Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice
Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169
Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs
The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.
Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions
Introducere
Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.
Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:
1) evenimentele istorice ca experienţe colective;
2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.
Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.
1. Reflectarea evenimentelor istorice
Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.
Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii…, despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.
O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.
Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: - Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.
2. Spaţiul carceral
Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.
Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.
2.1. Arestările
Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.
Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
În primul volum al seriei Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.
Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.
2.2. Anchetele
Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.
Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.
Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.
Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 – Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu – mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră… că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescutrece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.
Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.
2.3. Condiţiile de detenţie
Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.
Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni… : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei… Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.
Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare…, reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.
Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.
Concluzii
Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.
Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.
Note bibliografice
[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21
[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23
[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140
[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60
[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7
[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357
[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5
[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245
[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10
[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141
[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87
[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231
[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119
[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55
[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11
[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382
[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13
[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39
Bibliografie
A.Surse primare
Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008
Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991
Ciuceanu, Radu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994
Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996
Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995
Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008
Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992
Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000
Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991
Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009
Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008
Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001
Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998
B.Bibliografie critică
Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008
Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008
Notă. Această postare este reeditarea studiului publicat la începutul verii anului 2011 pe blogul Doar tu şi cartea, după apariţia în format tipărit. Scopul reluării este aducerea la suprafaţă a unor experienţe deosebite şi încă insuficient cunoscute. Din raţiuni de spaţiu editorial, textul este o sinteză a materialului primar, mult mai amplu. De asemenea, e necesar să precizez că l-am redactat înaintea confruntării mărturisirilor subiective cu documentele de arhivă. În varianta finală voi include aceste documente.
Send to… – Dialoguri pe muchie de e-mail
Preţuiesc dialogul inteligent, vivace, cu sclipiri în ochi şi în suflete, departe de orice ispită a verbozităţii sterile, comune lumii periferiei. Fără vreo preferinţă anume pentru mediul de relaţionare (real sau virtual), consider că important este interlocutorul: omul şi lumea sa interioară. Dialoghez adesea cu tineri, oferindu-le o parte din timpul şi experienţa mea, biografică ori livrescă. Cea mai dragă parteneră de discuţie este, fără îndoială, Andrada, o tânără de aproximativ 21-22 de ani. Dialogul nostru scris a început cu 3 ani în urmă, după ce ne-am despărţit în lumea reală prin plecarea ei la facultate. Am descoperit-o treptat în scris, mai bine decât mi-o arătase viaţa până atunci şi m-au bucurat numeroasele afinităţi dintre noi: are o inteligenţă aparte, citeşte enorm – cărţi bune -, vieţuieşte fără probleme cu contul de facebook suspendat (experienţă pe care am împărtăşit-o şi eu de curând şi chiar mi-a plăcut), adoră arta fotografică, muzica bună, filmele de autor şi de creaţie. Uneori mă întreabă despre cărţi al căror titlu sau autor mă determină s-o privesc – pe ea – cu interes şi surprindere. Alteori mă provoacă la discuţii despre cărţi grele, dificile, mult prea dificile pentru un tânăr de vârsta ei. Când avea 17 ani realiza primul film pornind de la o temă complexă şi laborioasă a culturii universale: Dimensiunea religioasă a existenţei. În toamna acestui an, cu prilejul unei revizionări, mi-a mărturisit că acum l-ar crea altfel. Sunt convinsă. La 18 ani regiza prima piesă de teatru, Neînţelegerea de Albert Camus, interpretând cu pasiune ceea ce va deveni, poate, rolul vieţii ei. Dintre autorii şi eseiştii români în opera cărora am iniţiat-o, s-a simţit apropiată de gândirea lui Titu Maiorescu. Filiaţia spirituală s-a vădit cu generozitate într-un superb text de adolescenţă, ingenuu şi de o intensă claritate ideatică, despre actualitatea teoriei formelor fără fond în cultura şi publicistica românească: Formele fără fond astăzi – mai proeminente ca niciodată.
Voi reda mai jos un mesaj de răspuns adresat Andradei, la o problematică iniţiată într-un anume punct al dezbaterii noastre. Distanţele ne obligă să (ne) scriem, să ardem depărtările. Cred că prea curând nu voi reuşi s-o conving pe Andrada să iasă la lumină, aşa că mă voi limita la transcrierea propriilor mele notaţii. E superfluu să adaug că, dacă ar fi printre tinerii de astăzi mai mulţi precum ea, am ajunge, foarte curând, departe…
Dragă Andrada,
Am fost tentată să răspund de îndată ce am primit generosul tău mesaj, atât de interesant prin problemele pe care le pui. Acum mă felicit că nu am făcut-o, fiindcă îţi pot semnala, la tema dialogului, un interviu de excepţie apărut în Revista 22, interviu ce-mi scăpase din vedere: ,,Am scris o istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte”. La întrebări răspunde Anne Applebaum, o foarte apreciată jurnalistă şi cercetătoare a fenomenului concentraţionar constituit sub forma lagărelor, care a descins în însăşi inima sistemului postsovietic, în arhivele din Rusia. Interviul e prilejuit de apariţia ediţiei în limba română a cărţii sale Gulagul. O istorie. Dacă îl citeşti cu atenţie, vei descoperi răspunsuri la multe din întrebările tale. Abordează inclusiv fenomenul provocat al foametei din Ucraina. Lui Anne Applebaum i s-a decernat, de altfel, prestigiosul Premiu Pulitzer, ceea ce confirmă rolul imens al cărţii sale la deschiderea unor drumuri spre o lume din care nu răzbătuseră, până în 1989, decât zvonurile, istoriile şocante, precum cea a lui Soljeniţîn, şi o serie de mărturii greu de acceptat de lumea occidentală, lume cu o anumita obtuzitate în percepţia unui fenomen atât de extins şi de covârşitor.
Dar să mă întorc la lecţiile trecutului şi la ce ne aşteaptă în viitor dacă nu le cunoaştem ori dacă le cunoaştem şi le ignorăm. George Santayana avea dreptate: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete. Aşa cum arăţi, afirmaţia generală se poate clişeiza dacă nu e mereu dublată, triplată etc. de situaţiile concrete ce o confirmă şi îi dau acea valoare de sfâşietor adagiu înscris la loc vizibil şi la Auschwitz, şi la Memorialul de la Sighet. După lectura mesajului tău, am lăsat să-mi vină în memorie toate evenimentele din istoria noastră recentă create în mod forţat prin reiterarea modelelor devenite pattern-uri de acţiune. Eu le mai numesc modus operandi sau tipare universale, pentru că lipsa de imaginaţie a celor ce le aplică e atat de mare, încât nici măcar nu mai apar nuanţe în funcţie de spaţiu şi timp. Le voi înşirui punctual ca să-mi adun mai bine ideile:
1. deportările în Bărăgan ale locuitorilor din Banat (ţărani bogaţi, germani şi sârbi), la începutul anilor ’50 au urmat modelul valurilor masive de deportări din fosta URSS, în Siberia (populaţia bucovineană şi sate întregi din Basarabia au cunoscut calvarul deportarii şi al izolării, apoi al uitării lor dincolo de Cercul Polar, în ţinuturi pustii şi îngheţate);
2. procesele lui Lucreţiu Pătraşcanu şi ale celorlalţi tovarăşi de drum ai lui Gheorghiu-Dej, prin care dictatorul îşi elimina concurenţii în calea spre puterea absolută, au fost regizate exact după modelul proceselor moscovite din anii ’30 din URSS, îndreptate spre posibilii competitori ai lui Stalin: Zinoviev, Buharin etc. În lucrarea de doctorat am un capitol întreg dedicat unor memorialişti ce au fost prinşi în iţele acestui proces şi am mai scris despre implicaţiile sale şi pe blog: http://mariahulber.wordpress.com/2010/05/22/zero-si-infinitul/ Dacă ai timp să citeşti, sunt convinsă că vei înţelege. Eu m-am înspăimântat când am ajuns la un nivel avansat de înţelegere…
3. mineriadele de la începutul anilor ’90, în care Iliescu a fost pe deplin implicat, au fost regizate dupa modelul reprimării unor manifestaţii din toamna anului 1945, în favoarea regelui şi a monarhiei. Şi atunci, la fel ca în 1990, grupuri de bătăuşi, ciomăgari, bestii agresive au fost aduse cu camioanele şi lăsate în mijlocul manifestanţilor să ,,restabilească ordinea”. Iliescu este un bătrân bolşevic, mentalitatea sa nu s-a schimbat cu nimic. Regretă în continuare vremurile din comunism şi le-ar dori recuperate.
4. lagărele de muncă şi de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din zona Brăilei, minele de munca silnică în care mii de victime nevinovate au pierit ori şi-au frânt destinele, au fost construite chiar dupa modelul Gulag-ului sovietic. Avem acum multe cărţi de referinţă despre Gulag (Alexandr Soljeniţîn, Anne Applebaum) şi despre sistemul lagărelor româneşti (Ruxandra Cesereanu, Romulus Rusan). Sunt mult mai multe, nu-mi vin acum repede în minte.
5. fenomenul Piteşti, unic prin brutalitatea şi mecanismele de convertire prin tortură la ideologia comunistă, s-a inspirat din pedagogia lui Makarenko. Virgil Ierunca scria în Fenomenul Pitesti că forme similare de spălare a creierului au fost identificate în închisorile comuniste chineze.
6. Securitatea comunistă a fost croită după chipul şi asemănarea NKVD-ului sovietic.
Aş putea continua la nesfârşit… E adevărat că generaţiile tinere riscă să reia istoria şi să o trăiască pe propria piele dacă ignoră intenţiile răului. Cred că acest rău transcende nivelul social, având capacităţi fenomenale de metamorfozare şi implicaţii numeroase în toate planurile vieţii, prin agenţii săi bine direcţionaţi, organizaţi, structuraţi în eşaloane eficiente şi cu atribuţii precise. Ai intuit perfect acest lucru: ,,Acesta nu dispare, doar capătă noi forme.” Avem nevoie de radare puternice pentru a le depista de la primele manifestări. De aceea e necesar să cunoaştem pattern-urile. Suprapunem paradigma peste modul în care acţioneaza răul în istorie şi stabilim adevărul.
Îţi doresc un week-end minunat!
Maria
Mărturii din universul concentraţionar în comunismul românesc
Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pp. 333-339 (fragmente)
Obosiţi cum eram, ne-am culcat îndată ce a înserat deoarece bec nu aveam. Pe la miezul nopţii însă ne-a răzbit frigul. Ne-am sculat şi ne-am plimbat pentru a ne mai încălzi. Apoi iar ne-am culcat şi iar ne-am trezit etc. La ora 5 a sunat deşteptarea, iar după un ceas am primit terciul. Nu cred să fi avut mai mult de 50 grame de făină. A fost însă cald şi l-am băut fără să mai aşteptăm lingurile, care ne-au fost aduse numai după o jumătate de ceas. Cu terciul cald în stomac ne-am culcat din nou şi am reuşit să dormim ceva mai mult. Înspre orele nouă sau zece, când ne-am trezit, soarele pătrunsese deja în cameră, rămânând din fericire până la apus. A fost un mare noroc deoarece lemne de foc nu am primit decât la 15 ianuarie, iar între timp s-a făcut frig. Apoi, desigur, foarte frig! Mâncarea era slabă, limitându-se la o singură supă, atât la amiază, cât şi seara, în care puteam număra 3-5 boabe de fasole sau 40-50 boabe de arpacaş. Mai dezastruoase erau supele de varză sau caralabe, care nu aveau nici măcar gust de mâncare, fiind fierte în ,,apa lor” – ca să folosesc jargonul închisorii. Aveau de altfel numai două sau trei felii de varză ori una sau două bucăţi de caralabe. Uneori am primit zile întregi zeamă de sfeclă. Atât la amiază, cât şi seara! Singura hrană consistentă era astfel bucata de pâine, care teoretic trebuia să aibă 250 grame, iar practic avea cel mult 200 grame. Împreună cu terciul şi cele două supe, puteau ajunge la cel mult 700-800 de calorii. În supe trebuia să fie şi 8 grame de ulei. Nu cred că era mai mult de 4 grame. (…)
După zece luni am slăbit aşa de mult încât Popp – cum vom vedea – a cântărit doar 36 kilograme, iar eu 42. Pierdusem peste 35 kg fiecare.
Zilele cu soare erau însă plăcute. Peste zi gardianul se plictisea şi ieşea în curte, iar noi puteam să stăm de vorbă prin uşi. Unul din gardieni a venit însă tiptil şi ne-a prins vorbind. Ne-a făcut raport şi am fost pedepsiţi cu reducerea mâncării la jumătate pe timp de 5-10 zile. În una din zile primeam numai pâinea; în cea următoare numai terciul şi cele două supe. Pâinea era mai nutritoare, dar fără căldura fizică a supelor şi a terciului nu reuşeam să adormim. Din fericire unele zile au fost frumoase şi astfel am reuşit să aţipim în bătaia razelor calde ale soarelui. Sistemul blestemat al obloanelor de lemn – care ne-a luat şi vederea şi razele soarelui – încă nu a apărut. A fost cea mai groaznică crimă, deoarece peisajul şi soarele ne ajutau să mai uităm iadul în care ne aflam. Din URSS a venit şi această blestemată crimă împotriva drepturilor omului. La plimbare nu eram scoşi iar la baie am fost duşi numai după trei luni. Tot numai atunci am fost tunşi şi raşi. (…)
Acum aveam o raţie de mâncare, care putea urca la cel mult 800 de calorii! Drept la pachet nu aveam, iar foc în 1948 – 49 am avut numai de la 15 ianuarie la 1 martie. Nu aveam nici pat, nici saltea, ci doar o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură, ruptă şi ea. Celula nu o puteam părăsi, iar plimbare nu aveam. Mai târziu ni s-a interzis şi odihna de la ora 5 dimineaţa şi până la ora 10 seara. Iar dacă, singuri fiind, încercam să schimbăm o vorbă cu vecinii de cameră, pe la uşă ori prin perete, atunci eram nu numai bătuţi, ci eram pedepsiţi şi cu reducerea mâncării la jumătate. Mai era astfel motiv de mirare că mureau deţinuţii în fiecare an cu sutele la Aiud? Cu ocazia unei vizite, Ana Pauker a găsit însă totuşi că ,,norma” celor omorâţi cu foamea şi cu frigul nu e satisfăcătoare! (…)
Uneori ne chiorăiau în aşa fel maţele de crâncena foame încât puteau fi auzite şi din camerele vecine. În cele din urmă am început să roadem firele de rogojină! Mai târziu, când am ajuns mai mulţi în celulă, conversaţia despre tot ceea ce ţinea de mâncare era interzisă, ca să nu ne amărâm degeaba mărindu-ne suferinţa.
Mai cumplit decât foamea a fost totuşi frigul. După ora nouă seara ne trezeam în momentul când duceam în somn mâna ca să ne acoperim şi ne dam seama cu infinită durere că nu suntem acasă, că nu suntem în pat, că nu aveam pătură, iar toată îmbrăcămintea, inclusiv al doilea schimb de albituri, era pe noi. Îmbrăcaţi complet am dormit până târziu în aprilie. (…)
Focul! Ce minune sfântă! Şi cât de dumnezeiească este căldura lui! Sobele fiind foarte mici, după zece zile am avut suficientă cenuşă ca să acopăr cu ea jarul pentru a mă bucura timp mai îndelungat de căldura lui. Ca să retrăiesc iluzia căminului cald de acasă în prima zi am încălzit pe sobă pâinea, dar a doua zi m-am lăsat păgubaş deoarece pâinea caldă o asimilam prea repede şi nu aveam nici măcar sentimentul că am mâncat. Uscarea ei era o soluţie preferabilă fiindcă lungea plăcerea amestecului în gură. Din păcate era atât de greu să ţinem pâinea de la o zi la alta! Amestecul pâinii în gură era clipa de simfonie gastrică! Aveam senzaţia că nu voi mai reuşi să mă satur niciodată, oricâtă pâine voi avea!
Ce minte bolnavă şi perversă a putut depăşi oare imaginaţia lui Dante din Infernul! Da, crimele lui Hitler şi ale lui Stalin întrec nelegiuirile întregii istorii a omenirii, adunate la un loc. Căci această molimă blestemată de la ei a purces! Stalin mai avea şi cinismul de a susţine că bagă zecile de milioane în lagăr şi la închisori din iubire nemăsurată faţă de ceilalţi pe care vroia să-i apere cu orice preţ. Va putea oare veacul nostru să spele această ruşine?
Homo hominis lupus, a spus Hobbes. Dar care alte animale afară de unii oameni sunt în stare să-şi chinuie semenii atât de îngrozitor? Nu, nu homo hominis lupus poate defini blestemăţia închisorilor şi a lagărelor naziste şi staliniste. Ci doar formula inversă, lupus lupi homo, pe care animalele de pradă ar repugna-o, revoltate fiind şi ele de perfidia unor fiinţe, care merg în două picioare, dar nu sunt oameni, ci anti-oameni.
Crăciunul a fost trist deoarece frigul era cumplit. Vechiul obicei de a se da de mâncare de sărbători a fost încă păstrat şi astfel pe lângă o supă de tăiţei – fierţi în apa lor şi foarte puţini – am mai primit o mâncare de varză. Ea ne-a fost adusă la un ceas după supă, timp în care, înfometaţi cum eram, ne-am mâncat pâinea. Ni s-a spus de altfel că mâncarea noastră, a celor de la zarcă, e numai supa. Într-un târziu ni s-a adus şi mâncarea cu varză, fiartă în apa ei, dar mai multă, însă aproape îngheţată, în vădită bătaie de joc. carnea se reducea la o bucată de slănină de două, trei grame. Foamea nu am putut-o potoli nici cu varza.
Notă. Fragmentele din volumul de memorii consemnate de profesorul universitar Nicolae Mărgineanu sunt selectate din capitolul Calvarul, subcapitolul La penitenciarul din Aiud. Înscenarea judiciară din toamna anului 1948 a reunit, în aşa-numitul proces al Marii Finanţe, un grup extrem de eterogen de acuzaţi, de la profesori universitari şi ingineri apolitici, până la politicieni de diverse orientări. Între aceştia, presupusele legături conspiraţionale nu erau decât rezultatul unui sinistru exces de imaginaţie diabolică şi de zel în exercitarea profesiunii de către agenţii regimului. Ramificaţiile procesului sunt mult mai complexe, din declaraţiile luate sub tortură reieşind interesul anchetatorilor pentru eliminarea vechilor partide din viaţa politică a ţării, dar şi pentru pregătirea epurărilor în rândul propriilor eşaloane. După procesul desfăşurat la Bucureşti, în luna octombrie a anului 1948, a urmat deplasarea celor 11 deţinuţi politici la penitenciarul din Aiud. Mărturia lui Nicolae Mărgineanu privitoare la condiţiile de detenţie este cutremurătoare. Adjectivele sunt de prisos, iar textul trebuie citit cu atenţie, deoarece dezvăluie adevărul despre regimul de exterminare din închisorile politice româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste.
26 II ’62
O scrisoare a lui Harry Brauner către Lena Constante
26 II ’62. Luni ora 8.12 a.m.
«NU TURBURA NICI PRAFUL DE PE DRUM
UN CLOPOT E UN SUFLET DE POET
NICI ROCHIA-ŢI FOŞNIND SĂ NU-L ATINGĂ
SĂ NU SE REDEŞTEPTE VREUN REGRET…»
Draga mea,
De doisprezece ceasuri duc o luptă foarte grea cu cei doi eu din mine însumi. Sufletul mă împinge cu o încăpăţânare mai mult decât răutăcioasă să aştern pe hârtie, mărturisindu-ţi prea grelele frământări care mă turbură într-o măsură zguduitoare, mult prea nesănătos şi răscolitor al celei din urmă fibre a fiinţei mele, aducându-mă într-o stare vecină cu nebunia; raţiunea, pe de altă parte, mă îndeamnă să fiu cel puţin faţă de tine cuminte, şi dacă pe mine însumi nu mai sunt capabil să mă stăpânesc, să te las cel puţin pe tine în pace, trăind în plinătatea echilibrului robust pe care susţii că l-ai dobândit.
Acuarelă de Harry Brauner
Din păcate, după o noapte îngrozitoare, cu cearcăne la ochi, cu inima cotropită, adevărat nebun cum mă socotise prietenul meu poetul, biruit de primul EU din mine, cu acest creion pe care am pus de o sută de ori mâna pentru a-ţi scrie de aseară până acum, mă văd făcând ceea ce raţiunea îmi spune că nu trebuie să fac, mă pomenesc mărturisindu-ţi starea de spirit pe care mi-a provocat-o prima întâlnire cu tine. Fac asta după ce în prealabil am recitit cu atenţie toate scrisorile tale, atât de dorite şi de necesare pentru mine, scrisori în care respiră sentimente puternice de prietenie către mine, scrisori în care la fiece rând mă regăsesc şi te regăsesc cum te doream, fără a o fi ştiut. În scrisul tău cu toată grija îmi dai sfaturi cum să trăiesc, cum să mă îngrijesc pentru a-mi fi bine, te preocupă în cea mai înaltă măsură persoana mea pe care nu o doreşti cotropită de necazuri şi frământări. Şi eu nu-mi doresc decât să te ştiu fericită, aşa cum te pretinzi a fi, cum eu mă simţeam când ţi-am mărturisit-o. Dar din păcate la mine cel fericit este numai unul din cei doi «eu», acel «eu» din capul meu care se zbate în zadar – ca barca pe uscat – când vine în conflict cu sentimentele, cu inima, formând piedică serioasă în organizarea unei vieţi rezonabile, cum mi-o doreşti.
Să încerc să fiu mai explicit: te-am revăzut şi am constatat din nenorocire că îmi placi prea mult. Nepermis de mult, căci spunându-ţi aceste lucruri am sentimentul că şantajez intenţiile tale bune către mine, că te trag într-o aventură pe care nu ţi-o doreşti, care îţi ştirbeşte din independenţa atât de binefăcătoare de care te bucuri.
Te-am ascultat fără a avea timpul să-ţi mărturisesc că eu însumi am vorbit altora, timp îndelungat, despre această permanenţă, despre acea veşnică rămânere în noi a unor trăiri anterioare, despre vorbele grăite demult, cu mii de ani înainte, care continuă să trăiască aşa precum glasurile înregistrate de mine de la nenumăraţi informatori, de mult trupeşte dispăruţi, există acolo, într-o arhivă de unde oricând eu pot lua contact direct cu ei, nemijlocit, cu aceeaşi intensitate ca şi când m-aş afla în preajma fiinţei lor pipăibile. Într-o poezie cântată de mine, Soliloc, am găsit minunat exprimate aceste gânduri: «cum stelele-s atâtea, chiar dacă nu le ştim/ ne va rămâne gestul şi când n-o să mai fim». Am ajuns la credinţa că nu numai vorbele spuse, ci şi gesturile prin care exteriorizăm acţiunile noastre lasă o dâră neştearsă. Dar să revin la ale noastre, păstrându-mi plăcerea discutării acestui subiect când vom fi iar împreună.
Nu mă stăpâneşti prin personalitatea ta, ci prin neobişnuita potrivire cu mine. Mă încântă versurile tale copilăreşti pentru cei mici, delicate ca brânduşele care ţăşnesc din zăpada imaculată, sunt răscolit de gândurile adânci exprimate în versurile pe care le-ai făcut pentru tine, nu e nimic greoi, nimic artificial, nimic comandat, ci numai puternica, sincera traducere în vorbe meşteşugite a unei minunate trăiri, trăire ce înfioară prin intensitatea ei. Sunt un om care are o emotivitate şi o putere de percepere exagerată a unor manifestări care scapă îndeobşte celorlalţi. Mă cunosc foarte bine din acest punct de vedere şi am avut prilejul de nenumărate ori să constat că anumite aspecte care îmi provocau turburări şi insomnii, pe toţi ceilalţi nu numai că nu-i impresionau, dar nici măcar nu le sesizau. De asta, neînţelegându-mă de multe ori, cei din preajma mea mă socoteau cel puţin «original». Câtă nespusă curăţenie sufletească în ilustraţiile tale, câtă plinătate şi duioşie exprimată într-o armonie perfectă de culori şi de simţire, care se face transmisă direct, fără ocolişuri, încântând ochiul şi sufletul. Când, în 1953, am văzut două din ilustraţiile tale, într-un entuziasm debordant mi-am exprimat admiraţia. Aveam nevoie de a vedea culori, culorile pe care le mai văzusem în faţa ochilor când, după ce m-am trezit cu ştreangul la gât, mi-au apărut pe un câmp plin de flori, unde pasă-mi-te mă aflam, culori după care în monotonia înnebunitoare a celei singurătăţi haine eu jinduiam, culori care demult pieriseră acolo unde stăpâneşte doar «albul aiurit şi mortuar». Mândru şi sigur pe el, cel care mă pusese în contact cu dătătoarele de viaţă ale tale desenuri, mi-a spus: «admirând opera Lenii, ne admiri pe noi, căci numai datorită nouă a reuşit să progreseze în aşa măsură.» (Mă abţin de la orice comentariu). Asta era atunci, dar cât de mult mă bucură azi, când «albul aiurit şi mortuar» nu mă mai înconjoară, să pot constata că gingaşele tale înfăţişări colorate îmi dau aceeaşi puternică satisfacţie contemplativă.
Mi-e necaz că am vorbit prea mult în puţinul timp petrecut împreună, că nu te-am lăsat numai pe tine să vorbeşti, că te-am întrerupt toată vremea, căci de aş fi făcut altcum, acum aveam prilejul să trăiesc dintr-un bagaj mai bogat, rumegând cele primite în scurta noastră întâlnire. Ba, copleşiţi de gânduri, de nevoia de a ne comunica atâtea şi atâtea impresii, am pierdut din vedere să organizez, în ordinea preferinţei, pe scara ierarhică a importanţei, ideile ce ni le-am comunicat.
După plecarea ta s-a întâmplat marea nenorocire cu mine. Mi-am dat seama că sunt singur. Tu ţi-ai dat mai bine decât mine seama (am văzut de-abea acum, recitind scrisorile) că voi avea nevoie de tine. Voi face tot ce pot pentru a-mi regăsi echilibrul căci altfel «e de rău». Da! iubită Lena, e nespus de rău fără tine şi eu nu am posibilitatea de a veni la Breaza, cum sugerai tu. Binefăcătoarea ta prezenţă aici m-a făcut, după plecarea ta, să realizez cumplita realitate a D.O.-ului. Sper însă că acum zăgazurile raţiunii au fost trecător năruite de către avalanşa sentimentelor şi că totuşi voi reuşi să ridic alte diguri, mai trainice, altcum nefiind chip să trăiesc. Îmi pare nespus de rău să te supăr mărturisindu-ţi neputinţa mea în clipa de faţă, dar mi-ai spus că suntem buni prieteni şi unui prieten trebuie să-ţi deschizi sufletul, mai cu seamă când treci prin greutăţi ce par de neînvins.
Până la venirea ta îmi băteam joc de Ovidiu care se lamenta de soarta lui; de la plecarea ta, spre marea mea supărare, trebuie să recunosc că-l înţeleg… Sau poate că aşa trebuie să fie ca să fie bine, că numai această stare de supraexcitare, de frământare îmi prilejuieşte mie posibilităţi de puternică trăire care se cer exprimate în bunuri artistice mai trainice, mai valabile. Te implor, nu impieta aceste mărturisiri punându-le alături sau pe acelaşi plan cu declaraţiile pe care le-ai mai primit sau le vei primi de la alte persoane masculine. Dacă nu din alte considerente, cel puţin pentru a păstra curată amintirea unei vieţi despre care vorbeşti că ai trăit-o, viaţă în care se împleteşte, mereu prezentă, persoana mea. De altfel, acum mai vârtos ca oricând, ceea ce îţi spun eu nu este vorba de simple declaraţii, este vorba de mult mai mult, este vorba de situaţia specială în care mă aflu şi în care admiratorii tăi nu se aflau, ţi-o spun numai şi numai pentru că în scris şi tu mi-ai mărturisit cât însemn pentru tine.
Procură-mi neapărat medicamentul de care mi-ai vorbit că are un efect atât de puternic asupra moralului domnului Constante şi vezi dacă nu scrie pe el că vindecă şi pe cei bolnavi de dragoste pentru tine sau dacă cel puţin îi determină să privească satisfăcuţi această dragoste ca o binefacere şi nu ca o suferinţă. Mi-ar face bine să ştiu că te-a bucurat întâlnirea noastră, că găseşti că împreună viaţa noastră se îmbogăţeşte într-o măsură fantastică, că melodiile mele ţi-au intrat în suflet, că le iubeşti şi, prin ele, pe mine.
Te sărut şi te doresc,
Harry
Sărută-i pe toţi ai tăi şi spune-le lui Zizi şi V. că le iubesc.
(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, 2010, p. 41-43)
Notă. Sublinierile aparţin autorului.
Doar tu şi cartea…
O seamă de preocupări mă ţin departe, pentru o perioadă, de prietenii şi cititorii virtuali. Apropiaţii mei ştiu că rămân în lumea cuvintelor, printre cărţi. Pentru a compensa oarecum lipsa şi a avea mai aproape o sursă de inspiraţie, deschid spre lectură, temporar, ţinuturile hiperboreene, un loc unde s-au adunat în ultimul timp o parte din contribuţiile mele recente la temele de studiu. Dacă doriţi să-l vizitaţi, îl puteţi găsi în blogroll. Este unul dintre spaţiile mele de suflet, aşezat sub semnul întâlnirii dintre cititorul pasionat şi carte.
Monica Lovinescu, ,,Cuvântul din cuvinte” (fragment)
5
Acum că totuşi a plecat, ar trebui să aflu: la ce anume dădea foc, în fiecare noapte, în camera de la parter?
În timpul zilei totul era normal. Aveam mult de lucru cu şoarecii, desigur, dar munca nu ne împiedica să ne distrăm. Şi o făceam atât de bine, că toţi vecinii ne invidiau. Pe o rază de douăzeci de kilometri. Ba nu, patruzeci. De fapt, în tot ţinutul. Toţi voiau să ne afle secretul. Ne spionau, plasau agenţi pe sub streşini, spioni prin unghere, drumul din spatele casei era împânzit cu posturi de observaţie. Osteneală deşartă. Nimeni, dar absolut nimeni nu ne-a putut surprinde. Când oboseam cu şoarecii (în fond, nu trebuia să livrăm decât zece pe zi; totuşi, ca să-i înveţi atâtea figuri şi trucuri lua timp şi cerea răbdare, mai ales răbdare; era nevoie de răbdare în meseria asta), când terminam treaba, deschideam obloanele, pregăteam fotoliile şi ceaiul de verbină. După aia puteau să intre din toate părţile, să ne vorbească, să ne întrebe, să ne hărţuiască, noi o ţineam într-o veselie, fără să ne pese de întreruperi. Ei bine, asta îi scotea din minţi. Ne cereau ceai, ne vorbeau, le răspundeam, dar nu puteau să ne prindă privirile. Încercau în fel şi chip, după care, la capătul puterilor, unul dintre ei – de fiecare dată altul – se aşeza în genunchi, apoi în patru labe sau, dimpotrivă, se ridica în vârful picioarelor ca să ne surprindă privirile în punctul exact al întâlnirii lor. Un exerciţiu pe care de altfel vi-l recomand. Îl poţi începe iar şi iar, la nesfârşit, fără să ajungi la nici un rezultat. Acum, când el a plecat, când nu mai am cu cine să-mi împart secretul, când şoarecii îmi sunt şi ei interzişi, iar ancheta iniţiată pentru a afla ce anume punea pe foc în camera de la parter bate pasul pe loc, acum când, într-un cuvânt, viaţa mea este goală, aş putea să fac eu însămi acest exerciţiu. Voi merge la ceilalţi, la ora ceaiului, să văd ce reuşesc.
Dar unde să mai găsesc pe unii care să facă ce făceam noi: să stea în două fotolii, faţă-n faţă, şi să se privească? Este un obicei care se pierde. Ca toate obiceiurile. Progresiv, rapid, total. Nu mai există. Puteţi căuta. Noi eram ultimii. Dacă printr-o minune mai găsiţi unii – deşi sunt sigură că nu -, urmaţi-mi sfaturile. Două fotolii. Nu prea apropiate. Faţă în faţă. Dacă nu e verbină, se poate şi cu altceva. Două pahare, le duceţi la buze la intervale regulate. Pot fi cu orice, important e să ocupe mâinile, să motiveze gesturile. Şi două persoane care se privesc. Încercaţi totuşi să le găsiţi. V-am prevenit, nu e deloc uşor. Pentru că, bineînţeles, e nevoie de o privire exersată. Nu trebuie să fie o privire de începător, nici să ascundă ceea ce în zonă se cheamă ,,flacăra pasiunii”. (Expresie penibilă, dar e forma curentă, folosită de toţi.) Nu, e nevoie de o privire complice. Tocită de repetare, salvată de maliţie. Mă rog, o privire de înţelegere tacită. Şi care ştie că va avea tot timpul din lume. În fine, nu v-o mai descriu. Dacă, pe o fereastră, vedeţi o scenă similară, vă puteţi încerca norocul. Aşadar, două fotolii, două persoane aşezate în ele. Beau ori se fac că beau ceva. Nu contează. Pot chiar să şi vorbească. Important e să pară că nu ceea ce fac, ci doar privirea lor îi face să existe. Dacă vă strecuraţi atunci între cele două persoane, nu veţi reuşi să le vedeţi privindu-se. Vă uitaţi în ochii bărbatului, dar nu-i mai vedeţi pe cei ai femeii. Fixaţi punctul de întâlnire al celor două priviri, dar nu mai vedeţi ochii (şi cum ar putea să existe priviri fără ochi?) Nu veţi şti niciodată ce-şi spun, rămâneţi pe veci un străin. Noi doi ştiam bine toate acestea şi nu ne deranja să-i vedem pe ceilalţi mişunând printre noi, observând, pândind, amorţind, transpirând, pizmuind. Din contră, deveneam şi mai amabili. ,,Doriţi o ceaşcă de ceai? Vă rog, mai luaţi una.” Ah, ce ne mai distram! Aveam mare nevoie de asemenea relaxare ca să putem reveni apoi la şoarecii noştri.
Ce voi face acum, când nu mai am partener pentru joc? E drept că, odată cu el, mi s-au luat şi şoarecii. Dacă nu mai muncesc, n-o să mai am nevoie de odihnă. Aşa se spune, dar nu e chiar aşa. Nici pe departe. Avem nevoie de ochii altuia, întotdeauna. Şi nu de ai oricui. Şi nu oricum. Am făcut o lungă ucenicie în doi. În ziua de azi, tinerii cred că totul se capătă bătând din palme, că totul li se cuvine. Tradiţiile se pierd, am mai spus. Noi încă am fost învăţaţi să ne cunoaştem fără să ne sufocăm. Să ne obişnuim unul cu altul fără să ne uzăm, să suportăm strălucirea. Să clipim din ochi, să-i închidem, să înregistrăm, să coborâm pleoapele, să le deschidem iar. Să ne mirăm şi să nu insistăm.
Nu-i de mirare că au ajuns să ne deteste. Mai întâi, ne-au cerut mai mulţi şoareci, în fiecare zi mai mulţi. Din ce în ce mai mulţi, înţelegeţi? Voiau să fim destul de ocupaţi ca să ne piară cheful de distracţie. Să nu mai avem timp. Ne găseam totuşi. Apoi, nu s-au mai mulţumit să trimită o persoană sau alta să ne spioneze. Mai ales că spionau degeaba, v-am explicat. Au trimis grupuri întregi. Într-o zi pionieri, în alta lucrători de la calea ferată. Asociaţii, zarzavagii, deputaţi, toţi erau buni pentru ei. Ne umpluseră camera cu steaguri. Zgomotul nu ne deranja, nici măcar toboşarul pe care ni-l băgaseră în casă. Am învăţat să fim singuri în mijlocul mulţimii. După toboşar, ne-au trimis pe cap fanfara militară, care l-a acoperit pe toboşar. Încăperea era prea mică. Au lăsat uşa deschisă. Alămurile cântau afară. Şoarecii au fugit. Noi însă tot nu ne-am clintit din loc. A doua zi urma să fim judecaţi, ştiam, dar nu era un motiv să pierdem privirile unei zile.
Nu voi pomeni toate şicanele la care ne-au supus. Au imaginaţie, doar îi cunoaşteţi. O dată, organizau la noi ziua cerşetoriei naţionale. În ziua următoare congresul cuielor. Noi nu ne clinteam. Le ofeream de băut congresiştilor. Mângâiam cuiele. Plăteam amenzi pentru şoareci. Camera era invadată, nu mai păstram decât cele două fotolii. Totuşi atenţia noastră slăbea. Cel mai greu era cu frânghia întinsă pentru şoareci. Ţineam frânghia şi nu trebuia să ne tremure mâinile. Ce puteam face? Şoarecii cădeau. Comanditarii se supărau, urmau procese chiţibuşare şi proceduri interminabile. Aplicate în lipsă şi în prezenţa părţilor – accesorii şi administrative. Câte şi mai câte. Chiar şi acţiunea confesorie. Nu mai vorbesc de respingerea completului.
În perioada celui de-al doilea proces şi după a zecea amendă, el a început să ardă hârtii, noaptea, în camera de la parter. Se hotărâse oare să scrie pentru a cere adresele locurilor unde ora ceaiului de verbină mai era respectată? (Se spunea că în alte părţi, departe, nu se ştie unde, obiceiul se mai păstra. Acolo, se mai spunea, lucrul cu şoarecii nu era obligatoriu. Dar câte nu se spuneau. Ei asta au pretins, când l-au ridicat. El însă n-a mărturisit nimic.)
Aşadar, trebuie să-mi fac singură ancheta. Am tot timpul din lume. Oricum, chiar şi fără interdicţie, cu mîinile astea care tremură, cine s-ar mai gândi să-mi dea de lucru?
Mă spionează în continuare. Zadarnic. Mă aşez şi acum în fotoliu, duc ceaşca la buze, dar nu mai există priviri. Iar o viaţă fără priviri va fi lungă, lungă, prea lungă.
Monica Lovinescu, Cuvântul din cuvinte. Bucureşti: Humanitas, 2007
Citeşte mai mult în România literară, nr. 30, 2007.
Oana Orlea, ,,Ia-ţi boarfele şi mişcă!”
Incrementa atq
ue decrementa sau… creşterea şi descreşterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula şi astfel, dacă intenţiile sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile şi căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice, dictate de ritmul apariţiilor editoriale. Există cel puţin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condiţiilor inerente actului creator şi mărturisitor în acelaşi timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris şi voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenţiei, având ca element declanşator experienţele trăite în temniţele comuniste din perioada 1944-1964. Abia după 1990 aceste cărţi au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar cărţi de sertar, aşteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendinţa retractilă, de camuflare şi închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei.
În 1991, jurnalista şi scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ţi boarfele şi mişcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelaţie a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar şi un document neaşteptat, deşi subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc şi acum prima întâlnire cu acest interviu-fluviu… Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea Cine este Oana Orlea?! Răspunsul l-am aflat în paginile cărţii şi în biografia cercetată ulterior.
Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viţă veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineştilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianţă a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soţ, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franţa, unde scrie şi publică romane, editate şi în România după 1990.
Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescenţa. După 1944, ochii copilului descoperă aceeaşi capitală despre care vorbea şi Adriana Georgescu, aflată sub ocupaţia sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experienţa de viaţă, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriţă a invadatorilor. Puţin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în şcolile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualităţi, eleva de liceu îşi descoperă spiritul eroic şi se entuziasmează la auzul veştilor abia şoptite despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor din munţi. Şi toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariţii de persoane, teroare. Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu uşurinţă şi la 16 ani Oana Orlea îşi doreşte să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Aşa se naşte ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenţi curajoşi, care scriu de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea, mai are la activ un episod ,,eroic”, când reuşeşte să tragă cu praştia tocmai în maşina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”. Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme şi nu se mai ştia nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile şi condamnarea de 4 ani. Nu este tratată cu aceeaşi violenţă precum alţi deţinuţi politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Şi în clipele de criză reacţionează cu mult curaj, rezistând în faţa presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat şi anchetator, apoi între deţinut şi gardian.
Traseul detenţiei sale începe la kilometrul zero în Bucureşti, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea reţea haotică a celor 12 spaţii de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice şi celule asfixiante), Văcăreşti (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniţă subterană, cu celule supraaglomerate şi cu sinistra Vale a Plângerii), Ghencea (centrul de triere pentru deţinuţii politici şi de drept comun, unde o cunoaşte pe Sabina Apolzan), Pipera (colonie de muncă), Târgşor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploieşti, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenţie) şi, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărţii este strîns legat de periplul halucinant prin această reţea cu fire invizibile ce conotează spaţiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleaşi cuvinte de către gardience: Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! O experienţă cu totul aparte trăieşte la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la Secretul mare, celula marilor doamne ale vechii aristocraţii interbelice, soţii şi fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină. Sunt singurele spirite ce reuşesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate puşcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaşte că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care şi-l concepuse şi-l aplica cu inteligenţă.
Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în ţară pe George Enescu chiar în perioada detenţiei sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Aşa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.
Interviul este un document esenţial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre faţa nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificaţie tragică. Experienţa carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenţei sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc. O adevărată şcoală a rezistenţei prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-şi face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E şi o lecţie deschisă spre cercetătorii viitorului: Sunt şi altele, pe care nu le ştiu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpăţânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din România. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraţionar românesc, dintre care se detaşează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundaţia Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului – Phantasma, Memoria – Revista Gândirii Arestate şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Notă. Articolul de mai sus a fost scris în 13 octombrie 2008. Astăzi mi-am amintit de el şi l-am reluat în forma iniţială, adaptându-l la realităţile orei. Prezentarea cărţii este o naraţiune simplă, fără a se dori o interpretare elaborată a formei discursive şi a evenimentelor evocate. Acest demers va face obiectul unui alt capitol. Nu ştiu câte din datele biografice ale Oanei Orlea se cunosc cu precizie astăzi. În momentul redactării textului singurele surse mi-au fost cartea şi câteva scrieri conexe. Informaţiile din wikipedia sunt eronate şi nu recomand preluarea lor de către cititorul din spaţiul virtual.
Monica Lovinescu, ,,Cuvântul din cuvinte”
Motto:
Eu, scribul, născut în arhivă, mă întorc în arhivă. Devin arhivă, devin memorie.
Puţin cunoscută iubitorilor de literatură, proza Monicăi Lovinescu confirmă neobişnuitul talent al celei ce avea să devină vocea libertăţii pentru mulţi români aflaţi sub opresiunea regimului politic în perioada comunismului. În 1955, Editura Denoël din Paris îi respingea romanul Mots à mot din pricina modernităţii de stil şi viziune, dar mai ales a incapacităţii lectorilor francezi de a înţelege parabola lumii totalitare ascunsă în fibrele nevăzute ale cuvintelor scrise. Imediat după 1945, Vestul crezuse în utopia comunistă. Abia după 1948 a trăit revelaţia adevăratului stalinism, căderea cortinei de fier aducând un nou statut refugiaţilor politici.
În prefaţa ediţiei româneşti a cărţii Cuvântul din cuvinte, Ioana Pârvulescu afirmă că este primul roman politic esopic scris în literatura română modernă. Volumul este alcătuit din 21 de capitole, de fapt micronaraţiuni redactate într-o ingenioasă polifonie. Pluralitatea instanţelor narative redă un univers al vocilor, mereu altele şi parcă întotdeauna aceleaşi, ce rostesc cu disperare ultimele cuvinte ale lumii lor, ameninţată cu disoluţia odată cu dispariţia acestora. La o lectură mai atentă se disting mai multe niveluri de semnificaţii.
Mai întâi, romanul este parabola unei lumi totalitare, înscriindu-se în seria antiutopiilor ce demistifică neadevărurile pe care se întemeiază orice experiment de asemenea natură. Treptat, se desprind firele tuturor motivelor literare ale scrierilor de gen, ţesute însă, în scriitura Monicăi Lovinescu, pe canavaua existenţialismului specific anilor ’50 şi pe absurdul de sorginte ionesciană. Astfel, înstrăinarea de lume a eului este urmată de înstrăinarea de sine. Chiar din primul capitol, formele de plural încurajează complicitatea şi comunicarea exclusiv bilaterală, de la om la om. Dar noi presupune, de fapt, o dedublare a fiinţei şi o accentuare a fragilităţii interioare a celui/celei ce pierde încrederea în lume şi este cuprins de teamă.
La început cuvântul este încă scris, dar apar interminabilele delicte: delictul de napi porceşti, delictul de abajur, delictul de ziare, delictul de vorbărie. [Un trist vizionarism prevede parcă ceea ce avea să se declanşeze în România peste foarte puţin timp, când o nouă etapă a represiunii concentrează loturi masive de arestaţi pe baza celor mai inimaginabile delicte.] În roman se formulează acuzaţii aberante pentru rostirea literelor, iar efectele punitive urmează însăşi ordinea alfabetică. Primul narator, scribul, îşi asumă, în ciuda tuturor interdicţiilor şi ameninţărilor, păstrarea şi consemnarea cuvintelor scrise. Nu e un simplu complot între el şi sine, ci o formă de protest, ivită dintr-o nesecată conştiinţă a respectării memoriei. Un personaj straniu străbate prima naraţiune: Bătrâna. Demnă, verticală, aidoma viguroasei litere L, pentru care şi este condamnată, ne aminteşte astăzi, poate, de Mama scriitoarei. [Undeva, acasă, într-o lume absurdă şi rea, rămăsese o parte din inima ei, ce va fi zdrobită peste numai câţiva ani, atunci când Mama, aflată la vârsta senectuţii, va deveni una din miile de victime nevinovate ale represiunii.]
Bătrâna îşi risca viaţa (a şi pierdut-o) ca să plătească datoria pe care eu şi alţii ca mine, atâţia alţii, o aveam faţă de litera L, faţă de o literă, de două litere, de o fiinţă, de mai multe, de atâtea fiinţe. Iar când au recurs la foc, la fier şi la umilire, a răspuns cu o singură frază, pe un ton aşezat, foarte calm, ca într-o discuţie de pe vremuri, când chiriaşii mai locuiau în locuinţe.
-Vor fi urmări incalculabile!
De aici încolo, peste sensul iniţial al scriiturii se aşterne parabola Cuvântului, cel de-al doilea strat de lectură. În capitolul 2, cuplul de personaje dialoghează despre ceea ce nu mai este: muntele, copacul plin de sunete, câmpia, pârâul. Într-un capitol ulterior li se vor adăuga, bălţile, culorile, fotografiile. Le-a fost luat totul, într-un efort năucitor de nivelare a lumii, a conştiinţelor, a gândirii şi a expresiei.
Evocarea unei scurte istorii a Cuvântului şi a simbolisticii sale reaşază începuturile sub semnul sacralităţii. În procesul Facerii, Dumnezeu a zis şi a numit. Prin zicere/rostire au căpătat formă obiectele, iar numirea le-a transferat sensuri/rosturi. Lumea s-a ridicat treptat deasupra nivelului lingvistic, învăţând să se semnifice pe sine, dar Cuvântul şi-a păstrat mereu forţa de reprezentare mentală şi de imagine a formelor, funcţiilor şi stărilor. În societatea-pilot imaginată în naraţiunile Monicăi Lovinescu se produce un dezastru, o răsturnare a ordinii naturale. Pe măsură ce lucrurile dispar şi nimicul inundă existenţa cotidiană, cuvintele rămase încep să semene tot mai mult cu nişte relicve, morminte goale. Este un procedeu semantic diferit de cel din teatrul absurd al lui Eugène Ionesco, unde cuvintele se golesc de sens, nu mai semnifică nimic. La Monica Lovinescu acestea îşi păstrează semnificaţiile, dar nu mai pot reprezenta nimic în planul lumii obiectelor, pentru că acestea pur şi simplu nu mai există. Sprijinindu-ne pe teoria lui Charles Peirce, putem constata că din triunghiul semnului lingvistic dispare Obiectul (elementul de conţinut), în timp ce Interpretantul (regula de combinare) şi Representamen-ul (elementul abstract de expresie) îşi menţin integralitatea. Aşadar, e triunghiul imperfect al unei lumi în ruptură, ce se îndreaptă inevitabil spre un sfârşit. Nu e vorba despre un sfârşit apocaliptic, ci de o formă de reflectare, imperfect simetrică, a începutului. Încet, încet, totul se dizolvă, dispare în sensul opus apariţiei. Aşa se explică invazia ginandrelor în capitolul 20, o imagine răsturnată şi desacralizată a androginilor primordiali. Palide urme ale începuturilor abia se mai desprind în capitolul 17, acolo unde mitul creaţiunii se întâlneşte cu cel al jertfei creatoare. Fenomenul originar este însă interzis, nu trebuie să se mai repete, miturile fondatoare sunt destructurate, căci nimic nu mai poate opri alunecarea în abisul spaimei. Oamenii se zidesc unii pe alţii, asemenea cuvintelor ce dispar treptat, fără ca altele să le ia locul. Într-un alt capitol, al 7-lea, ea – naratoarea – caută pentru el medicamentul Sfârşitul Lumii, oferindu-ne una dintre cheile parabolei cuvântului din cuvinte. Anterior îi administrase medicamentul Hiperbolă, la fel ca întregii societăţi schimbate de excesele consumului şi ale războiului.
Ne punem întrebarea firească: Ce le mai rămâne acestor oameni într-o lume amorfă, perfect uniformă, dominată de interdicţii şi terori? Viaţa lor devine o perpetuă confesiune a viselor de peste noapte sau o serie de dialoguri prin care-şi creează iluzia reinventării obiectelor prin cuvinte. Cuplul de personaje-voci din capitolul 6 ar putea fi tocmai cuplul final, ultimii doi oameni: un el (rămas fără Ea) şi interlocutorul său, omul-oglindă, prin care se descoperă în alteritate. Totul e o iluzie, conversaţia e doar un ritual al replicilor, al construcţiilor discursive, conceput ca un act salvator, un joc al rătăcirii printre rarităţi lingvistice ce ar mai putea evoca, graţie memoriei încă intacte, vechile forme de odinioară. Lipsite de dreptul de folosinţă lingvistică asupra obiectelor, personajele explorează doar semele, enumerând muşchii feţei într-o încercare disperată de salvare a întregului univers semantic şi a fizionomiei reflectate în ochii celuilalt.
Alteori, aşa cum se observă în capitolul 10, pentru a sugera crearea limbii de lemn şi a stilului argotic specific agenţilor aparatului de represiune şi control, se recurge la semne ostensive, la replici multiplicate obsedant, bine înşurubate în mintea omului ce descoperă prin proprie experienţă efectele introducerii noului val de interdicţii. Este o cu totul altă direcţie de evoluţie a limbajului decât în zorii săi sacri, când cuvintele-semne duceau la crearea şi perpetuarea prin altele, diferite şi îmbogăţite.
Începând cu al 3-lea capitol, răul se strecoară insidios în lume prin apariţia străinului. Odată cu el, vin informatorii, provocatorii, delatorii. Confesiunile devin altceva, asemenea anostelor declaraţii date într-o exprimare sterilă şi monotonă. În capitolul 4, prin strania ipostază a luptilului, se descoperă efectul nimicitor al minciunii. Diseminarea neadevărurilor şi crearea unor aparenţe de adevăr sunt constatate şi asumate tot ca o experienţă imposibil de ocolit. Luptilul are manii, obiceiuri proaste, adună mii de ace de gămălie, care, odată aruncate pe fereastră, se întorc înapoi. Răul-bumerang relevă inutilitatea lucrurilor mărunte, precum şi existenţa în fărâme a celor care cred că minusculul banal mai poate să umple golul, singurătatea fiinţei. Luptilul readuce zăpada, dar aceasta e prea albă, obositoare, zgomotoasă. Luptilul cântă, dar melodia rămâne înţepenită în memorie, iar fraza lui muzicală în do zgârie timpanul. Întregul capitol este un exerciţiu metalingvistic de avertizare asupra pericolului celor ce propagă minciuna. Umberto Eco, inventator, la rândul său, al unor creaturi neobişnuite învestite cu funcţie semiotică, afirma că Nu este semn ceea ce nu poate servi la minciună. Unei lumi imperfecte nu-i poate corespunde decât un limbaj imperfect, dual, deschis duplicităţii şi rostirii neadevărurilor. Întrebarea este dacă semnele din cuvinte sunt făcute pentru a comunica doar adevărul sau ele nu există decât în virtutea faptului că pot minţi.
Existenţa oamenilor suferă transformări dramatice, fiind asediată de un val de experimente prin care minciuna proliferează. În capitolul 13, abandonarea, renunţarea la orice sentiment duce la depersonalizare şi la despărţirea de resorturile umane. Sentimentele astfel reprimate, inoculate ulterior pe cale experimentală, forţată, simulată, sunt nocive şi insuportabile. Naratoarea capitolului, cea supusă experimentului, resimte o puternică nevoie de adevăr. Vieţuirea în minciună e prea fragilă, confuză, nesigură. Capitolul 14 reia tema străinului şi revigorează un alt procedeu semantic. Dacă majoritatea cuvintelor îşi pierd referentul, de data aceasta cuvântul străin semnifică altceva: exilatul, apatridul, omul fără casă şi mormânt. Izolaţi aproape de cer, reprezentanţii acestei comunităţi caută cu disperare vecinătatea reavănă a pământului.
Încercarea de a solicita pe cale administrativă o schimbare de cap, în capitolul 8, divulgă absurdul unei lumi ce păstrează ecouri din castelul kafkian. Totul este construit, definit, delimitat după calapod, cu tăieturi precise, fără nuanţe sau memorie individuală. De asemenea, interzicerea varietăţii, în capitolul 15, are efect de amorţire a minţii şi a sufletului. Ritualurile se golesc de sensuri, rămânând doar cadre gestuale rigide, fără abateri inovatoare. Totul se derulează în tipare de acţiune cotidiană. În acelaşi capitol, dar şi în al 11-lea, asistăm la o degradare a relaţiilor umane şi o desfigurare a imaginii perechii de logodnici. Şerpi mulţi şi agresivi atacă şi muşcă logodnicii, iar ţipătul lor de durere străpunge orizontul. Aderarea la Doctrină, în capitolul 12, şterge chipul, locul rămânând umbrit doar de o pată. Transformarea-rinocerizarea are efecte în planul reacţiilor şi perverteşte gândirea. În urmă se disting, într-o cantitate covârşitoare, chipuri plate, informe, bucăţi de piele atârnânde.
Tipologia oamenilor este simplificată, reducându-se la două tipuri generale în capitolul 16: administratorii – supli, agili, antrenaţi să dreseze prin forţă pentru acceptarea idealului comun – şi ceilalţi, reeducaţii – greoi, obezi, prea lenţi şi vulnerabili. Proiectul eşuează, dar în mod oficial continuă să fie salutat şi susţinut prin decrete şi edicte la fel de absurde ca noua lume pe care o întemeiază. În capitolul 9 se desluşeşte tipul paznicilor, al cenzorilor vigilenţi ce pun condiţii imposibile celor ce călătoresc orbi sau navighează în piatră. Naratorul – alter ego al autoarei – îşi păstrează privirea, adică luciditatea, spiritul treaz şi capacitatea de observaţie.
În ultimele micronaraţiuni tensiunea creşte. În capitolul 18, asistăm la scene de interogatoriu, cu întrebări ce urcă pe firul străbunilor, anticipate de sosirea pisicii, ipostază a torţionarului. [Fata nevinovată supusă anchetei îmi aminteşte de Adriana Georgescu, prietena Monicăi Lovinescu, iar pisica... de unul dintre cei mai cruzi şi inumani gardieni de la Jilava, poreclit în acest fel din pricina unor particularităţi anume.] A urmat represiunea. Cunoşteam represiunea. Nu şi cauzele. Dar represiunea în sine şi pisica, da, le cunoşteam. Noua ordine politică introduce logica, aşa cum se arată în capitolul 19. Oamenii îşi pierd ultimele date ale persoanei lor fizice, devin numere, sunt înregistraţi, asemenea deţinuţilor din închisorile politice sau lagărele de concentrare. Se prefigurează metafora lumii-mlaştină ce acoperă totul, sufocă, îneacă resursele sufletului. În urmă rămân doar spaima şi veşnica stare de pândă a celor ce se tem până şi de umbrele proprii. Asemenea unei tragedii antice, decăderea umanităţii este cântată de cor, iar vocea corifeului avertizează că bătrânul profet de odinioară a prevestit venirea erei ginandrelor – era comunistă. Imnul de slavă îşi pierde însă reverberaţiile sublime, sfârşitul lumii nemaiavând esenţa sacră primordială.
Capitolul 21 este capitolul ultimelor cuvinte. Mor şi ele, sunt îngropate odată cu ultimii oameni. Dispariţia lor este o victorie a Morţii asupra omenirii. Nu mai rămâne decât niciodată.
Petiţie
Recomandare
Vladimir Tismăneanu- Nora Damian
- Contributors
- Doar tu şi cartea
- Cristian Pătrăşconiu
- Traian Ungureanu
- Monica Fesci
- Mihail Neamţu
-
- Evenimentul zilei
- HotNews Actualitate
- Marile provocari ale liderilor UE la reuniunea de la Bruxelles: cum evita UE recesiunea, cum arata tratatul fiscal, cat de mare e fondul de imprumut al zonei euro si cat de aproape e Grecia de faliment. Care sunt mizele Romaniei
- Nicolas Sarkozy, hotarat sa candideze pentru un nou mandat de presedinte. Presedintele francez a anuntat cresterea TVA-ului cu 1,6%
- Radu Moraru discuta online luni de la 12.00 despre lansarea Nasul TV si prima subscriptie publica de actiuni din mass-media
- HotNews Economie
- HotNews Sport
Revizuirea Constituţiei României
-
Comentarii recente
LEDtronica
-
Drepturi de autor
La firul cărţii de Maria Hulber este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate 3.0 România.
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la http://mariahulber.wordpress.com/.
