea sunt întrebările deschise la capătul unei neobișnuite experiențe a spectatorului implicat în miezul febril al unui destin cu totul neobișnuit.

La începutul verii, în vremea marilor festivaluri care celebrează anual artele spectacolului, piesa Aglaja, în regia lui Ștefan Lupu și dramatizarea Alinei Petrică, a fost adusă la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de către Reactor Company, fiind jucată pe scena Teatrului Gong. S-a născut dintr-un proiect artistic inițiat de Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO ,,Nicolae Bălcescu” din București, fapt ce explică interesul pentru valențele expresive ale experimentelor teatrale, mai ales pentru tehnicile împrumutate din limbajul cinematografic. Datorită acestor tehnici, se produce un neașteptat efect de disjungere al planurilor scenice, continuat cu o descindere agonizantă în abisul intimității, printre zeci de bolgii în ale căror arcane candoarea copilăriei rătăcește cu înfrigurare.

Scenariul recuperează și adaptează două texte ale scriitoarei Aglaja Veteranyi, ea însăși o artistă cu un parcurs existențial straniu, aproape neverosimil, ce s-au înscris, la vremea editării lor, pe o linie de certă singularitate în relieful literar universal: De ce fierbe copilul în mămăligă și Raftul cu ultimele suflări. Pe coperta a patra a primului titlu amintit aici, Mircea Cărtărescu făcea următoarea afirmație: ,,Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial.”. Racursiul biografic rămâne, fără îndoială, o sursă de savoare a piesei, cu atât mai mult cu cât sunt cunoscute experimentele dramatice ale scriitoarei de origine română, precum și faptul că romanul a fost pus în scenă, imediat după lansare, la Teatrul Neumarkt din Zürich.

Într-un rol creat, parcă, anume pentru ea, pentru remarcabilele sale disponibilități interpretative, Alina Petrică redă viață diferitelor ipostaze ale Aglajei, transpunându-se, cu un dramatism răvășitor, în fiecare din lumile, reale sau imaginare, ale fetiței. Din culisele circului și din spațiul extravagant și, uneori, excesiv al arenei, ea evadează în proiecții onirice abil construite, fie ludice, fie coșmarești, fie cu intarsii psihedelice. Angoasele, aprehensiunile, glisările spre tenebrele subconștientului dobândesc o surprinzătoare concretețe, se relevă în clar-obscurul scenic, în teatrul de umbre construit cu grija față de cele mai fine detalii ori într-o explozie de lumini tari, tăioase, perfect articulate pe light design-ul creat de Iulian Băltățescu. De altfel, din monologurile Aglajei răzbate o adevărată poetică a fricii, o frică sculptată pe față, în ochi, în irișii ce debordează de inocență. Trăirile sunt jucate energic, cu dinamismul și pofta de viață adaptate vârstei, iar povestea copilului care fierbe în mămăligă devine o verigă importantă între secvențele piesei și un crochiu iconic al realității fisurate. Viața familiei de circari se esențializează în secvența ce-i reunește pe toți membrii ei în jurul lăzii de lemn pictate, pe care este așezată o mămăligă uriașă. Simbol al trecutului, ancoră a misterului nedeslușit sau, dimpotrivă, doar un necesar element de decor al numerelor de circ desfășurate în arenă, obiectul viu colorat ocupă adesea inima spațiului scenic.

Photo credit: Paul BĂILĂ, fotograf oficial al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu

Vă invit să citiți cronica integrală în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/09/lumile-aglajei/

Orizont: Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?

Revista Orizont de septembrie deschide o nouă anchetă culturală realizată de Cristian Pătrășconiu, pornind de la următoarea întrebare: ,,Care este cartea la care ați plîns/ ați rîs cel mai mult?” Redau aici răspunsul meu:

După ce am citit pentru prima dată mărturisirea lui N. Steinhardt despre fericirea celor ce se bucură de darul lacrimilor, am învățat să-mi înving sfiala și să-mi exprim emoțiile provocate de lectura anumitor cărți. Cartea la care am plâns cel mai mult, ca reflex al empatiei cu victimele unor experiențe traumatizante, are ancore bine fixate în realitățile celor 45 de ani de comunism românesc. Ea, Cartea, se compune ca un poliedru de portrete, fulgurări stradale, frânturi de alfabet Morse pe ziduri ostile, miasme ale morții spintecate de izul arpacașului fiert sau al ciorbei de varză putredă, zgomot de vizetă trântită cu furie, o suită de flash-uri decupate din sute de alte cărți de memorii carcerale, din paginile cărora se revendică memoria unei suferințe greu de recompus în cuvinte.
Am plâns citind despre șirul de anchete la care a fost supusă Adriana Georgescu de către temutul Nikolski. Mi-au dat lacrimile în timp ce lecturam despre decizia comandantului închisorii din Dumbrăveni de a tăia arborele din curte, ce adăpostea spiridușul-fantasmă al Lenei Constante. M-au cutremurat mărturiile despre înfiorătoarele acte de tortură îndreptate împotriva unor oameni nevinovați în perioada furibundei represiuni politice și despre condițiile inumate de detenție. Inomabilul are mii de chipuri hidoase și fiecare scriere se naște scrâșnit, spasmodic, cu unghiurile ei de lumini și umbre.
Dacă cineva a încercat să găsească numitorul comun, să puncteze fiecare motiv din această morfologie textuală extrem de densă, acela a fost Constantin Ticu Dumitrescu. Cele șase cărți monumentale ale sale, reunite sub titlul ,,Mărturie și document”, aglutinează recursul la memorie cu substratul documentar, accesibil astăzi cercetătorilor datorită eforturilor sale de a deschide arhivele fostei Securități. Mai mult, această culegere impresionantă a fost, poate, cartea care nu a permis lacrimilor să contenească. Pentru că în ea s-au scurs, nemilos, toate firele tematice cunoscute, redând experiențele dramatice ale unei întregi generații năruite sub teroarea istoriei.

Evenimente culturale R&R: Întâlniri și dialoguri cu Doina Jela, la Oradea

 

R&R bookstores & coffe houses în colaborare cu Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, Asociația „Cei 40 de Mucenici”,
vă invită la suita de evenimente care o au ca protagonistă pe:

DOINA JELA, jurnalistă, editoare, scriitoare, traducătoare, fondator al Asociației Ziariștilor Independenți din România, autor a numeroase articole, lucrări, mărturii din perioada comunistă și post-decembristă, care și-a pus viața în slujba culturii, a libertății cuvântului și a adevărului rostit cu fermitate, chiar și atunci (sau mai ales) când ocultarea lui era interes de stat.

1. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 12.00, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, întâlnire cu elevii – Trecutul recent şi formele fictive şi non-fictive de prelucrare a lui. Romanul “Villa Margareta” (Polirom, 2015). Invitat: Doina Jela.

2. Marți, 7 noiembrie 2017, ora 16.00, Cafeneaua literară R&R Cetate, întâlnire cu studenții de la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării – Jurnalismul istoric ca instrument de reconciliere sau de condamnare? Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

3. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 12.00, Muzeul Cetății şi Oraşului Oradea, Corp E, et.1, Sala de conferințe, întâlnire cu elevii de la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” – Istorie și jurnalism pe propria piele. Invitați: Doina Jela, Cristina Pușcaș.

4. Miercuri, 8 noiembrie 2017, ora 17.00, R&R Republicii, prezentare de carte, romanul „Villa Margareta” (Polirom, 2015) – Un dialog despre „Docuficțiune” sau „minciuna care spune adevărul”. Invitați: Doina Jela, Maria Hulber.

“Villa Margareta este locul unde se întretaie timpul și privirea se furișează, prin uși lăsate voit deschise, în viețile altora. Undeva, în apropierea Villei Margareta, s-ar putea profila, discret, însăși viața cititorului, topită într-una din cele mai reale ficțiuni care au văzut vreodată lumina tiparului.” Maria Hulber

Revista Familia: Sibiul lui Robert Wilson

În numărul dublu, de vară, al Revistei Familia (nr. 7-8, iulie-august) am scris despre regizorul, actorul, talentatul desenator și scenograf american Robert Wilson, al cărui spectacol intitulat Lecture on Nothing (Prelegere despre nimic), programat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a fost inspirat de textul din 1959 al muzicianului John Cage.
Photo credit: Holger Jacobs, fotograf oficial al FITS

În fiecare an, prima lună a verii inaugurează sezonul marilor evenimente culturale printr-un încântător regal artistic, unde, în creuzetul miraculos al Teatrului, toate celelalte arte își descoperă un mediu prielnic de expresie: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Ajuns la cea de-a XXIV-a ediție, FITS a cucerit o venerabilă tradiție artistică, dar își păstrează, în același timp, prospețimea și forța de atragere a energiilor creatoare recunoscute pe plan internațional, în consens cu proiectul său fondator, care-l recomandase inițial drept un festival dedicat teatrului tânăr profesionist. În 2017 cifrele arată impresionant, asigurându-i un loc privilegiat în familia marilor festivaluri teatrale ale lumii: invitați din 72 de țări, 503 evenimente și 71 de spații destinate artelor spectacolului. Transformat timp de zece zile într-o imensă scenă de spectacol și într-un adevărat laborator experimental, unde se distilează noi concepte și idei creatoare, Sibiul oferă o amplă deschidere spre dialog cultural, prin asigurarea unor generoase locuri pentru conferințe, lansări de carte, dialoguri incitante între regizori, dramaturgi, critici de teatru și spectatori, așa cum este, de pildă, Librăria Habitus, situată în Piața Mică a vechiului burg săsesc, în umbra impunătoarei Biserici Romano-Catolice.

Cronica despre Lecture on Nothing poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 7-8, iulie-august 2017: http://revistafamilia.ro/iulie-august-2017/

Aproape de zei (3)

Între lumile Atenei există nevăzute spații de trecere, punți eterne, fire invizibile ce unesc adamantin straturile de istorie cu memoria culturală a umanității. Tot astfel cum un culoar secret se deschide dinspre Odeonul lui Herodes Atticus spre inima subpământeană a Akropolisului, mai recenta agoră romană își croiește o cale de tranzit spre vechea agoră greacă. Nu atât de spectaculoasă precum succesoarea ei, aceasta din urmă păstrează un crâmpei din nota patriarhală a unui loc de popas și de meditație asupra sufletului, destinului și călătoriilor inițiatice. Pietrele de odinioară îmi par acum străjuite doar de o armie pisicească ce toarce leneș, la unison. Fără să-și fi pierdut instinctul de prădători, felinele autohtone pândesc cîte-o vietate imprudent rătăcită printre ierburile ațoase. Vegetația biruie în confruntarea cu un sol destul de arid, ignorat de ploi estivale, adaptat, mai degrabă, dezvoltării unor specii mediteraneene de cactuși și palmieri, cu un incontestabil efect decorativ.

Din înălțimi, din sălașul stratosferic al zeilor, mângâi cu raza vizuală Arcul lui Hadrian, decupat din arhitectura citadină, și impresionantele coloane încremenite în sanctuarul lui Zeus. O neverosimilă, năucitoare senzație de spațialitate peste care flutură vaporos și oniric rochiile unor preotese sacre, îmi lasă impresia unei hierogamii, a unei cosmice conjuncții lângă axul de foc al pământului… Spre apus, Templul lui Hefaistos, singurul vestigiu cu antablamentul, acoperișul și frontonul intacte, sfâșie, din nou, convenția temporală în ale cărei tipare confortabile ne-am obișnuit să ființăm. Asemenea ancore, fixate pe pragul contemporaneității de către o civilizație de mult apusă, șoptesc fără încetare, celor care au răbdare să le asculte, despre infinitele virtualități ale omului, capabil să se așeze în miezul grandorii și al măreției spiritului. Ca o umbră fugară, însă, germenii declinului macină elanurile triumfaliste, aducându-mi, din cine știe ce profil difuz de memorie afectivă, ecourile unui Memento mori disipat pe ruinele unuia dintre cei mai importanți poli de putere ai lumii antice.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/09/06/aproape-de-zei-3/

Aproape de zei (2)

Lumea de sus, din acropola de unde zvâcnesc în lumină edificiile antice, nu este ceea ce pare a fi. Atena de astăzi, așa cum o simt sub pașii mei și în dioramele ce-mi invadează privirea din toate vârfurile amprentate de străluciri solare, se află la confluența unor perspective diferite, deopotrivă spațiale și temporale. Chiar dacă harta online, la care sunt permanent conectată prin aplicația Google Maps, mă ajută să nu mă rătăcesc, constat curând că aici legile orientării convenționale nu funcționează și că nu toate drumurile duc spre situl arheologic din Parthenon.

În mijlocul lui iulie, doar briza mării mai îmblânzește arșița Atenei, lăsând călătorul răvășit de atâta frumusețe să se înfrupte din întreaga splendoare a zilelor de vară. Norii ocolesc cu delicatețe cerul metropolei, îndemnându-mă să încep urcușul mai degrabă intuitiv, ghidată de un simț natural, pe străduțele înguste, mărginite de mici biserici din piatră, păstrate din vremuri mai apropiate, și de case tradiționale cu cafenele la parter, cu terase încărcate de flori atârnânde până la umerii turiștilor, cu steagul Greciei arborat pe aproape toate fațadele, indiferent dacă sunt locuințe familiale sau instituții publice. În același perimetru situat la baza vechii lumi, îmi atrag atenția două clădiri de patrimoniu, a căror simbolistică atestă ideea că principiile echilibrului universal și-au extras seva durabilă din matricea primelor academii ateniene, din reacția catalitică a ideilor platoniciene cu dialogurile socratice și dintr-un sistem educațional devenit, peste veacuri, un respectabil arhetip al învățământului renascentist: prima Universitate din Atena, întemeiată în 1837, după cucerirea independenței de stat a Greciei, precum și a șaptezeci și patra școală primară grecească, fondată în 1875, valoroasă mai ales datorită arhitecturii în stil neoclasic a clădirii.

Vă invit să citiți integral articolul în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/08/30/aproape-de-zei-2/