FEBRUARIE în confesiuni şi alte pagini răzleţe

Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)

Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)

Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.

În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.

A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.

- Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!

De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.

(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)

 

Dr. Petre Pandrea (Marcu)

Internat politic nr. 565

Penitenciar Ocnele Mari

jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.

Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.

Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.

 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)

 

Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)

 

Jilava, februarie 1962

 

Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir Amen.

Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)

E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)

 

Februarie 1971

 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)

 

Februarie 1962

 

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.

Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)

În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

 

Wanderer tritt still herein

Schmerz versteinerte die Schwelle;

Da erglänzt in reiner Helle

Auf dem Tische Brot und Wein.

 

Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)

 

24-26 Februarie 1960

 

Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)

În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)

Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)

Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)

Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.

Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.

Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.

Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi oo boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.

Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)

Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)

(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)

Biografii, Corespondenţă, Cărţi, Documente, Istoria comunismului, Mărturii, Mărturisiri, Uncategorized

24 februarie 2012

2 comentarii

Harmonium – “Si On Avait Besoin d’une Cinquième Saison”

Muzică

18 ianuarie 2012

Lasă un comentariu

Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice

Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169

Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.

Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

 

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii…, despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: - Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 – Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu – mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră… că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescutrece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni… : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei… Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare…, reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A.Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B.Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Notă. Această postare este reeditarea  studiului publicat la începutul verii anului 2011 pe blogul Doar tu şi cartea, după apariţia în format tipărit. Scopul reluării este aducerea la suprafaţă a unor experienţe deosebite şi încă insuficient cunoscute. Din raţiuni de spaţiu editorial, textul este o sinteză a materialului primar, mult mai amplu. De asemenea, e necesar să precizez că l-am redactat înaintea confruntării mărturisirilor subiective cu documentele de arhivă. În varianta finală voi include aceste documente.

Documente, Istoria comunismului, Memorialistica detenţiilor politice, Mărturii, Mărturisiri

2 ianuarie 2012

2 comentarii

Send to… – Dialoguri pe muchie de e-mail

Preţuiesc dialogul inteligent, vivace, cu sclipiri în ochi şi în suflete, departe de orice ispită a verbozităţii sterile, comune lumii periferiei. Fără vreo preferinţă anume pentru mediul de relaţionare (real sau virtual), consider că important este interlocutorul: omul şi lumea sa interioară. Dialoghez adesea cu tineri, oferindu-le o parte din timpul şi experienţa mea, biografică ori livrescă. Cea mai dragă parteneră de discuţie este, fără îndoială, Andrada, o tânără de aproximativ 21-22 de ani. Dialogul nostru scris a început cu 3 ani în urmă, după ce ne-am despărţit în lumea reală prin plecarea ei la facultate. Am descoperit-o treptat în scris, mai bine decât mi-o arătase viaţa până atunci şi m-au bucurat numeroasele afinităţi dintre noi: are o inteligenţă aparte, citeşte enorm – cărţi bune -, vieţuieşte fără probleme cu contul de facebook suspendat (experienţă pe care am împărtăşit-o şi eu de curând şi chiar mi-a plăcut), adoră arta fotografică, muzica bună, filmele de autor şi de creaţie. Uneori mă întreabă despre cărţi al căror titlu sau autor mă determină s-o privesc – pe ea – cu interes şi surprindere. Alteori mă provoacă la discuţii despre cărţi grele, dificile, mult prea dificile pentru un tânăr de vârsta ei. Când avea 17 ani realiza  primul film pornind de la o temă complexă şi laborioasă a culturii universale: Dimensiunea religioasă a existenţei. În toamna acestui an, cu prilejul unei revizionări, mi-a mărturisit că acum l-ar crea altfel. Sunt convinsă. La 18 ani regiza prima piesă de teatru, Neînţelegerea de Albert Camus, interpretând cu pasiune ceea ce va deveni, poate, rolul vieţii ei. Dintre autorii şi eseiştii români în opera cărora am iniţiat-o, s-a simţit apropiată de gândirea lui Titu Maiorescu. Filiaţia spirituală s-a vădit cu generozitate într-un superb text de adolescenţă, ingenuu şi de o intensă claritate ideatică, despre actualitatea teoriei formelor fără fond în cultura şi publicistica românească: Formele fără fond astăzi – mai proeminente ca niciodată.

Voi reda mai jos un mesaj de răspuns adresat Andradei, la o problematică iniţiată într-un anume punct al dezbaterii noastre. Distanţele ne obligă să (ne) scriem, să ardem depărtările. Cred că prea curând nu voi reuşi s-o conving pe Andrada să iasă la lumină, aşa că mă voi limita la transcrierea propriilor mele notaţii. E superfluu să adaug că, dacă ar fi printre tinerii de astăzi mai mulţi precum ea, am ajunge, foarte curând, departe…

Dragă Andrada,

Am fost tentată să răspund de îndată ce am primit generosul tău mesaj, atât de interesant prin problemele pe care le pui. Acum mă felicit că nu am făcut-o, fiindcă îţi pot semnala, la tema dialogului, un interviu de excepţie apărut în Revista 22, interviu ce-mi scăpase din vedere: ,,Am scris o istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte”. La întrebări răspunde Anne Applebaum, o foarte apreciată jurnalistă şi cercetătoare a fenomenului concentraţionar constituit sub forma lagărelor, care a descins în însăşi inima sistemului postsovietic, în arhivele din Rusia. Interviul e  prilejuit de apariţia ediţiei în limba română a cărţii sale Gulagul. O istorie. Dacă îl citeşti cu atenţie, vei descoperi răspunsuri la multe din întrebările tale. Abordează inclusiv fenomenul provocat al foametei din Ucraina. Lui Anne Applebaum i s-a decernat, de altfel, prestigiosul Premiu Pulitzer, ceea ce confirmă rolul imens al cărţii sale la deschiderea unor drumuri spre o lume din care nu răzbătuseră, până în 1989, decât zvonurile, istoriile şocante, precum cea a lui Soljeniţîn, şi o serie de mărturii greu de acceptat de lumea occidentală, lume cu o anumita obtuzitate în percepţia unui fenomen atât de extins şi de covârşitor.

Dar să mă întorc la lecţiile trecutului şi la ce ne aşteaptă în viitor dacă nu le cunoaştem ori dacă le cunoaştem şi le ignorăm. George Santayana avea dreptate: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete. Aşa cum arăţi, afirmaţia generală se poate clişeiza dacă nu e mereu dublată, triplată etc. de situaţiile concrete ce o confirmă şi îi dau acea valoare de sfâşietor adagiu înscris la loc vizibil şi la Auschwitz, şi la Memorialul de la Sighet. După lectura mesajului tău, am lăsat să-mi vină în memorie toate evenimentele din istoria noastră recentă create în mod forţat prin reiterarea modelelor devenite pattern-uri de acţiune. Eu le mai numesc modus operandi sau tipare universale, pentru că lipsa de imaginaţie a celor ce le aplică e atat de mare, încât nici măcar nu mai apar nuanţe în funcţie de spaţiu şi timp. Le voi înşirui punctual ca să-mi adun mai bine ideile:

1. deportările în Bărăgan ale locuitorilor din Banat (ţărani bogaţi, germani şi sârbi), la începutul anilor ’50 au urmat modelul valurilor masive de deportări din fosta URSS, în Siberia (populaţia bucovineană şi sate întregi din Basarabia au cunoscut calvarul deportarii şi al izolării, apoi al uitării lor dincolo de Cercul Polar, în ţinuturi pustii şi îngheţate);

2. procesele lui Lucreţiu Pătraşcanu şi ale celorlalţi tovarăşi de drum ai lui Gheorghiu-Dej, prin care dictatorul îşi elimina concurenţii în calea spre puterea absolută, au fost regizate exact după modelul proceselor moscovite din anii ’30 din URSS, îndreptate spre posibilii competitori ai lui Stalin: Zinoviev, Buharin etc. În lucrarea de doctorat am un capitol întreg dedicat unor memorialişti ce au fost prinşi în iţele acestui proces şi am mai scris despre implicaţiile sale şi pe blog: http://mariahulber.wordpress.com/2010/05/22/zero-si-infinitul/ Dacă ai timp să citeşti, sunt convinsă că vei înţelege. Eu m-am înspăimântat când am ajuns la un nivel avansat de înţelegere…

3. mineriadele de la începutul anilor ’90, în care Iliescu a fost pe deplin implicat, au fost regizate dupa modelul reprimării unor manifestaţii din toamna anului 1945, în favoarea regelui şi a monarhiei. Şi atunci, la fel ca în 1990, grupuri de bătăuşi, ciomăgari, bestii agresive au fost aduse cu camioanele şi lăsate în mijlocul manifestanţilor să ,,restabilească ordinea”. Iliescu este un bătrân bolşevic, mentalitatea sa nu s-a schimbat cu nimic. Regretă în continuare vremurile din comunism şi le-ar dori recuperate.

4. lagărele de muncă şi de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din zona Brăilei, minele de munca silnică în care mii de victime nevinovate au pierit ori şi-au frânt destinele, au fost construite chiar dupa modelul Gulag-ului sovietic. Avem acum multe cărţi de referinţă despre Gulag (Alexandr Soljeniţîn, Anne Applebaum) şi despre sistemul lagărelor româneşti (Ruxandra Cesereanu, Romulus Rusan). Sunt mult mai multe, nu-mi vin acum repede în minte.

5. fenomenul Piteşti, unic prin brutalitatea şi mecanismele de convertire prin tortură la ideologia comunistă, s-a inspirat din pedagogia lui Makarenko. Virgil Ierunca scria în Fenomenul Pitesti că forme similare de spălare a creierului au fost identificate în închisorile comuniste chineze.

6. Securitatea comunistă a fost croită după chipul şi asemănarea NKVD-ului sovietic.

Aş putea continua la nesfârşit… E adevărat că generaţiile tinere riscă să reia istoria şi să o trăiască pe propria piele dacă ignoră intenţiile răului. Cred că acest rău transcende nivelul social, având capacităţi fenomenale de metamorfozare şi implicaţii numeroase în toate planurile vieţii, prin agenţii săi bine direcţionaţi, organizaţi, structuraţi în eşaloane eficiente şi cu atribuţii precise. Ai intuit perfect acest lucru: ,,Acesta nu dispare, doar capătă noi forme.” Avem nevoie de radare puternice pentru a le depista de la primele manifestări. De aceea e necesar să cunoaştem pattern-urile. Suprapunem paradigma peste modul în care acţioneaza răul în istorie şi stabilim adevărul.

Îţi doresc un week-end minunat!

Maria

Corespondenţă, Istoria comunismului, Mărturii

30 decembrie 2011

4 comentarii

Mărturii din universul concentraţionar în comunismul românesc

Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pp. 333-339 (fragmente)

Obosiţi cum eram, ne-am culcat îndată ce a înserat deoarece bec nu aveam. Pe la miezul nopţii însă ne-a răzbit frigul. Ne-am sculat şi ne-am plimbat pentru a ne mai încălzi. Apoi iar ne-am culcat şi iar ne-am trezit etc. La ora 5 a sunat deşteptarea, iar după un ceas am primit terciul. Nu cred să fi avut mai mult de 50 grame de făină. A fost însă cald şi l-am băut fără să mai aşteptăm lingurile, care ne-au fost aduse numai după o jumătate de ceas. Cu terciul cald în stomac ne-am culcat din nou şi am reuşit să dormim ceva mai mult. Înspre orele nouă sau zece, când ne-am trezit, soarele pătrunsese deja în cameră, rămânând din fericire până la apus. A fost un mare noroc deoarece lemne de foc nu am primit decât la 15 ianuarie, iar între timp s-a făcut frig. Apoi, desigur, foarte frig! Mâncarea era slabă, limitându-se la o singură supă, atât la amiază, cât şi seara, în care puteam număra 3-5 boabe de fasole sau 40-50 boabe de arpacaş. Mai dezastruoase erau supele de varză sau caralabe, care nu aveau nici măcar gust de mâncare, fiind fierte în ,,apa lor” – ca să folosesc jargonul închisorii. Aveau de altfel numai două sau trei felii de varză ori una sau două bucăţi de caralabe. Uneori am primit zile întregi zeamă de sfeclă. Atât la amiază, cât şi seara! Singura hrană consistentă era astfel bucata de pâine, care teoretic trebuia să aibă 250 grame, iar practic avea cel mult 200 grame. Împreună cu terciul şi cele două supe, puteau ajunge la cel mult 700-800 de calorii. În supe trebuia să fie şi 8 grame de ulei. Nu cred că era mai mult de 4 grame. (…)

După zece luni am slăbit aşa de mult încât Popp – cum vom vedea – a cântărit doar 36 kilograme, iar eu 42. Pierdusem peste 35 kg fiecare.

Zilele cu soare erau însă plăcute. Peste zi gardianul se plictisea şi ieşea în curte, iar noi puteam să stăm de vorbă prin uşi. Unul din gardieni a venit însă tiptil şi ne-a prins vorbind. Ne-a făcut raport şi am fost pedepsiţi cu reducerea mâncării la jumătate pe timp de 5-10 zile. În una din zile primeam numai pâinea; în cea următoare numai terciul şi cele două supe. Pâinea era mai nutritoare, dar fără căldura fizică a supelor şi a terciului nu reuşeam să adormim. Din fericire unele zile au fost frumoase şi astfel am reuşit să aţipim în bătaia razelor calde ale soarelui. Sistemul blestemat al obloanelor de lemn – care ne-a luat şi vederea şi razele soarelui – încă nu a apărut. A fost cea mai groaznică crimă, deoarece peisajul şi soarele ne ajutau să mai uităm iadul în care ne aflam. Din URSS a venit şi această blestemată crimă împotriva drepturilor omului. La plimbare nu eram scoşi iar la baie am fost duşi numai după trei luni. Tot numai atunci am fost tunşi şi raşi. (…)

Acum aveam o raţie de mâncare, care putea urca la cel mult 800 de calorii! Drept la pachet nu aveam, iar foc în 1948 – 49 am avut numai de la 15 ianuarie la 1 martie. Nu aveam nici pat, nici saltea, ci doar o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură, ruptă şi ea. Celula nu o puteam părăsi, iar plimbare nu aveam. Mai târziu ni s-a interzis şi odihna de la ora 5 dimineaţa şi până la ora 10 seara. Iar dacă, singuri fiind, încercam să schimbăm o vorbă cu vecinii de cameră, pe la uşă ori prin perete, atunci eram nu numai bătuţi, ci eram pedepsiţi şi cu reducerea mâncării la jumătate. Mai era astfel motiv de mirare că mureau deţinuţii în fiecare an cu sutele la Aiud? Cu ocazia unei vizite, Ana Pauker a găsit însă totuşi că ,,norma” celor omorâţi cu foamea şi cu frigul nu e satisfăcătoare! (…)

Uneori ne chiorăiau în aşa fel maţele de crâncena foame încât puteau fi auzite şi din camerele vecine. În cele din urmă am început să roadem firele de rogojină! Mai târziu, când am ajuns mai mulţi în celulă, conversaţia despre tot ceea ce ţinea de mâncare era interzisă, ca să nu ne amărâm degeaba mărindu-ne suferinţa.

Mai cumplit decât foamea a fost totuşi frigul. După ora nouă seara ne trezeam în momentul când duceam în somn mâna ca să ne acoperim şi ne dam seama cu infinită durere că nu suntem acasă, că nu suntem în pat, că nu aveam pătură, iar toată îmbrăcămintea, inclusiv al doilea schimb de albituri, era pe noi. Îmbrăcaţi complet am dormit până târziu în aprilie. (…)

Focul! Ce minune sfântă! Şi cât de dumnezeiească este căldura lui! Sobele fiind foarte mici, după zece zile am avut suficientă cenuşă ca să acopăr cu ea jarul pentru a mă bucura timp mai îndelungat de căldura lui. Ca să retrăiesc iluzia căminului cald de acasă în prima zi am încălzit pe sobă pâinea, dar a doua zi m-am lăsat păgubaş deoarece pâinea caldă o asimilam prea repede şi nu aveam nici măcar sentimentul că am mâncat. Uscarea ei era o soluţie preferabilă fiindcă lungea plăcerea amestecului în gură. Din păcate era atât de greu să ţinem pâinea de la o zi la alta! Amestecul pâinii în gură era clipa de simfonie gastrică! Aveam senzaţia că nu voi mai reuşi să mă satur niciodată, oricâtă pâine voi avea!

Ce minte bolnavă şi perversă a putut depăşi oare imaginaţia lui Dante din Infernul! Da, crimele lui Hitler şi ale lui Stalin întrec nelegiuirile întregii istorii a omenirii, adunate la un loc. Căci această molimă blestemată de la ei a purces! Stalin mai avea şi cinismul de a susţine că bagă zecile de milioane în lagăr şi la închisori din iubire nemăsurată faţă de ceilalţi pe care vroia să-i apere cu orice preţ. Va putea oare veacul nostru să spele această ruşine?

Homo hominis lupus, a spus Hobbes. Dar care alte animale afară de unii oameni sunt în stare să-şi chinuie semenii atât de îngrozitor? Nu, nu homo hominis lupus poate defini blestemăţia închisorilor şi a lagărelor naziste şi staliniste. Ci doar formula inversă, lupus lupi homo, pe care animalele de pradă ar repugna-o, revoltate fiind şi ele de perfidia unor fiinţe, care merg în două picioare, dar nu sunt oameni, ci anti-oameni.

Crăciunul a fost trist deoarece frigul era cumplit. Vechiul obicei de a se da de mâncare de sărbători a fost încă păstrat şi astfel pe lângă o supă de tăiţei – fierţi în apa lor şi foarte puţini – am mai primit o mâncare de varză. Ea ne-a fost adusă la un ceas după supă, timp în care, înfometaţi cum eram, ne-am mâncat pâinea. Ni s-a spus de altfel că mâncarea noastră, a celor de la zarcă, e numai supa. Într-un târziu ni s-a adus şi mâncarea cu varză, fiartă în apa ei, dar mai multă, însă aproape îngheţată, în vădită bătaie de joc. carnea se reducea la o bucată de slănină de două, trei grame. Foamea nu am putut-o potoli nici cu varza.

Notă. Fragmentele din volumul de memorii consemnate de profesorul universitar Nicolae Mărgineanu sunt selectate din capitolul Calvarul, subcapitolul La penitenciarul din Aiud. Înscenarea judiciară din toamna anului 1948 a reunit, în aşa-numitul proces al Marii Finanţe, un grup extrem de eterogen de acuzaţi, de la profesori universitari şi ingineri apolitici, până la politicieni de diverse orientări. Între aceştia, presupusele legături conspiraţionale nu erau decât rezultatul unui sinistru exces de imaginaţie diabolică şi de zel în exercitarea profesiunii de către agenţii regimului. Ramificaţiile procesului sunt mult mai complexe, din declaraţiile luate sub tortură reieşind interesul anchetatorilor pentru eliminarea vechilor partide din viaţa politică a ţării, dar şi pentru pregătirea epurărilor în rândul propriilor eşaloane. După procesul desfăşurat la Bucureşti, în luna octombrie a anului 1948, a urmat deplasarea celor 11 deţinuţi politici la penitenciarul din Aiud. Mărturia lui Nicolae Mărgineanu privitoare la condiţiile de detenţie este cutremurătoare. Adjectivele sunt de prisos, iar textul trebuie citit cu atenţie, deoarece dezvăluie adevărul despre regimul de exterminare din închisorile politice româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste.

Istoria comunismului, Memorialistica detenţiilor politice, Mărturii, Mărturisiri

29 decembrie 2011

Un comentariu

26 II ’62

O scrisoare a lui Harry Brauner către Lena Constante

26 II ’62. Luni ora 8.12 a.m.

«NU TURBURA NICI PRAFUL DE PE DRUM

UN CLOPOT E UN SUFLET DE POET

NICI ROCHIA-ŢI FOŞNIND SĂ NU-L ATINGĂ

SĂ NU SE REDEŞTEPTE VREUN REGRET…»

Draga mea,

De doisprezece ceasuri duc o luptă foarte grea cu cei doi eu din mine însumi. Sufletul mă împinge cu o încăpăţânare mai mult decât răutăcioasă să aştern pe hârtie, mărturisindu-ţi prea grelele frământări care mă turbură într-o măsură zguduitoare, mult prea nesănătos şi răscolitor al celei din urmă fibre a fiinţei mele, aducându-mă într-o stare vecină cu nebunia; raţiunea, pe de altă parte, mă îndeamnă să fiu cel puţin faţă de tine cuminte, şi dacă pe mine însumi nu mai sunt capabil să mă stăpânesc, să te las cel puţin pe tine în pace, trăind în plinătatea echilibrului robust pe care susţii că l-ai dobândit.

Acuarelă de Harry Brauner

Din păcate, după o noapte îngrozitoare, cu cearcăne la ochi, cu inima cotropită, adevărat nebun cum mă socotise prietenul meu poetul, biruit de primul EU din mine, cu acest creion pe care am pus de o sută de ori mâna pentru a-ţi scrie de aseară până acum, mă văd făcând ceea ce raţiunea îmi spune că nu trebuie să fac, mă pomenesc mărturisindu-ţi starea de spirit pe care mi-a provocat-o prima întâlnire cu tine. Fac asta după ce în prealabil am recitit cu atenţie toate scrisorile tale, atât de dorite şi de necesare pentru mine, scrisori în care respiră sentimente puternice de prietenie către mine, scrisori în care la fiece rând mă regăsesc şi te regăsesc cum te doream, fără a o fi ştiut. În scrisul tău cu toată grija îmi dai sfaturi cum să trăiesc, cum să mă îngrijesc pentru a-mi fi bine, te preocupă în cea mai înaltă măsură persoana mea pe care nu o doreşti cotropită de necazuri şi frământări. Şi eu nu-mi doresc decât să te ştiu fericită, aşa cum te pretinzi a fi, cum eu mă simţeam când ţi-am mărturisit-o. Dar din păcate la mine cel fericit este numai unul din cei doi «eu», acel «eu» din capul meu care se zbate în zadar – ca barca pe uscat – când vine în conflict cu sentimentele, cu inima, formând piedică serioasă în organizarea unei vieţi rezonabile, cum mi-o doreşti.

Să încerc să fiu mai explicit: te-am revăzut şi am constatat din nenorocire că îmi placi prea mult. Nepermis de mult, căci spunându-ţi aceste lucruri am sentimentul că şantajez intenţiile tale bune către mine, că te trag într-o aventură pe care nu ţi-o doreşti, care îţi ştirbeşte din independenţa atât de binefăcătoare de care te bucuri.

Te-am ascultat fără a avea timpul să-ţi mărturisesc că eu însumi am vorbit altora, timp îndelungat, despre această permanenţă, despre acea veşnică rămânere în noi a unor trăiri anterioare, despre vorbele grăite demult, cu mii de ani înainte, care continuă să trăiască aşa precum glasurile înregistrate de mine de la nenumăraţi informatori, de mult trupeşte dispăruţi, există acolo, într-o arhivă de unde oricând eu pot lua contact direct cu ei, nemijlocit, cu aceeaşi intensitate ca şi când m-aş afla în preajma fiinţei lor pipăibile. Într-o poezie cântată de mine, Soliloc, am găsit minunat exprimate aceste gânduri: «cum stelele-s atâtea, chiar dacă nu le ştim/ ne va rămâne gestul şi când n-o să mai fim». Am ajuns la credinţa că nu numai vorbele spuse, ci şi gesturile prin care exteriorizăm acţiunile noastre lasă o dâră neştearsă. Dar să revin la ale noastre, păstrându-mi plăcerea discutării acestui subiect când vom fi iar împreună.

Nu mă stăpâneşti prin personalitatea ta, ci prin neobişnuita potrivire cu mine. Mă încântă versurile tale copilăreşti pentru cei mici, delicate ca brânduşele care ţăşnesc din zăpada imaculată, sunt răscolit de gândurile adânci exprimate în versurile pe care le-ai făcut pentru tine, nu e nimic greoi, nimic artificial, nimic comandat, ci numai puternica, sincera traducere în vorbe meşteşugite a unei minunate trăiri, trăire ce înfioară prin intensitatea ei. Sunt un om care are o emotivitate şi o putere de percepere exagerată a unor manifestări care scapă îndeobşte celorlalţi. Mă cunosc foarte bine din acest punct de vedere şi am avut prilejul de nenumărate ori să constat că anumite aspecte care îmi provocau turburări şi insomnii, pe toţi ceilalţi nu numai că nu-i impresionau, dar nici măcar nu le sesizau. De asta, neînţelegându-mă de multe ori, cei din preajma mea mă socoteau cel puţin «original». Câtă nespusă curăţenie sufletească în ilustraţiile tale, câtă plinătate şi duioşie exprimată într-o armonie perfectă de culori şi de simţire, care se face transmisă direct, fără ocolişuri, încântând ochiul şi sufletul. Când, în 1953, am văzut două din ilustraţiile tale, într-un entuziasm debordant mi-am exprimat admiraţia. Aveam nevoie de a vedea culori, culorile pe care le mai văzusem în faţa ochilor când, după ce m-am trezit cu ştreangul la gât, mi-au apărut pe un câmp plin de flori, unde pasă-mi-te mă aflam, culori după care în monotonia înnebunitoare a celei singurătăţi haine eu jinduiam, culori care demult pieriseră acolo unde stăpâneşte doar «albul aiurit şi mortuar». Mândru şi sigur pe el, cel care mă pusese în contact cu dătătoarele de viaţă ale tale desenuri, mi-a spus: «admirând opera Lenii, ne admiri pe noi, căci numai datorită nouă a reuşit să progreseze în aşa măsură.» (Mă abţin de la orice comentariu). Asta era atunci, dar cât de mult mă bucură azi, când «albul aiurit şi mortuar» nu mă mai înconjoară, să pot constata că gingaşele tale înfăţişări colorate îmi dau aceeaşi puternică satisfacţie contemplativă.

Mi-e necaz că am vorbit prea mult în puţinul timp petrecut împreună, că nu te-am lăsat numai pe tine să vorbeşti, că te-am întrerupt toată vremea, căci de aş fi făcut altcum, acum aveam prilejul să trăiesc dintr-un bagaj mai bogat, rumegând cele primite în scurta noastră întâlnire. Ba, copleşiţi de gânduri, de nevoia de a ne comunica atâtea şi atâtea impresii, am pierdut din vedere să organizez, în ordinea preferinţei, pe scara ierarhică a importanţei, ideile ce ni le-am comunicat.

După plecarea ta s-a întâmplat marea nenorocire cu mine. Mi-am dat seama că sunt singur. Tu ţi-ai dat mai bine decât mine seama (am văzut de-abea acum, recitind scrisorile) că voi avea nevoie de tine. Voi face tot ce pot pentru a-mi regăsi  echilibrul căci altfel «e de rău». Da! iubită Lena, e nespus de rău fără tine şi eu nu am posibilitatea de a veni la Breaza, cum sugerai tu. Binefăcătoarea ta prezenţă aici m-a făcut, după plecarea ta, să realizez cumplita realitate a D.O.-ului. Sper însă că acum zăgazurile raţiunii au fost trecător năruite de către avalanşa sentimentelor şi că totuşi voi reuşi să ridic alte diguri, mai trainice, altcum nefiind chip să trăiesc. Îmi pare nespus de rău să te supăr mărturisindu-ţi neputinţa mea în clipa de faţă, dar mi-ai spus că suntem buni prieteni şi unui prieten trebuie să-ţi deschizi sufletul, mai cu seamă când treci prin greutăţi ce par de neînvins.

Până la venirea ta îmi băteam joc de Ovidiu care se lamenta de soarta lui; de la plecarea ta, spre marea mea supărare, trebuie să recunosc că-l înţeleg… Sau poate că aşa trebuie să fie ca să fie bine, că numai această stare de supraexcitare, de frământare îmi prilejuieşte mie posibilităţi de puternică trăire care se cer exprimate în bunuri artistice mai trainice, mai valabile. Te implor, nu impieta aceste mărturisiri punându-le alături sau pe acelaşi plan cu declaraţiile pe care le-ai mai primit sau le vei primi de la alte persoane masculine. Dacă nu din alte considerente, cel puţin pentru a păstra curată amintirea unei vieţi despre care vorbeşti că ai trăit-o, viaţă în care se împleteşte, mereu prezentă, persoana mea. De altfel, acum mai vârtos ca oricând, ceea ce îţi spun eu nu este vorba de simple declaraţii, este vorba de mult mai mult, este vorba de situaţia specială în care mă aflu şi în care admiratorii tăi nu se aflau, ţi-o spun numai şi numai pentru că în scris şi tu mi-ai mărturisit cât însemn pentru tine.

Procură-mi neapărat medicamentul de care mi-ai vorbit că are un efect atât de puternic asupra moralului domnului Constante şi vezi dacă nu scrie pe el că vindecă şi pe cei bolnavi de dragoste pentru tine sau dacă cel puţin îi determină să privească satisfăcuţi această dragoste ca o binefacere şi nu ca o suferinţă. Mi-ar face bine să ştiu că te-a bucurat întâlnirea noastră, că găseşti că împreună viaţa noastră se îmbogăţeşte într-o măsură fantastică, că melodiile mele ţi-au intrat în suflet, că le iubeşti şi, prin ele, pe mine.

Te sărut şi te doresc, 

                        Harry

Sărută-i pe toţi ai tăi şi spune-le lui Zizi şi V. că le iubesc.

(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, 2010, p. 41-43)

Notă. Sublinierile aparţin autorului.

Corespondenţă, Documente, Memorialistica detenţiilor politice

29 septembrie 2011

19 comentarii

Doar tu şi cartea…

O seamă de preocupări mă ţin departe, pentru o perioadă, de prietenii şi cititorii virtuali. Apropiaţii mei ştiu că rămân în lumea cuvintelor, printre cărţi. Pentru a compensa oarecum lipsa şi a avea mai aproape o sursă de inspiraţie, deschid spre lectură, temporar, ţinuturile hiperboreene, un loc unde s-au adunat în ultimul timp o parte din contribuţiile mele recente la temele de studiu. Dacă doriţi să-l vizitaţi, îl puteţi găsi în blogroll. Este unul dintre spaţiile mele de suflet, aşezat sub semnul întâlnirii dintre cititorul pasionat şi carte.

Uncategorized

25 august 2011

8 comentarii

Monica Lovinescu, ,,Cuvântul din cuvinte” (fragment)

5

Acum că totuşi a plecat, ar trebui să aflu: la ce anume dădea foc, în fiecare noapte, în camera de la parter?

În timpul zilei totul era normal. Aveam mult de lucru cu şoarecii, desigur, dar munca nu ne împiedica să ne distrăm. Şi o făceam atât de bine, că toţi vecinii ne invidiau. Pe o rază de douăzeci de kilometri. Ba nu, patruzeci. De fapt, în tot ţinutul. Toţi voiau să ne afle secretul. Ne spionau, plasau agenţi pe sub streşini, spioni prin unghere, drumul din spatele casei era împânzit cu posturi de observaţie. Osteneală deşartă. Nimeni, dar absolut nimeni nu ne-a putut surprinde. Când oboseam cu şoarecii (în fond, nu trebuia să livrăm decât zece pe zi; totuşi, ca să-i înveţi atâtea figuri şi trucuri lua timp şi cerea răbdare, mai ales răbdare; era nevoie de răbdare în meseria asta), când terminam treaba, deschideam obloanele, pregăteam fotoliile şi ceaiul de verbină. După aia puteau să intre din toate părţile, să ne vorbească, să ne întrebe, să ne hărţuiască, noi o ţineam într-o veselie, fără să ne pese de întreruperi. Ei bine, asta îi scotea din minţi. Ne cereau ceai, ne vorbeau, le răspundeam, dar nu puteau să ne prindă privirile. Încercau în fel şi chip, după care, la capătul puterilor, unul dintre ei – de fiecare dată altul – se aşeza în genunchi, apoi în patru labe sau, dimpotrivă, se ridica în vârful picioarelor ca să ne surprindă privirile în punctul exact al întâlnirii lor. Un exerciţiu pe care de altfel vi-l recomand. Îl poţi începe iar şi iar, la nesfârşit, fără să ajungi la nici un rezultat. Acum, când el a plecat, când nu mai am cu cine să-mi împart secretul, când şoarecii îmi sunt şi ei interzişi, iar ancheta iniţiată pentru a afla ce anume punea pe foc în camera de la parter bate pasul pe loc, acum când, într-un cuvânt, viaţa mea este goală, aş putea să fac eu însămi acest exerciţiu. Voi merge la ceilalţi, la ora ceaiului, să văd ce reuşesc.

Dar unde să mai găsesc pe unii care să facă ce făceam noi: să stea în două fotolii, faţă-n faţă, şi să se privească? Este un obicei care se pierde. Ca toate obiceiurile. Progresiv, rapid, total. Nu mai există. Puteţi căuta. Noi eram ultimii. Dacă printr-o minune mai găsiţi unii – deşi sunt sigură că nu -, urmaţi-mi sfaturile. Două fotolii. Nu prea apropiate. Faţă în faţă. Dacă nu e verbină, se poate şi cu altceva. Două pahare, le duceţi la buze la intervale regulate. Pot fi cu orice, important e să ocupe mâinile, să motiveze gesturile. Şi două persoane care se privesc. Încercaţi totuşi să le găsiţi. V-am prevenit, nu e deloc uşor. Pentru că, bineînţeles, e nevoie de o privire exersată. Nu trebuie să fie o privire de începător, nici să ascundă ceea ce în zonă se cheamă ,,flacăra pasiunii”. (Expresie penibilă, dar e forma curentă, folosită de toţi.) Nu, e nevoie de o privire complice. Tocită de repetare, salvată de maliţie. Mă rog, o privire de înţelegere tacită. Şi care ştie că va avea tot timpul din lume. În fine, nu v-o mai descriu. Dacă, pe o fereastră, vedeţi o scenă similară, vă puteţi încerca norocul. Aşadar, două fotolii, două persoane aşezate în ele. Beau ori se fac că beau ceva. Nu contează. Pot chiar să şi vorbească. Important e să pară că nu ceea ce fac, ci doar privirea lor îi face să existe. Dacă vă strecuraţi atunci între cele două persoane, nu veţi reuşi să le vedeţi privindu-se. Vă uitaţi în ochii bărbatului, dar nu-i mai vedeţi pe cei ai femeii. Fixaţi punctul de întâlnire al celor două priviri, dar nu mai vedeţi ochii (şi cum ar putea să existe priviri fără ochi?) Nu veţi şti niciodată ce-şi spun, rămâneţi pe veci un străin. Noi doi ştiam bine toate acestea şi nu ne deranja să-i vedem pe ceilalţi mişunând printre noi, observând, pândind, amorţind, transpirând, pizmuind. Din contră, deveneam şi mai amabili. ,,Doriţi o ceaşcă de ceai? Vă rog, mai luaţi una.” Ah, ce ne mai distram! Aveam mare nevoie de asemenea relaxare ca să putem reveni apoi la şoarecii noştri.

Ce voi face acum, când nu mai am partener pentru joc? E drept că, odată cu el, mi s-au luat şi şoarecii. Dacă nu mai muncesc, n-o să mai am nevoie de odihnă. Aşa se spune, dar nu e chiar aşa. Nici pe departe. Avem nevoie de ochii altuia, întotdeauna. Şi nu de ai oricui. Şi nu oricum. Am făcut o lungă ucenicie în doi. În ziua de azi, tinerii cred că totul se capătă bătând din palme, că totul li se cuvine. Tradiţiile se pierd, am mai spus. Noi încă am fost învăţaţi să ne cunoaştem fără să ne sufocăm. Să ne obişnuim unul cu altul fără să ne uzăm, să suportăm strălucirea. Să clipim din ochi, să-i închidem, să înregistrăm, să coborâm pleoapele, să le deschidem iar. Să ne mirăm şi să nu insistăm.

Nu-i de mirare că au ajuns să ne deteste. Mai întâi, ne-au cerut mai mulţi şoareci, în fiecare zi mai mulţi. Din ce în ce mai mulţi, înţelegeţi? Voiau să fim destul de ocupaţi ca să ne piară cheful de distracţie. Să nu mai avem timp. Ne găseam totuşi. Apoi, nu s-au mai mulţumit să trimită o persoană sau alta să ne spioneze. Mai ales că spionau degeaba, v-am explicat. Au trimis grupuri întregi. Într-o zi pionieri, în alta lucrători de la calea ferată. Asociaţii, zarzavagii, deputaţi, toţi erau buni pentru ei. Ne umpluseră camera cu steaguri. Zgomotul nu ne deranja, nici măcar toboşarul pe care ni-l băgaseră în casă. Am învăţat să fim singuri în mijlocul mulţimii. După toboşar, ne-au trimis pe cap fanfara militară, care l-a acoperit pe toboşar. Încăperea era prea mică. Au lăsat uşa deschisă. Alămurile cântau afară. Şoarecii au fugit. Noi însă tot nu ne-am clintit din loc. A doua zi urma să fim judecaţi, ştiam, dar nu era un motiv să pierdem privirile unei zile.

Nu voi pomeni toate şicanele la care ne-au supus. Au imaginaţie, doar îi cunoaşteţi. O dată, organizau la noi ziua cerşetoriei naţionale. În ziua următoare congresul cuielor. Noi nu ne clinteam. Le ofeream de băut congresiştilor. Mângâiam cuiele. Plăteam amenzi pentru şoareci. Camera era invadată, nu mai păstram decât cele două fotolii. Totuşi atenţia noastră slăbea. Cel mai greu era cu frânghia întinsă pentru şoareci. Ţineam frânghia şi nu trebuia să ne tremure mâinile. Ce puteam face? Şoarecii cădeau. Comanditarii se supărau, urmau procese chiţibuşare şi proceduri interminabile. Aplicate în lipsă şi în prezenţa părţilor – accesorii şi administrative. Câte şi mai câte. Chiar şi acţiunea confesorie. Nu mai vorbesc de respingerea completului.

În perioada celui de-al doilea proces şi după a zecea amendă, el a început să ardă hârtii, noaptea, în camera de la parter. Se hotărâse oare să scrie pentru a cere adresele locurilor unde ora ceaiului de verbină mai era respectată? (Se spunea că în alte părţi, departe, nu se ştie unde, obiceiul se mai păstra. Acolo, se mai spunea, lucrul cu şoarecii nu era obligatoriu. Dar câte nu se spuneau. Ei asta au pretins, când l-au ridicat. El însă n-a mărturisit nimic.)

Aşadar, trebuie să-mi fac singură ancheta. Am tot timpul din lume. Oricum, chiar şi fără interdicţie, cu mîinile astea care tremură, cine s-ar mai gândi să-mi dea de lucru?

Mă spionează în continuare. Zadarnic. Mă aşez şi acum în fotoliu, duc ceaşca la buze, dar nu mai există priviri. Iar o viaţă fără priviri va fi lungă, lungă, prea lungă.

Monica Lovinescu, Cuvântul din cuvinte. Bucureşti: Humanitas, 2007

Citeşte mai mult în România literară, nr. 30, 2007.

Cărţi

22 august 2011

Un comentariu

Rolling Stones, ,,She’s a rainbow”

Muzică, Reintegrări, Timpul, Zoom

15 august 2011

11 comentarii

Oana Orlea, ,,Ia-ţi boarfele şi mişcă!”

Incrementa atque decrementa sau… creşterea şi descreşterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula şi astfel, dacă intenţiile sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile şi căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice, dictate de ritmul apariţiilor editoriale. Există cel puţin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condiţiilor inerente actului creator şi mărturisitor în acelaşi timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris şi voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenţiei, având ca element declanşator experienţele trăite în temniţele comuniste din perioada 1944-1964. Abia după 1990 aceste cărţi au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar cărţi de sertar, aşteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendinţa retractilă, de camuflare şi închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei.

În 1991, jurnalista şi scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ţi boarfele şi mişcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelaţie a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar şi un document neaşteptat, deşi subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc şi acum prima întâlnire cu acest interviu-fluviu… Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea Cine este Oana Orlea?! Răspunsul l-am aflat în paginile cărţii şi în biografia cercetată ulterior.

Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viţă veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineştilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianţă a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soţ, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franţa, unde scrie şi publică romane, editate şi în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescenţa. După 1944, ochii copilului descoperă aceeaşi capitală despre care vorbea şi Adriana Georgescu, aflată sub ocupaţia sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experienţa de viaţă, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriţă a invadatorilor. Puţin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în şcolile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualităţi, eleva de liceu îşi descoperă spiritul eroic şi se entuziasmează la auzul veştilor abia şoptite despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor din munţi. Şi toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariţii de persoane, teroare. Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu uşurinţă şi la 16 ani Oana Orlea îşi doreşte să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Aşa se naşte ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenţi curajoşi, care scriu de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea, mai are la activ un episod ,,eroic”, când reuşeşte să tragă cu praştia tocmai în maşina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”. Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme şi nu se mai ştia nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile şi condamnarea de 4 ani. Nu este tratată cu aceeaşi violenţă precum alţi deţinuţi politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Şi în clipele de criză reacţionează cu mult curaj, rezistând în faţa presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat şi anchetator, apoi între deţinut şi gardian.

Traseul detenţiei sale începe la kilometrul zero în Bucureşti, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea reţea haotică a celor 12 spaţii de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice şi celule asfixiante), Văcăreşti (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniţă subterană, cu celule supraaglomerate şi cu sinistra Vale a Plângerii), Ghencea (centrul de triere pentru deţinuţii politici şi de drept comun, unde o cunoaşte pe Sabina Apolzan), Pipera (colonie de muncă), Târgşor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploieşti, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenţie) şi, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărţii este strîns legat de periplul halucinant prin această reţea cu fire invizibile ce conotează spaţiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleaşi cuvinte de către gardience: Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! O experienţă cu totul aparte trăieşte la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la Secretul mare, celula marilor doamne ale vechii aristocraţii interbelice, soţii şi fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină. Sunt singurele spirite ce reuşesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate puşcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaşte că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care şi-l concepuse şi-l aplica cu inteligenţă.

Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în ţară pe George Enescu chiar în perioada detenţiei sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Aşa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esenţial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre faţa nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificaţie tragică. Experienţa carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenţei sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc.  O adevărată şcoală a rezistenţei prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-şi face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E şi o lecţie deschisă spre cercetătorii viitorului: Sunt şi altele, pe care nu le ştiu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpăţânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din România. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraţionar românesc, dintre care se detaşează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundaţia Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului – Phantasma, Memoria – Revista Gândirii Arestate şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Notă. Articolul de mai sus a fost scris în 13 octombrie 2008. Astăzi mi-am amintit de el şi l-am reluat în forma iniţială, adaptându-l la realităţile orei. Prezentarea cărţii este o naraţiune simplă, fără a se dori o interpretare elaborată a formei discursive şi a evenimentelor evocate. Acest demers va face obiectul unui alt capitol. Nu ştiu câte din datele biografice ale Oanei Orlea se cunosc cu precizie astăzi. În momentul redactării textului singurele surse mi-au fost cartea şi câteva scrieri conexe. Informaţiile din wikipedia sunt eronate şi nu recomand preluarea lor de către cititorul din spaţiul virtual.

Biografii, Cărţi, Istoria comunismului

23 iulie 2011

4 comentarii