Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Istoria comunismului, Mărturii

15 aprilie 2012

2 comentarii

Mic studiu pentru o floare de magnolie

Instantanee culese astăzi, 31 martie

A cunoaşte. A iubi.

Înc-o dată, iar şi iară,

a cunoaşte-nseamnă iarnă,

a iubi e primăvară.

 

A iubi -  aceasta vine

tare de departe-n mine.

A iubi – aceasta vine

tare de departe-n tine.

 

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul, ce te-ndeamnă?

A cunoaşte – ce înseamnă?

A iubi -  de ce ţi-e teamă

printre flori şi-n mare iarbă?

 

Printre flori şi-n mare iarbă,

patimă fără păcate

ne răstoarnă-n infinit,

cu rumoare şi ardoare

de albine rencarnate.

 

Înc-o dată, iar şi iară,

a iubi e primăvară.

 

(Lucian Blaga, Primăvară, volumul Cântecul focului)

Uncategorized

31 martie 2012

2 comentarii

Addenda

Ieri, 16 martie, în şedinţa publică organizată la Centrul de Reuniune Academică al Universităţii ,,Lucian Blaga” din Sibiu, mi-am susţinut teza de doctorat cu titlul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti. În urma deliberării, comisia ştiinţifică a decis să mi se confere titlul de Doctor în Filologie.

Cea mai interesantă secvenţă a evenimentului mi s-a părut a fi dezbaterea ce a urmat prezentării lucrării şi a referatelor ştiinţifice, ivită dintr-un dialog intelectual de mare ţinută. Am avut prilejul să integrez recomandările şi observaţiile primite, pertinente, exigente, dar constructive, şi să-mi pun în lumină propriile argumente privitoare la selecţia surselor primare, de o mare diversitate într-o lucrare de sinteză. O întrebare des rostită (o aveam şi în mine, încă neexprimată) a fost ce voi face de acum înainte. Desigur că mai întâi va fi cartea. La sfârşitul acestui an sau cel mai târziu la începutul anului următor, aceasta va fi disponibilă în librării. Apoi voi demara un alt proiect. E un nou început şi am primit câteva idei remarcabile pentru a-mi contura drumul.

Am recunoscut, în final, că redactarea acestei teze m-a schimbat şi mi-a schimbat viaţa. Mi-a organizat modul de gândire, a provocat o sistematizare a ideilor şi a impus o anume disciplină şi o rigoare specifice metodelor de cercetare.

Am înţeles multe.

Evenimentul a fost o premieră şi din alt punct de vedere, permiţând întâlnirea lumilor şi topind graniţa dintre real şi virtual. Prezenţa Norei a fost o mare bucurie pentru mine. La fel, toate gândurile de încurajare şi mesajele de susţinere primite din partea prietenilor din blogosferă, aka Grădina de hârtie. Pentru toate acestea, doresc să le adresez calde mulţumiri şi să-mi exprim speranţa că şi în viitor îmi vor fi alături în proiectele pe care le voi iniţia.

 

P.S. Am completat şi actualizat pagina Despre.

Uncategorized

17 martie 2012

12 comentarii

Două link-uri

http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf

Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat

Uncategorized

14 martie 2012

Un comentariu

Eseistica lui N.Steinhardt

Volumele de eseuri şi recenzii semnate de N. Steinhardt şi publicate începând cu anul 1976 cuprind o parte din textele apărute în Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi Secolul XX.

 

După anii detenţiei politice, N. Steinhardt revine cu dificultate în viaţa culturală românească. Volumul Între viaţă şi cărţi (1976) este înjumătăţit de cenzură. Eseurile despre fenomenul literar contemporan îi sunt respinse. Prefaţa scrisă de Mihai Gafiţa, cel care, fără îndoială, aplicase nemilos actul cenzurii asupra textului, confirmă poziţia ideologică a editorului. Acesta recunoaşte că despre eseurile lui N. Steinhardt nu se poate vorbi cu uşurinţă, fiind necesară, în schimb, lectura lor atentă. Mihai Gafiţa ignoră însă importanţa acestor scrieri în revelarea adevărului şi atitudinea sa confirmă statutul incomod al lui N. Steinhardt pentru oficianţii şi promotorii unei literaturi mediocre, dar dresate în spiritul dogmei comuniste.

 N. Steinhardt analizează opera literară din perspective multiple: a hermeneutului, sociologului, semioticianului, structuralistului. Această abordare complexă permite observarea unei relaţii inedite între lumea textului, lucrul textului şi comprehensiunea de sine în faţa acestei construcţii. Deşi recunoaşte că datorează totul marilor tradiţii clasice, N. Steinhardt se raportează mereu la principiile estetice ale modernităţii. Iniţial, acest volum ar fi trebuit să se intituleze Împliniri, deoarece orice lume a textului cunoaşte o împlinire dacă este apropriată de către cititor. Astfel, lumea textului se raportează mereu la viaţă, iar lectura reprezintă parcursul invers, de la carte la viaţă.

În prefaţa proprie, intitulată Autorul, arta şi viaţa, N. Steinhardt mărturiseşte că a ilustrat o serie de scene şi idei , precum şi atitudinea autorului în faţa vieţii.

 Chiar din primul eseu al volumului, Cezar Petrescu, Întunecare, N. Steinhardt se dovedeşte un critic original, preocupat mai mult de gesturi, mişcări şi scene mai puţin semnificative la prima lectură. Dar tocmai acestea au darul de a conferi operei autenticitatea. Aceeaşi idee este reluată în eseul Henri Barbusse, Infernul, unde susţine că lucrurile foarte simple, aparent banale, creează o aură de mister, o notă de senzaţional. Este remarcată tendinţa umană de a arunca mereu privirea spre spaţii interzise, mult mai profunde, deschizătoare de lumi abisale.

 O seamă de scriitori consacraţi ai literaturii universale şi scrierile lor de referinţă fac obiectul mai multor eseuri: Francois Mauriac, Lev Tolstoi, Roger Breuil, Thomas Mann, Gustave Flaubert, Marcel Proust, Miguel de Cervantes, F. M. Dostoievski etc.

 Atmosfera romanelor lui Francois Mauriac îi aminteşte de spaţiul carceral. Personajele scriitorului francez sunt întemniţate într-un univers apăsător, fără posibilitate de eliberare. Într-un straniu vid existenţial, asemenea unui cerc vicios, actanţii se chinuie reciproc. Cititorul subtil va sesiza asemănările cu universul carceral din comunismul românesc, îndeosebi cu formele de reeducare. Există şi alte motive care-l apropie de romancierul francez, despre care vorbeşte deseori în interviurile sale. Mauriac a dezvoltat o teorie originală a romanului modern, aplicând-o în propriile creaţii, aşa cum va proceda mai târziu Umberto Eco în domeniul semioticii literare.

Romanele fundamentale scrise de Lev Tolstoi şi Gustave Flaubert se aseamănă prin destinul celor două eroine, Anna Karenina şi Emma Bovary. Din romanul lui Tolstoi, N. Steinhardt reţine o scenă mai puţin explorată critic, cea care urmează iubirii trupeşti dintre Vronsky şi Anna. Este momentul în care Vronsky o ucide, de fapt, pe Anna, prin implicaţiile psihologice ale gesturilor sale. La fel, pe Emma o distruge prostia. Nimic nu acuză N. Steinhardt mai incisiv decât prostia. În Doamna Bovary toţi sunt proşti şi totuşi prostia devine temă a unei opere împlinite. Mai târziu, în dialogurile cu Zaharia Sângeorzan, N. Steinhardt va afirma că Emma nu este doar proastă, ci este şi lipsită de feminitate. Adulterul şi trădarea de orice fel sunt aspru condamnate. Anna şi Emma nu-şi află fericirea şi împlinirea prin trădare. Visul, dacă te încumeţi să visezi, e bine să fie înalt. (Altfel riscă să devină ambiţ.)

 În aceeaşi situaţie tragică se află personajele Raskolnikov, al lui Dostoievski, şi Brutus, al lui Breuil. Niciunul nu-şi găseşte împlinirea prin crimă. Toţi aceştia sunt nişte căutători ai fericirii pământene, omeneşti. N. Steinhardt actualizează principiul dostoievskian potrivit căruia este imposibil să ne construim fericirea pe nenorocirea, suferinţa ori moartea cuiva.

 La opera lui Thomas Mann se referă pentru a sublinia împlinirea acestui artist prin muncă şi artă. N. Steinhardt propune recitirea Doctorului Faustus ca pe o carte iniţiatică de tip superior.

 În eseul Privirea discută despre şcoala descrierii, a decorului, a ceea ce se oferă privirii la o lectură de suprafaţă, ce percepe exteriorul lumii create. N. Steinhardt se detaşează de această şcoală a privirii, în care a excelat critica tradiţională.

 Eseul ,,Reţeta ideală a romanului nou” prezintă concis, aproape schematic, toate elementele componente, toate paradigmele textuale ale acestui gen literar: prezenţa unui singur personaj, a monologului interior, anonimatul personajului, neaşezarea în timp şi spaţiu (ucronia şi utopia), discursul discontinuu şi prolix, depersonalizarea. Şi de data aceasta se relevă modernitatea ideilor lui N. Steinhardt. Fără a se rupe însă de tradiţie, se întoarce mereu la romanele lui Dostoievski, Cervantes, Proust.

 

Volumul Incertitudini literare (1980) este dedicat memoriei lui Dinu Pillat şi cuprinde o serie de studii pe teme de estetică, despre artă şi forţa ei de fascinaţie. La începutul cărţii, N. Steinhardt notează că a introdus noţiunea de incertitudine în aprecierea critică pentru a protesta împotriva dogmatismului din literatură. Recunoaşte adevărata putere a artei, atunci când aceasta se întemeiază pe seriozitate şi sinceritate. Într-unul din eseuri îi ia apărarea lui John Galsworthy, scriitor ce fusese atacat de susţinătorii Virginiei Woolf, arătând că, deşi cei doi creatori abordează tonalităţi diferite, arta lor este autentică, fiindcă exprimarea este sinceră. La fel, descoperă afinităţi între D’Annunzio şi Malraux, observând că ambii privesc arta ca pe o formă de posibilă manifestare a setei de a trăi şi făptui şi acordă importanţă curajului artistic şi acţiunii.

 În al doilea capitol, Arta fermecătoare, N. Steinhardt subliniază farmecul şi aventura lumii din literatura pentru copii, imaginarul artistic şi universul insulelor din romanele lui Jules Verne.

 În capitolul Arta în totalitate revine la Fantasticul lui Mircea Eliade, al cărui specific îl circumscrie în sfera fantasticului răsăritean. N. Steinhardt va relua mai târziu această idee în eseurile despre Mircea Eliade şi Sergiu Al-George din volumul Critică la persoana întâi. Observă că Eliade construieşte mai multe lumi posibile; miraculosul propune noi realităţi guvernate de alte legi. Realitatea primă pare să fie doar o maya, o iluzie, în care cititorul descoperă locuri şi evenimente excepţionale, iniţiatice. În schimb, lumea construită în romanul lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, configurează un univers apăsător, degradat şi infam. N. Steinhardt relevă geniul literar al lui Buzura, care a reuşit să proiecteze în acest spaţiu un Om, singura fiinţă salvată de sub incidenţa brutalităţii şi a răutăţii, singurul cu care se poate dialoga.

 Capitolul Tâlcurile artei cuprinde câteva eseuri despre arta modernă. În Sila, scârba şi greaţa, N. Steinhardt analizează jurnalele şi însemnările zilnice din care se desprind starea de plictiseală, dispreţul pentru orice formă de activitate, dezinteresarea. Consideră că aceşti autori urăsc viaţa, se urăsc pe ei înşişi. Jurnalul fericirii este o replică polemică la o asemenea atitudine faţă de existenţă. Aici, dragostea de viaţă, rezistenţa fizică şi psihică în faţa greutăţilor ei se manifestă la superlativ. Eseul Arta generată sau făcută? propune o paralelă între creaţiile tradiţionale şi cele naturiste. Pentru acestea din urmă, arta este o formă de viaţă. În piesele moderne, în care se regăseşte tehnica happeningului, totul se întâmplă; nimic nu se joacă. Doar actorii se joacă pe ei înşişi.

 În fine, capitolul Arta ca năzuinţă distinge două tipuri majore – şi surprinzătoare – ale artei: arta de a trăi şi arta de a muri. A conferi morţii măreţie, a o ridica la rang de artă, înseamnă a-i da un sens. Pentru N. Steinhardt, ţinuta reprezintă arta de a trăi şi a muri cu demnitate.

 

Volumul Critică la persoana întâi (1983) îi este dedicat lui Sergiu Al-George. N.Steinhardt rătăceşte printre amintiri, cărţi, imagini, idei. Despre prietenii săi – Mircea Eliade, Constantin Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu – scrie fără nicio reţinere, într-un moment în care literatura aservită ideologiei comuniste îi ignoră. În eseul Opera literară a lui Mircea Eliade: literatura ca semnificant, N. Steinhardt propune o nouă abordare a romanelor şi nuvelelor marelui scriitor. Acestea nu se semnifică pe sine, ci semnifică o lume aflată sub pecetea tainei, a numenului, a necunoscutului. E un univers paralel, îndepărtat şi apropiat totodată; e ceea ce Marcel Blecher numea irealitatea imediată. E mai curând vorba de un punct de fierbere a scrisului, afirmă N. Steinhardt, opus gradului zero al scriiturii, e momentul când ceea ce este scris explodează şi dezvăluie semnificatul. Nu e literatură, ci explorare. Există o serie de determinanţi nerezolvaţi, care constituie tot atâtea coordonate ale fantasticului. N. Steinhardt observă că la Eliade toată literatura, orientalistica şi istoria religiilor ţin de un specific naţional.

 Problema specificului naţional şi a gândirii tradiţionale este reluată în eseul despre Sergiu Al-George, Cavalerul trac. Obiectul eseului îl constituie lucrarea Arhaic şi universal, pe care Al-George o pregătise încă din perioada detenţiei politice. Constată că soluţiile pot fi descoperite doar pe teritoriul antinomiilor. Indianistul este atras de spaţiul mitic românesc, de inconştientul colectiv, de protoistoria noastră, este atras de sculpturile lui Brâncuşi care transcend antinomiile şi sunt epifanii ale lumii transcosmice. Fericirea poate fi o consecinţă a împăcării indianismului cu autenticul românesc, a alăturării celor două extreme; este bucuria dezvăluirii numinosului. Şi Eliade descoperă, în alt mod, o posibilitate de armonizare a două antinomii, sacrul şi profanul, în romanul Noaptea de Sânziene.

 În Rostiri din Noica, N. Steinhardt configurează condiţia omului autentic, pornind de la reflecţiile lui Noica. Omul autentic este acela care a izbutit a deveni o fiinţă. Devenirea întru fiinţă constituie nucleul filosofiei lui Noica şi este formulată într-o extraordinară rostire românească. De aceea, N. Steinhardt îşi numeşte prietenul un sârguincios al gândirii, stăpân al prozei, autentic poet.

Rătăcind printre amintirile generaţiei sale îi revine în memorie imaginea profesorului Vasile Pârvan şi teoria lui despre sentimentul tragic al existenţei umane. N. Steinhardt îi ia apărarea în faţa criticilor aduse de Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu.

 Despre literatura noului val, autorul scrie încă de la începutul cărţii, stabilind o legătură cu volumul Între viaţă şi cărţi, care se încheiase cu eseul despre romanul nou. Romanul modern, construit în maniera unui roman-reportaj, urmăreşte disoluţia tuturor tiparelor şi clişeelor clasice, refuzând sistemul axiologic tradiţional. Se iveşte o lume nouă, o lume ilogică, fără sens, ai cărei predecesori în sens creator sunt Andre Gide şi Friedrich Nietzsche. Se renunţă la cronologia convenţională, acordându-se importanţă doar privirii, gesturilor, instantaneelor, la fel ca în arta fotografică. În plus, scrierile structuraliste anihilează sensurile lumii textului, sâmburele lor de omenesc. Cuvintele eseistului dobândesc inflexiunile zicerilor profetice ale psalmistului modern: Fie ca firmamentul semnificanţilor goliţi de semnificaţie să lucească mai îndurător şi mai senin decât cel al unor semne de noi îndărătnic bănuite a nu fi fără sens!

 Dintr-o nouă perspectivă sunt înfăţişate aspecte ale operelor lui Mihai Şora, Florenţa Albu, Vlaicu Bârna, Cezar Baltag, Daniel Turcea, Augustin Buzura, Romulus Bucur, Mariana Marin, Şerban Foarţă. În eseul O! Melancholia…, N. Steinhardt mărturiseşte că volumul Copyright (1975) al lui Şerban Foarţă îi evocă spiritul generaţiei sale, suprarealismul, vremea fericită a României interbelice, prietenii Urmuz, Saşa Pană, Gellu Naum, D. Trosc, P. Păun. Remarcă inteligenţa, memoria, erudiţia şi fineţea intelectuală a lui Şerban Foarţă. N. Steinhardt îşi divulgă vocaţia căutătorului perpetuu al unei fericiri pierdute. A cunoscut fericirea, afirmă el, în anii cei buni, dar a pierdut-o odată cu instaurarea dictaturii comuniste. Vom vedea într-un alt capitol cum reuşeşte să descopere, totuşi, o nouă fericire, mult mai profundă…

 N. Steinhardt nu ignoră creatorii desprinşi din altă vână artistică. Regăsim pagini despre muzica lui Mozart (compozitorul său preferat) şi a lui Johann Strauss, despre picturile lui Salvador Dali şi Nicolae Grigorescu, despre filmele lui Charlie Chaplin şi Buster Keaton sau despre genialitatea lui Einstein. Aşa cum am arătat cu insistenţă, N. Steinhardt nu este un critic limitat, ancorat într-un singur domeniu, ci manifestă disponibilităţi multiple de a scrie şi a vorbi (întotdeauna din ipostaza bunului cunoscător) despre întregul univers al artei adevărate.

 

Volumul Escale în Timp şi Spaţiu (1987) este dedicat memoriei marilor dascăli. Profesoratul, ca menire socratică, este miezul multor eseuri cuprinse în această lucrare. Autorul consideră că cel care a transformat profesoratul în ideal a fost Constantin Noica. De aceea, şi în acest volum face numeroase referiri la şcoala marelui gânditor, în capitolul Catharii de la Păltiniş. Stabilit din 1974 la Păltiniş, Noica şi-a aflat fericirea şi împlinirea întru spirit. Elevii săi, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, sunt asemenea nobililor cathari, consideră N. Steinhardt. Trăind o perioadă îndelungată într-un castel spiritual situat la înălţime, în apropierea infinitului ceresc, ei cunosc, alături de dascălul lor, starea de fericire şi de trăire paradisiacă.

 

 Prin alţii spre sine (1988) evocă personalitatea lui Constantin Noica şi cuprinde o parte din eseurile şi recenziile publicate în Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Escale în Timp şi Spaţiu. N. Steinhardt îşi consideră cartea o spovedanie generală. Studiile inedite sunt despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu.

 În eseul Greu este a vorbi despre Eminescu, N. Steinhardt descoperă o serie de asemănări între destinul marelui poet şi destinul poporului român. A vorbi despre Eminescu înseamnă, pentru român, a se descoperi pe sine însuşi. Eminescu, Luceafărul şi Mioriţa sunt cele trei mistere ale culturii româneşti, consideră eseistul. A încerca să vorbim despre Eminescu înseamnă a ne situa într-un joc abisal, al oglinzilor paralele, într-o căutare demonică, în sens creator. El scrie pentru sine, atâta doar că sinea aceea se confundă cu jungianul inconştient al neamului său. Glossă, la o lectură secundă, reprezintă o îndepărtare de ceea ce osândeşte simţul nostru moral, conştiinţa noastră dreaptă şi trează, o lecţie de ţinută.

 

(Fragment dintr-o lucrare de tinereţe. Timişoara, 1996)

Critică literară, Cărţi, Eseistică, N. Steinhardt, Reintegrări, Uncategorized

11 martie 2012

2 comentarii

,,One song…”

La mulţi ani doamnelor şi domnişoarelor! Să vi se împlinească visele!

Uncategorized

8 martie 2012

Scrie un comentariu

FEBRUARIE în confesiuni şi alte pagini răzleţe

Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)

Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)

Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.

În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.

A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.

- Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!

De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.

(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)

 

Dr. Petre Pandrea (Marcu)

Internat politic nr. 565

Penitenciar Ocnele Mari

jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.

Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.

Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.

 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)

 

Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)

 

Jilava, februarie 1962

 

Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.

Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)

E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)

 

Februarie 1971

 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)

 

Februarie 1962

 

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.

Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)

În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

 

Wanderer tritt still herein

Schmerz versteinerte die Schwelle;

Da erglänzt in reiner Helle

Auf dem Tische Brot und Wein.

 

Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)

 

24-26 Februarie 1960

 

Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)

În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)

Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)

Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)

Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.

Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.

Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.

Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.

Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)

Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)

(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)

 

P.S. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf

Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat

Biografii, Corespondenţă, Cărţi, Documente, Istoria comunismului, Mărturii, Mărturisiri, Uncategorized

24 februarie 2012

3 comentarii

Harmonium – “Si On Avait Besoin d’une Cinquième Saison”

Muzică

18 ianuarie 2012

Scrie un comentariu

Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice

Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169

Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.

Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

 

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii…, despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: - Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 – Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu – mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră… că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescutrece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni… : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei… Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare…, reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A.Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B.Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Notă. Această postare este reeditarea  studiului publicat la începutul verii anului 2011 pe blogul Doar tu şi cartea, după apariţia în format tipărit. Scopul reluării este aducerea la suprafaţă a unor experienţe deosebite şi încă insuficient cunoscute. Din raţiuni de spaţiu editorial, textul este o sinteză a materialului primar, mult mai amplu. De asemenea, e necesar să precizez că l-am redactat înaintea confruntării mărturisirilor subiective cu documentele de arhivă. În varianta finală voi include aceste documente.

Documente, Istoria comunismului, Memorialistica detenţiilor politice, Mărturii, Mărturisiri

2 ianuarie 2012

2 comentarii

Send to… – Dialoguri pe muchie de e-mail

Preţuiesc dialogul inteligent, vivace, cu sclipiri în ochi şi în suflete, departe de orice ispită a verbozităţii sterile, comune lumii periferiei. Fără vreo preferinţă anume pentru mediul de relaţionare (real sau virtual), consider că important este interlocutorul: omul şi lumea sa interioară. Dialoghez adesea cu tineri, oferindu-le o parte din timpul şi experienţa mea, biografică ori livrescă. Cea mai dragă parteneră de discuţie este, fără îndoială, Andrada, o tânără de aproximativ 21-22 de ani. Dialogul nostru scris a început cu 3 ani în urmă, după ce ne-am despărţit în lumea reală prin plecarea ei la facultate. Am descoperit-o treptat în scris, mai bine decât mi-o arătase viaţa până atunci şi m-au bucurat numeroasele afinităţi dintre noi: are o inteligenţă aparte, citeşte enorm – cărţi bune -, vieţuieşte fără probleme cu contul de facebook suspendat (experienţă pe care am împărtăşit-o şi eu de curând şi chiar mi-a plăcut), adoră arta fotografică, muzica bună, filmele de autor şi de creaţie. Uneori mă întreabă despre cărţi al căror titlu sau autor mă determină s-o privesc – pe ea – cu interes şi surprindere. Alteori mă provoacă la discuţii despre cărţi grele, dificile, mult prea dificile pentru un tânăr de vârsta ei. Când avea 17 ani realiza  primul film pornind de la o temă complexă şi laborioasă a culturii universale: Dimensiunea religioasă a existenţei. În toamna acestui an, cu prilejul unei revizionări, mi-a mărturisit că acum l-ar crea altfel. Sunt convinsă. La 18 ani regiza prima piesă de teatru, Neînţelegerea de Albert Camus, interpretând cu pasiune ceea ce va deveni, poate, rolul vieţii ei. Dintre autorii şi eseiştii români în opera cărora am iniţiat-o, s-a simţit apropiată de gândirea lui Titu Maiorescu. Filiaţia spirituală s-a vădit cu generozitate într-un superb text de adolescenţă, ingenuu şi de o intensă claritate ideatică, despre actualitatea teoriei formelor fără fond în cultura şi publicistica românească: Formele fără fond astăzi – mai proeminente ca niciodată.

Voi reda mai jos un mesaj de răspuns adresat Andradei, la o problematică iniţiată într-un anume punct al dezbaterii noastre. Distanţele ne obligă să (ne) scriem, să ardem depărtările. Cred că prea curând nu voi reuşi s-o conving pe Andrada să iasă la lumină, aşa că mă voi limita la transcrierea propriilor mele notaţii. E superfluu să adaug că, dacă ar fi printre tinerii de astăzi mai mulţi precum ea, am ajunge, foarte curând, departe…

Dragă Andrada,

Am fost tentată să răspund de îndată ce am primit generosul tău mesaj, atât de interesant prin problemele pe care le pui. Acum mă felicit că nu am făcut-o, fiindcă îţi pot semnala, la tema dialogului, un interviu de excepţie apărut în Revista 22, interviu ce-mi scăpase din vedere: ,,Am scris o istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte”. La întrebări răspunde Anne Applebaum, o foarte apreciată jurnalistă şi cercetătoare a fenomenului concentraţionar constituit sub forma lagărelor, care a descins în însăşi inima sistemului postsovietic, în arhivele din Rusia. Interviul e  prilejuit de apariţia ediţiei în limba română a cărţii sale Gulagul. O istorie. Dacă îl citeşti cu atenţie, vei descoperi răspunsuri la multe din întrebările tale. Abordează inclusiv fenomenul provocat al foametei din Ucraina. Lui Anne Applebaum i s-a decernat, de altfel, prestigiosul Premiu Pulitzer, ceea ce confirmă rolul imens al cărţii sale la deschiderea unor drumuri spre o lume din care nu răzbătuseră, până în 1989, decât zvonurile, istoriile şocante, precum cea a lui Soljeniţîn, şi o serie de mărturii greu de acceptat de lumea occidentală, lume cu o anumita obtuzitate în percepţia unui fenomen atât de extins şi de covârşitor.

Dar să mă întorc la lecţiile trecutului şi la ce ne aşteaptă în viitor dacă nu le cunoaştem ori dacă le cunoaştem şi le ignorăm. George Santayana avea dreptate: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete. Aşa cum arăţi, afirmaţia generală se poate clişeiza dacă nu e mereu dublată, triplată etc. de situaţiile concrete ce o confirmă şi îi dau acea valoare de sfâşietor adagiu înscris la loc vizibil şi la Auschwitz, şi la Memorialul de la Sighet. După lectura mesajului tău, am lăsat să-mi vină în memorie toate evenimentele din istoria noastră recentă create în mod forţat prin reiterarea modelelor devenite pattern-uri de acţiune. Eu le mai numesc modus operandi sau tipare universale, pentru că lipsa de imaginaţie a celor ce le aplică e atat de mare, încât nici măcar nu mai apar nuanţe în funcţie de spaţiu şi timp. Le voi înşirui punctual ca să-mi adun mai bine ideile:

1. deportările în Bărăgan ale locuitorilor din Banat (ţărani bogaţi, germani şi sârbi), la începutul anilor ’50 au urmat modelul valurilor masive de deportări din fosta URSS, în Siberia (populaţia bucovineană şi sate întregi din Basarabia au cunoscut calvarul deportarii şi al izolării, apoi al uitării lor dincolo de Cercul Polar, în ţinuturi pustii şi îngheţate);

2. procesele lui Lucreţiu Pătraşcanu şi ale celorlalţi tovarăşi de drum ai lui Gheorghiu-Dej, prin care dictatorul îşi elimina concurenţii în calea spre puterea absolută, au fost regizate exact după modelul proceselor moscovite din anii ’30 din URSS, îndreptate spre posibilii competitori ai lui Stalin: Zinoviev, Buharin etc. În lucrarea de doctorat am un capitol întreg dedicat unor memorialişti ce au fost prinşi în iţele acestui proces şi am mai scris despre implicaţiile sale şi pe blog: http://mariahulber.wordpress.com/2010/05/22/zero-si-infinitul/ Dacă ai timp să citeşti, sunt convinsă că vei înţelege. Eu m-am înspăimântat când am ajuns la un nivel avansat de înţelegere…

3. mineriadele de la începutul anilor ’90, în care Iliescu a fost pe deplin implicat, au fost regizate dupa modelul reprimării unor manifestaţii din toamna anului 1945, în favoarea regelui şi a monarhiei. Şi atunci, la fel ca în 1990, grupuri de bătăuşi, ciomăgari, bestii agresive au fost aduse cu camioanele şi lăsate în mijlocul manifestanţilor să ,,restabilească ordinea”. Iliescu este un bătrân bolşevic, mentalitatea sa nu s-a schimbat cu nimic. Regretă în continuare vremurile din comunism şi le-ar dori recuperate.

4. lagărele de muncă şi de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din zona Brăilei, minele de munca silnică în care mii de victime nevinovate au pierit ori şi-au frânt destinele, au fost construite chiar dupa modelul Gulag-ului sovietic. Avem acum multe cărţi de referinţă despre Gulag (Alexandr Soljeniţîn, Anne Applebaum) şi despre sistemul lagărelor româneşti (Ruxandra Cesereanu, Romulus Rusan). Sunt mult mai multe, nu-mi vin acum repede în minte.

5. fenomenul Piteşti, unic prin brutalitatea şi mecanismele de convertire prin tortură la ideologia comunistă, s-a inspirat din pedagogia lui Makarenko. Virgil Ierunca scria în Fenomenul Pitesti că forme similare de spălare a creierului au fost identificate în închisorile comuniste chineze.

6. Securitatea comunistă a fost croită după chipul şi asemănarea NKVD-ului sovietic.

Aş putea continua la nesfârşit… E adevărat că generaţiile tinere riscă să reia istoria şi să o trăiască pe propria piele dacă ignoră intenţiile răului. Cred că acest rău transcende nivelul social, având capacităţi fenomenale de metamorfozare şi implicaţii numeroase în toate planurile vieţii, prin agenţii săi bine direcţionaţi, organizaţi, structuraţi în eşaloane eficiente şi cu atribuţii precise. Ai intuit perfect acest lucru: ,,Acesta nu dispare, doar capătă noi forme.” Avem nevoie de radare puternice pentru a le depista de la primele manifestări. De aceea e necesar să cunoaştem pattern-urile. Suprapunem paradigma peste modul în care acţioneaza răul în istorie şi stabilim adevărul.

Îţi doresc un week-end minunat!

Maria

Corespondenţă, Istoria comunismului, Mărturii

30 decembrie 2011

4 comentarii